Auguste Renoir a văzut în Camille Pissarro (1830-1903) „creierul mișcării tinerii picturi.”1 Alături de Claude Monet, a fost, poate, cel mai înverșunat reprezentant al „Noii Școli”. A fost printre primii pictori care a exploatat la maximum efectele luminii solare, conferindu-i luminii și soarelui real „o importanță care nu le-a fost recunoscută până acum…” (Eugène Fromentin)
Ajuns la Paris în 1855, Pissarro a lucrat alături de Paul Signac și Georges Seraut; mai târziu l-a instruit și pe fiul său Lucien în pictură. Acest grup de artiști – autodeclarați neoimpresioniști – a cerut ca la expoziția impresionistă din 1886 lucrările lor să fie expuse în aceeași încăpere. Stilul lor era ușor diferit de cel impresionist, creând legătura între impresioniști și mișcarea postimpresionistă și fiind cunoscuți în istoria artei drept neoimpresioniști. Metodele lor de lucru era mai puțin spontane decât cele ale impresioniștilor, bazându-se pe studiul culorii și al aplicării acesteia și pe modul de percepție al acesteia. Din eforturile lor s-a născut pointillismul (aplicarea de puncte de culoare juxtapuse) și divizionismul (aplicarea de tușe de culoare juxtapuse).
Lucrările lui Pissaro aveau un efect atât de surprinzător, încât, cu prilejul expoziției impresioniste din 1876, de la galeria lui Durand-Ruel, Albert Wolff a scris: „Încearcă să-l convingi pe Dl. Pissarro că arborii nu sunt mov, sau cerul nu are culoarea untului; că ceea ce pictează nu poate fi văzut în nici o țară…”2 Pissarro luptat din răsputeri să mențină sudat grupul impresioniștilor, în ciuda îndoielilor care apăreau ca efect al respingerii constante venite din partea publicului și a presei; la sfârșitul expoziției impresioniste din 1874, acesta a concluzionat că, în ciuda opoziției publicului și a presei, impresioniștii nu trebuie să facă concesii și să continue să mergă pe drumul ales de ei. A fost singurul dintre toți impresioniștii care a fost prezent cu lucrări la fiecare expoziție, din 1874 în 1886. Camile Pissarro a salutat cu căldură apariția la Paris a galeriei lui Ambroise Vollard: „Cred că acest negustoraș este ceea ce căutam; îi place doar stilul nostru de pictură sau talente care se apropie de linia noastră. Este entuziat și știe meserie. A început să atragă atenția unor colecționari care cochetează cu arta.”3
Pissarro prefera ramele simple, vopsite în alb. Întrucât nici o ramă originală a lui Pissarro nu a rămas până în prezent, cu prilejul expoziției „Pioneering Modern Painting: Cézanne & Pissarro” (MoMA, New York, 2005), curatoarea Elisabeth Easton a comandat o replică a ramei originale a tabloului „Urcușul la Pontoise”; la amplasarea tabloului în ramă, s-a creat un efect formal și rustic. Elisabeth Easton a scos astfel în evidență importanța încadrării pentru estetica tabloului. Dunga ramei albe imediat lângă pânză a creat un efect de adâncime. Conform „Legii contrastului simultan al culorilor”, „o anumită culoare este modificată în funcție de culoarea lângă care se află.”4
Asemeni celorlalți impresioniști, Camille Pissarro a vândut puțin în timpul vieții, primid prețuri de la 300 la 3000 de franci. În anii ‚30, lucrările lui au fost declarate „artă degenerată” de către Adolf Hitler care a condamnat „avangarda și arta neterminată pe care nu le înțelegea, etichetând ca degenerate lucrările a peste 1400 de artiști renumiți.”5 O dată ajuns la conducerea Germaniei, Hitler (care fusese respins de 2 ori de Academia de Arte Frumoase din Viena) a avut o atitudine tranșantă și distrugătoare față de toate mișcările artistice moderne și contemporane pe care le considera otrăvitoare: impresioniști, cubiști, expresioniști, dadaiști, suprarealiști și, bineînțeles, față de orice artist de etnie evreiască.
Un lucru similar s-a întâmplat cu lucrarea „Le Boulevard de Montmartre, Matinée de Printemps”; lucrarea a fost achiziționată direct de la artist în 1898, de Paul Durand-Ruel. A schimbat proprietarii și s-a reîntors în Galeriile Durand-Ruel de la Paris, iar în 1923 a ajuns în colecția industrialistului german Max Silberberg. Lucrarea nu a scăpat de furia lui Hitler: în martie 1935, Max Silberberg a fost obligat de regimul nazist să vândă o parte din lucrările de artă ale familiei – inclusiv această lucrare a lui Pissarro – într-o „vânzare forțată”, la casa de licitație Paul Graupe din Berlin. Printre lucrările vândute se aflau picturi semnate de Manet, Renoir, Sisley, Cézanne, Matisse și van Gogh. Pictura lui Pissarro a fost cumpărată de Alfred și Marie Erlich din New York, și a schimbat mai mulți proprietari americani până în 1997, când a ajuns în proprietatea Muzeului Israelului din Ierusalim. În 2000, Muzeul Israelului a restituit lucrarea nurorii lui Max Silberberg. Lucrarea a fost vândută prin licitație în 2014 și a obținut peste 19 milioane de dolari.6

 

 

Note
1 Jean Renoir, op.cit., p. 165.
2 Albert Wolff, Le Figaro, 2 aprilie 1876.
3 Rebecca Rabinow (ed.), Cézanne to Picasso: Ambroise Vollard, Patron of the Avant-garde, Metropolitan Museum of Art New York, Art Institute of Chicago, Musée d’Orsay Paris, 2006, p. 7.
4 Michel Eugène Chevreul, De la loi du contraste simultané des couleurs, [e-book], Pitois-Levrault, Paris, 1839, p. XIII.
5 Simon Houpt, Miza infracțiunilor din lumea artei. Muzeul operelor dispărute, Editura Vellant, 2008, p. 36.
6 Sotheby’s, „Impressionist, Modern & Surrealist Art”, Londra, 5 februarie 2014, https://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2014/impressionist-modern-art-evening-sale-l14002/lot.43.html, accesat la 17 ianuarie 2020.