Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne. A fost director al Editurii „Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, în Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009-2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este semnatarul a, nu mai puțin, de 16 cărți de filosofie și eseistică creștină. Cea mai recentă, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut) (Ed. Polirom, Iași, 2018), a prilejuit interviul care urmează.

 

 

Laurențiu-Ciprian Tudor: — Domnule Baconschi, care este logica apariției unei astfel de cărți? E un fel de a face bilanț de etapă? E un segment de pedagogie? Care sunt, pe scurt, mesajele pe care le poartă acest volum pentru cititorul român?

Teodor Baconschi: — Cartea nu are o miză pedagogică și explic absența ei în mica meditație introductivă. N-am urmărit să predau cuiva 40 de modele, ci tot atâtea experiențe de viață importante pentru mine. Personalitățile evocate mi-au fost interlocutori direcți, pe durate și în contexte variabile. Am ținut să le dedic câte o schiță de portret, din acest unghi subiectiv, fără să ocolesc analiza. Arta portretului (perfect caducă în ambianța noastră iconoclastă) e pentru mine un ideal desuet și irezistibil.

— Cum definiți dumneavoastră un „om mare”? Ce sunt, atunci, VIP-ul, vedeta, starul zilelor noastre?

— Cred că vremea „marilor oameni” e închisă. Vechiul tipar civilizațional centrat pe figura „exemplară” a „oamenilor iluștri” e într-o criză evidentă. Azi, toată lumea se vrea mai egală decât restul lumii, ca să spun așa. Ne dorim indistincția, ne socotim „insultați” la gândul că, prin voia Lui Dumnezeu (sau „hazardul” genetic, după opțiunea altora), suntem inegal talentați și importanți în mersul planetei. Firește, ierarhia valorilor și elitele continuă să funcționeze, pentru că – fără ele – anarhia e garantată. Rămâne de văzut cât de mult dorim să evităm anarhia. Sau cum o vom putea depăși, odată ce-am încurajat-o, în numele democrației, al corectitudinii politice și al progresului. Cea mai gravă confuzie în care trăim e cea dintre notorietate și prestigiu. Furii ale scandalului mediatic sunt luate drept forțe ale umanității inteligente.

— Fiind o galerie de portrete ale unor „oameni mari” e limpede că vorbim despre admirație. Care este, domnule Baconschi, folosul ei sufletesc și social? Poate o inteligență să crească fără „exerciții de admirație” (Cioran)? Ce devine o societate în care nu se admiră?

— Nu sunt sociolog, așa încât n-am să mă pronunț la această scară. Pentru mine, la ora conservatorismului fără cinism în care mă complac (pentru a evita mizantropia), rămâne valabil adevărul că orice personalitate în formare (cum e cea a tânărului) are nevoie de admirație, adică de modele asumate ca atare. Trebuie să-ți placă mult de anumite personalități pentru a le egala și depăși în propria configurație fatidică. Ai nevoie de admirație pentru a deveni tu însuți. Fără admirația solid întemeiată, vocația de a te distinge își pierde energia și scopul. Exercițiile formatoare de admirație n-au dispărut, numai că au devenit cumva inavuabile: ocupă mai curând viața intimă a celor care vor să iasă cu adevărat din mulțime.

— Pe de altă parte, în ce măsură modelul, ca alteritate, alterează? Cât este această alterare binevenită și când devine ea nocivă?

— A admira pe cineva – convins că e de fapt Cineva – nu e doar un resort paideumatic. Ține de igiena decantărilor succesive prin care devenim irepetabili. Alteritatea (deci suma întruchipărilor pe care le primește celălalt) e un operator antropologic esențial: cum să fii tu însuți, dacă nu prin confruntarea critică și totuși compasională cu ceea ce nu ești și, eventual, ai dori să ajungi? Dacă admir la 17 ani pe cineva, o fac nu pentru a-l copia epigonic și nici pentru a consuma timp, ci pentru a câștiga timp în aventura propriei personalități. Nu admiri pentru a reproduce. Ești subjugat prin emulație și contestație: în orice admirație există ceva obscur, de ordinul jertfei, adică al distrugerii creatoare.

— Dacă admitem că suntem, într-o mare măsură, suma întâlnirilor noastre, în cazul modelelor și a oamenilor mari știm clar ce datorăm și ce am împrumutat; dacă însă, vreodată, ați scrie un almanah al marilor gesturi, învățăminte, venite din partea unor oameni necunoscuți, care ar fi prima întâlnire pe care ați nota-o?

— Suntem oglinzi, ecrane, reflectări simultane, stări de simetrie mereu râvnite în eșecul palpabil al întâlnirilor noastre. Omul necunoscut e omul însuși: nu poți spune că ai cunoscut pe cineva cu adevărat, pentru că asta riscă să-ți anihileze identitatea. Când mă văd cu un om oarecare, realizez că el e fratele meu de anonimat implacabil. Vom fi deopotrivă și împreună uitați, căci nimic nu e mai puternic decât forța amneziei. Un ins „anonim” e cartea noastră de vizită, în absolutul degradat al istoriei.

— Acest volum cuprinde portrete de diplomat și de politician, de teolog și de om de cultură, tablouri-amintiri etc.; se simte o curiozitate și o pasiune pentru diversitate, pentru spectacolul lumii. În ce măsură avem în față și cartea unui antropolog?

— Firește că lecturile de antropologie culturală făcute în tinerețe mi-au prescris pentru toată viața dioptriile intelectuale. Totuși, Micul almanah al marilor oameni nu e o anchetă pe un teren necunoscut, cât o carte a afinităților și a diferențelor topite în simpatie. Oameni care mi-au plăcut, care reprezintă ceva în istoria țării lor, a țării noastre și uneori a lumii. Indivizi-călăuză, dar nu neapărat morală, cât în ordinea cunoașterii și a înțelegerii. Am reținut oameni cu care mi-ar plăcea să mă revăd, aici sau dincolo. Figuri care mi-au marcat sensibilitatea și care nu s-au epuizat într-o întâlnire. Personaje de roman virtual, care nu va fi niciodată scris, dar care palpită de semnificație, de taină și emoție pură. Eroul suprem al cărții mele rămâne Ioan Paul al II-lea, complicele Lui Dumnezeu. L-am văzut ruinat, cu salivă în colțul gurii, dar inexorabil în elanul său de slujire. A recompus istoria veacului trecut fără să știe, prin asistența unei instanțe invizibile. Nu mai contau adunătura celulară, buletinul medical, odăjdiile și aparatul pontifical: rămâneau deschiși și suverani doar ochii săi de un albastru apos, care oglindeau grozăvia triumfătoarei slăbiciuni omenești în fața răului.
— În prefața cărții ne lămuriți că noile tehnologii, „relativismul axiologic postmodern”, corectitudinea politică, stadiul atins în comunicare, metatextul, abuzul analitic, tabloidizarea conștiinței etc., nu mai permit „construcția de modele durabile”, „o cultură a admirației”. Ei bine, asta este situația generală. Dacă, însă, în cazul României, adăugăm contraselecția și impostura, ca moștenire vie și îmbogățită a comunismului, despre ce situație vorbim? Cum mai este posibilă orientarea și cum salvăm modelele?

— Modelele n-au nicio șansă dacă sunt „recomandate”, adică dacă nu se impun de la sine, fără tăgadă și alternativă. Fiecare ins are un altar secret, o listă scurtă de privilegiați cărora ar dori să le semene și pe care-i invidiază amoros: cum de reușesc să fie atât de buni? Ce le hrănește productivitatea și singularitatea atât de seducătoare? Admirația e smulsă, cotropitoare, nu negociată și tranzacționată convenabil, ca act conformist. Îmi place un Nick Bostrom pentru că mă întreb ca prostul cum poate fi în halul ăsta de deștept? Cum a reușit să sintetizeze atâtea domenii și să anticipeze chipul filozofiei în veacul 21? De ce nedreptatea acestei hermeneutici abundente și fulgurante, care-mi paralizează gândul, înainte de a-i dezlănțui valențele ignorate? Sau: cum de au reușit oamenii pe care-i admir în ordinea culturii să-și dedice viața unor isprăvi care le-au oferit totul, refuzându-le aproape totul? Gândiți-vă, bunăoară, la singurătatea alpină a lui Nietzsche: a filozofat „cu ciocanul”, aproape dement, străin de natura umană, ca un semizeu delirant, distrugându-și sănătatea în poezia profetică a unui adevăr prematur. Cum să nu te simți un oarecare burghez provincial în fața acestui tip de străfulgerare gratuită?

— La pagina 13 aflăm că ați fost nevoit să procedați la „o severă selecție”. Care ar fi acele personalități care ar fi putut intra la buză în volum? Apoi, dacă criteriul „nici o figură de contemporan strict” nu ar fi existat, ce nume am mai fi găsit în carte?

— Da, n-am listat toți „barosanii” cu care m-am intersectat. Nu mă interesează publicitatea, nici uzurparea gloriei altora. Am cunoscut mult mai multe personalități care contează, însă am operat o selecție, pe gustul meu. Pe de altă parte, mi s-a părut inutil și indecent să pomenesc în volum oamenii de seamă ai generației mele. Și din grija comodă de a evita reproșurile (directe sau nu), și din convingerea că acești contemporani mai au (ceva) de făcut și de creat: n-avea sens să le dedic un epitaf, mai ales că – pe mulți – îi îndrăgesc. M-a tentat o secundă gândul de a înscrie și un autoportret apocrif. Slavă Domnului, am tratat la timp ispita acestui fel de narcisism funerar.

— Subliniați faptul că suntem, deja, în zorii unei noi epoci, a unei noi paradigme, a unei noi revoluții cognitive. Cum ar arăta, după dumneavoastră, făcând un exercițiu de futurologie, această societate? Care ar fi oportunitățile și amenințările ei? Ce ar însemna atunci un „om mare” și care ar fi situația admirației?

— Capitalismul global ne-a impus mistica averii, în detrimentul religiei creștine, care insistă pe ființa autentică. Să zicem că dăm în metrou peste Jeff Bezos, fondatorul Amazon: posedă 112 miliarde de dolari… Poate face orice. Cumpăra orice. Pe oricine. Cădem în genunchi? Îi adresăm o rugăciune? Nu. Vedem că e un tip remarcabil în business, dar cât se poate de plat altminteri. Religia postmodernă a dezvrăjirii ne obligă să-l scoatem din propria mitologie: i-am fi recunoscători pentru un selfie. Numai că acești giganți digitali – curtați de guverne și de laboratoarele militare – ne pregătesc ceva și nu ne spun ce. Vom vedea, dar sunt deja convins că vom vedea prea târziu. Oamenii de tipul acesta pot remodela lumea fără să ne întrebe, iar capacitatea noastră de reacție e tot mai ușor de prins în algoritmi de care nu avem habar. Ne îndreptăm spre paradoxul unei distopii râvnite, la care contribuim atât prin inconștiența noastră naivă, cât și prin dorul nostru distructiv.

— Care sunt câțiva dintre oamenii (de ieri și de azi) pe care îi admirați fără rezerve, dar pe care nu i-ați cunoscut?

— Pentru moment, prefer să-i admir pe Socrate, Augustin, Maxim Mărturisitorul, Toma de Aquino, pe sfântul Francisc de Assisi, pe Carravaggio, Mozart, Berdiaev și Bulgakov, pe Simone Weil și Martha Nussbaum, pe Taleb și Ian McEwan… O galerie cronologică oarecum previzibilă. Îmi pare rău că viața nu m-a pus în situația de a trăi cinci ani în campusul de la Stanford sau Columbia, că nu m-am intersectat cu geniile științei de azi, tipi neașteptat de prozaici, al căror geniu lucrează cumva autonom, deasupra rutinei sociale. Mă bucur că am trăit lucid, într-o țară postcomunistă amețită de sincronizarea tardivă cu Occidentul, pentru că această condiție personală mi-a convertit bovarismul intelectual într-o experiență aproape apofatică a smereniei. Știu, în virtutea experiențelor acumulate, că Olimpul Marilor Oameni e palpitant și plicticos, tainic și totodată predictibil, sublim și plin de meschinării, de junghiuri și crize conjugale. Vindem imagini și cumpărăm iluzii. Numai o teologie a științelor unificate ne va putea disloca salutar din inerția apostaziei noastre antropocentrice. Poate că marii oameni ai viitorului ne vor face acest dar înaintea unei catastrofe perfecte.

 

Interviu realizat de
Laurențiu-Ciprian Tudor