Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Ce mai faci, vecine?”

„Ce mai faci, vecine?”

Nu-mi imaginam că voi scrie vreodată rândurile care urmează. Nu-mi imaginam că prietenul apropiat, poetul, criticul și publicistul Ioan-Pavel Azap ne va părăsi atât de curând și într-un mod atât de neașteptat. După spitalizarea îndelungată se întremase și toți se așteptau să-și reia locul în șirul evenimentelor culturale ale urbei, după cum îi era obiceiul. Și-a susținut teza de doctorat în cinematografie cu tema Evoluția filmului românesc în perioada comunistă: 1949 – 1989 și m-am bucurat pentru el. A iubit cu patimă producțiile românești de filme, peliculele din anii în care s-a format ca intelectual și om, le-a comentat în cărți și conferințe, le-a susținut cu tărie valoarea artistică și documentară. A găsit cu cale să glorifice 7 capodopere ale filmului românesc (carte apărută în 2015) și să pună în Prim-plan (carte de cronici de film,  apărută în 2011) valabilitatea unor filme căzute într-un nemeritat con de umbră. Și-a susținut teza la data de 29 septembrie 2023, dar iată că, la numai câteva zile după ce a primit confirmarea atribuirii titlului de Doctor în cinematografie, la 14 decembrie 2023, a cedat galeș, inocent și tandru în fața morții, de parcă – după cum spunea ironic într-o poezie – „moartea ar avea/ coapse prelungi de catifea”…
Eram vecini de o bună bucată de vreme, de când se mutase pe strada Ploiești, aproape de Piața Mihai Viteazu, și era bucuros că locuiește în centrul Clujului, la câțiva pași de piața agro-alimentară, de cinematograful Republica, redenumit „Florin Piersic” și de redacția Tribunei, unde era redactor. Când ne întâlneam, mi se adresa amical cu apelativul „vecine”. Formula Ce mai faci, vecine? era o formă de gratitudine consimțită reciproc. Avea noimă ca între vechi prieteni. Ne așezam la un pahar de vorbă și vorbe se făceau. Vorbe despre filme și literatură, despre coterii literare, întâmplări picante, hazlii și alte drăcovenii tăinuite ce deschid sufletul și îndeamnă la mărturisiri despre succese și insuccese inerente mersului vieții. Iubea boema literară și întâlnirile neprotocolare cu artiști, se simțea bine printre ei și adesea trântea câte o istorioară hazlie, cu tâlc, spusă cu șarm de povestaș hâtru. A scris poezii epigramatice mai mult pentru a se amuza, dar și unele străbătute de un rafinat lirism intelectualist. Și-a ascuns sensibilitatea sub un Autoportret cu mască (1993), a trăit extazul toamnei aurii prin livezi, mângâiat de Funigei (1997), a scris inspirate și concentrate Poeme de cinci stele (2002), a tras Bărbi (2002) colegilor prin epigrame savuroase și s-a îmbrăcat în Togă de gală (2008) pentru a sărbători succesele filmelor românești din ultimii ani. Dar, neatent la trecerea vremii prin pustiul de cenușă, neglijându-și fragilul echilibru sufletesc, a lăsat deschisă Ușa cu picioarele pe pământ (2011) și frigul iernii l-a pătruns până la inimă. A scris interviuri cu regizori români de film (Traveling, 2003), opt dialoguri cu scriitori români (Octogon, 2012) și a consemnat primele 10 ediții ale Festivalului Internațional de Film Transilvania (Dagero TIFF, 2002 – 2011). A scris și o Mică idilă feroviară (2016), povestioară lirică și nostalgică, evocare ce amintește de Muzeul Locomotivelor din Reșița, aranjament fabulos prin care l-am însoțit în drumul nostru spre Oravița la un moment dat. Amintirile din armată, povestite cu patos la un pahar cu bere, abia dacă au încăput în micul roman Câteva ore din viața ta (2007). A scris… La trecut. Volumele marchează o traiectorie elocventă a vieții.
„Ce mai faci, vecine?” îmi sună și acum în urechi. Așa mă întreba mereu la telefon, apoi îmi fixa un loc unde să ne întâlnim ca să-mi strecoare o nouă carte apărută recent. Despre unele din ele, enumerate aici, am reușit să scriu recenzii prin reviste, despre altele nu. Așa e viața și viață mai era destulă înaintea noastră. În 2020 mi-a strecurat în mână volumul de proză scurtă Zgomot de sticlă spartă și parcă titlul ăsta nu suna tocmai bine. Dar cine se gândea la vreo piază rea în razele amiezii generoase, încântătoare, adevărate binecuvântări dumnezeiești? „Ce mai faci, vecine?” întreba de fiecare dată la telefon și parcă îi vedeam surâsul binevoitor de întâmpinare. Dar soarta a aplicat necruțător Stop-cadru pe filmul vieții lui Pavel! Un stop-cadru ca o lovitură de baltag. Acum cine mă mai întreabă cu glasul lui „Ce mai faci, vecine?”

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg