Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cei pe lângă care trecem

Cei pe lângă care trecem

Într-o zi, cam demult, ajunsese o cercetatoare, etnolog, pe numele ei (nu atât de cunoscut, pe cât ar fi meritat ) Lucia Apolzan, ajunsese într-un sat din Apuseni, în plin munte, Ocoliș. Sau, poate, se chema Poșaga, Lupșa, Sălciua? Nu cred că mai știu, dar era un sat de moți, și numele oamenilor mi-au părut atât de frumoase, că n-am fost în stare să le uit. Chiar dacă le încurc, precum se vede. Pe pragul unei case, o femeie tânără, Frăsâna, mișca un leagăn de lemn cu piciorul. Acolo, gângurea, înfășat strâns, Augustin, de 6 luni. Nume sobru, de pare caraghios verbul „gângurea” alături. O fetiță, Semiona, (iar un nume grav) răsucea sfios poalele șurțului mamei, în timp ce aceasta împodobea cu cusături înflorate o cămeșuță aflată pe genunchi. Copila nu mai văzuse trecând prin sat femei de la oraș, străine de portul lor, cel cu zadie, cămeșoaie albă, ciupag roșu pe piepți și șurț negru la brâu. Speriată, începuse să plângă. Cu sughițuri.
– Taci, draga mamei, că și ea-i om ca și noi…
Ce mai tablou. Ce mai frază. Orășenii văzuți de „vechii arnoteni” din munți. Doar din fotografiile Luciei și ale altor câtorva, puțini, mai poți desprinde atmosfera aceea veche, străveche. De tihnă fermă, împietrită și liniștită, durabilă și fragilă, atemporală și vulnerabilă, în același timp. Împregnată cumva de sacru, de cosmic, ca de-o adiere. Sună penibil? O fi sunând, dar asta e… Tânăra munteancă a rămas nepăsătoare în timp ce orășeanca o fotografia. Poză ce poate părea din Anzi, la crescătorii de lame și alpacale. „Avea un fel de statornicie, ca a muntelui, mă privea sever și parcă înduioșat în același timp. Ocrotitor. – Cată să vă ajut, să hălăduiți pe brână în sus”…, îi spusese. Îmi povestea Lucia, la bătrânețe.
Nu ne-am împrietenit și nu m-a lăsat s-o filmez, doamna Apolzan, decât după ce-am adus dovada că am umblat și eu, singură, prin sate răsfirate pe munți. I-am adus vești, la rândul meu, despre ce mai făcea o Valerie, un Pătruț, un Gligor sau o Sânziană, din muntele Lăpșor. Numai că, de mine nu se mai speria nimeni. În timp scurt, lucrurile se schimbaseră mult, mult. Ea fusese numită, cu drag, „Doamna munților”, de cei de la Muzeul Satului. Mie, fii mei, îmi spuneau cu un drag persiflator – „Duduia munților”! Și se topeau de râs.
Orășenii începuseră, binișor, să-și dorească vile sau case în locuri cât mai sălbatice și izolate. Apoi, răsăreau tot mai des ascensioniști, turiști, amatori de drumeții, de pitoresc sau de… exotic. Sătenii s-au transformat și ei. Așa că portul popular îl mai purta acum doar vreo băbuță, două. Trăsăturile chipurilor însă erau, încă sunt, la fel. Dăltuite. Neclintite. Tăria privirii nu se poate schimba atât de ușor. După o generație, două, poate și mai mult, cine știe. Și, dacă trecem pe lângă ei fără să vedem asta, orbi suntem. Avem orbul găinilor. Iar vila noastră se va chema, într-un fel, „coteț”, cu tot luxul ei.

Boșorog din Boșorod

„Dumnezău să te păzască, ie, de nu ti-i știi păzâ sângură… ” Așa mă întâmpinase moș Toma Vișa. Bătrânul ca o grădină. Plin de har nesfârșit. Nepoata lui, Mariana Marian, dintâi numită Bruzan, era o femeiuță de toată isprava, bibliotecară în sat, lucru mare, avea și cărțile Luciei Apolzan. Orice își punea în gând să facă, negreșit biruia. Râzând. Cu ea m-am întovărășit, când am răzbit prima dată pe Platforma Luncanilor, în Munții Orăștiei, unde se adunau, se îmbinau și se desprindeau apoi, ca dintr-un miez, Munții Banatului, Olteniei și Ardealului.
Văzând ce tot întreb, ce notez, ce caut să înregistrez, Mariana, ghidul meu, s-a dumirit. – Doamnee, doamnă, da’ bunicu, moșu’ meu, știe toate astea și multe, multe altele …, o să vedeți, hai înapoi la Boșorod.
Din Boșorod porniserăm pe apa Luncanilor în sus. Era centrul comunei, întinse cât capitala, cu sate risipite pe umeri de munte, pe padine sau cuibărite prin văi. Am coborât pe o ploaie aprigă. Ni se răsturnase tot cerul pe cap. Poteca se făcuse torent. Piciorul era sub șuvoi, până la genunchi. La fund, bolovanii se clinteau avan sub pași. Se răsuceau, se rostogoleau, alunecau, n-aveam niciun temei. Nu vedeam unde călcam. Așa că zburam. N-am răcit, nu ne-am sucit gleznele. Râdeau ochii moșului, când am reapărut, murate, în curtea largă, cu porți mari, ardelenești, pentru cal, car și căruță deopotrivă.
Nu știu dacă era vreo casă fără să aibă cal în șură. Probabil era, dar, noaptea, le simțeai răsuflarea pretutindeni. Ca o pânză aburoasă ce acoperea casele. Iar seara, când cobora herghelia satului de la păscut, cu ultimile lumini roșiatice de apus, strecurate prin fluturarea coamelor în vânt, încremeneai. Caii veneau în tropot, cu nările umflate, boturile ridicate, adulmecându-și de departe stăpânii ce-i așteptau, de-a dreapta și de-a stânga costișei. Asta era starea: încremeneai. Veneau la vale prin norul de colb, printre șirurile de oameni, ca într-un dans straniu. Niște zei. Nechezau la întâlnire și aerul vibra. Apoi plecau liniștit, la pas, cu omul de dârlogi. Așa părea, că ei își mână stăpânul spre casă, nu invers. Iar casele, cele mai multe, purtau pe frontispiciu, ca o emblemă, dăltuit în relief, un cap de cal uriaș, din ipsos. Cândva, veneau oameni din Ungaria, din Austria, știutorii, să cumpere cai de aici, cai de Boșorod…
Moș Toma avea o cămăruță perete în perete cu grajdul. Îmi părea cam întunecoasă și stingheră. Apoi, am văzut că asta era rânduiala în mai toate gospodăriile. Perechea tânără și copilașii în casa de la uliță, părinții, sigur mai vârstnici, într-un corp central și bunicul sau bunica, într-o căscioară lipită de șură. Biată coșmelie. (Nu știu cum se făcea, dar, mai mereu, rămânea numai unul dintre ei). Nimeni nu-i mâna în fundal (cum mă gândisem eu cu păcat), se retrgeau ei, la voia lor. Ca bătrânii indieni, fumători de pipă. Nimeni nu-i desconsidera, erau prețuiți, se găsea câte un strop de timp să-i și asculte cineva. Totuși, doar uneori, că televizorul i-a cam gonit din viața activă (cum naiba i-aș fi putut zice altfel?). Numai copiii mici, strănepoții, se mai țineau după ei gaia-mațu. Moșii povesteau, le făceau jocuri, aveau amintiri, pățanii adevărate, dar adunaseră și un sac cu basme, legende, mituri de pe toate dealurile din jur. Când sunt vorbitori strașnici, ca moș Toma, te oprești și din treabă, stai pironit locului. Când omu’ mormăie monoton, îl uiți lângă vatră, prin cuhnii, bucătării, comnerii sau cămări. Își mai fac de lucru cu puii de măță și au ochii lăcrămoși. Cei uitați.
Cuvantul „povestitor” nu se folosea prin partea locului. În altă zonă și mai târziu, în munții Gurghiului și ai Harghitei, am găsit un termen de toată frumusețea – „oameni povestelnici”. De parc-ar fi zis vrednici, harnici, spornici. Aici, nu. Așa că, l-am botezat pe moș Toma – „Povestașul”. Și al naibei ce-a prins. Astfel l-au numit de atunci toți oamenii din sat, vecini sau îndepărtați. Ba și din celelalte sate ale luncanilor. Bineînțeles, din cauza televizorului. Că am sfârșit prin a face un filmuleț cu Moș Toma și avea titlul ăsta –„Povestașul”. Nu era cine știe ce noutate, doar poștaș exista. Între timp, cuvântul a făcut carieră mare, numai așa se zice acum și nici nu știm, oare, îi aparține lui Llosa sau traducătorului…

 

Fratele lup

Întâi, am vorbit despre cai, nu ? Cum izbutește o haită să doboare un cal. Îl încercuiesc, apoi lupii se rotesc și, când vine un moment de-i atent calul spre dreapta, țâșnește din stânga lupoaica din frunte sau perechea ei. Apucă prada de nări, locul cel mai simțitor, și rămâne atârnată până i se topesc puterile animalului. Dar și calul știe. Și, uite, iapa lor a scăpat și mânza la fel. Iapa și-a îmboldit puiul în spatele ei, l-a proptit de o stâncă și a stat înaintea lui în două picioare, cu capul sus, împărțind și copite-n jur, până ce lupii s-au lăsat păgubași. Sunt deștepți lupii și nu fac cheltuială de forțe fără să fie siguri de biruința lor. Acu’, nu erau deloc siguri. Poate lupoaica lipsea, poate era la bârlog cu puii ei, mai știi?
Ca să apuce o oaie, lupu’ n-are nevoie să se înhăiteze. Ba, tovărășia îl și încurcă, fiindcă totu-i să nu fie simțit. De câini, de ciobani, de oi chiar. Ș-atunci, vine-n zori, la sfredelirea nopții de un abur de lumină difuză, pâcloasă. Ceața îi e și mai de folos, și ploaia, că-n umezeala ei i se topea mirosul de fiară. Chit că s-a și tăvălit prin baligă înainte, pentru a-și stârpi duhoarea. Când reușește să înhațe o oaie, fără să stârnească buluceală în ele și să se ațâțe păzitorii, atunci o apucă binișor de lângă beregată, dintr-o parte, să n-o vateme prea rău. Ca oaia să-și păstreze puterile, să nu le piardă prea iute. N-o poate lua sub braț ca ursul și s-o șteargă cu ea. Ce face atunci? O mână cu coada lui, de la spate, spre pădure. Și oaia merge singură unde e îmboldită. Ca o oaie! Moș Toma a scos, de două ori, câte un animal de la lup. A băgat căței de usturoi unde mursicaseră colții lupului și s-a vindecat, s-a întremat. La sfârșit, a luat de pe una o blană groasă, să-și coboare picioarele de pe laviță, la căldurică. Cealaltă, a ajuns pastramă. O mâncăm, ori io, ori tu, pare a spune omul lupului. Poate și de aceea îi și zice sălbăticiunii – fratele Lup.
Frate, frate, lupul, dar te ferești de el când sunt Zilele lui. În noiembrie, la începutul postului de Crăciun. Atunci se-mperechează și umblă în haite mari. E cu primejdie. La Filipi, nu-i spui pe nume, îi spui „gadină’’ sau „gădineț”. Urci în pod tot ce are dinți și gură, foarfeca de tuns oile, ba o și legi bine, strâns, apoi cleștele de potcovit caii, la fel… Dacă vine ‘mnealui, n-are decât gheare, colții i-ai scos din funcție, iată. Și muierile să nu cumva s-arunce seara gunoi cu vreun tăciune mocnit, ascuns. Că-l apucă lupoaica și rămâne grea. D-aia dau lupii târcoale satelor atunci – așa se spune – după jar. „Ie”, ar zice povestașul nostru.
Știa Moș Toma și „Cântece de Zori”, de priveghi, cântece cu lupul – Călăuză. Cel ce-i iese Dalbului Pribeag în cale. Iese și-l îndrumă pe unde să apuce spre Ceea Lume, că Fratele cunoaște râpele, potecile, pâclele și muntele. Negurile toate. Cu el, nu poți rătăci, nu poți pribegi la nesfârșit. Te duce, te conduce în poienile Precestei. „Sub măru-nflorit, șade Domnu’ adurmit. /Scoală, Doamne, nu durmi, /că lumea s-o păgâni /și de Tine n-o mai ști./ Lupu’ auiește,/Domnu’ se trezește,/lumea curățește…
D-apoi, și aici, povestașul râde înghesuit, între umeri, de-i saltă clopul, altminteri bine înfipt. Când e Boboteaza, și se sfințesc toate, apele, aerul, pământul, drăcușorii ies de peste tot și zburătăcesc. Din iazuri și heleștee, mai ales. Ei, aici îs tari lupii. Vin de niciunde și îi hăpăie ca pe purcei. Curăță lumea de ei. D-aia o vreme, totu-i lin și limpezit.
Știa bine povestașul că, pe culmi, sus, în satele cu case răsfirate, neadunate, una aici, alta pe-o coastă, alta-n văi, acolo, unii oameni au încă, pitită poate, nu la vedere, au o Gură de lup. Ce-i asta? Niște fălci, maxilare puternice, dintr-un trofeu de vânătoare sau prins în capcană, de ani și ani buni. Băga muierea țâța prin ea, când dădea primul supt copilașului nou-născut. Așa făceau dacii, nu? „Daoii”, cei cu stindardul croit ca un cap de lup, pe unde vântul urla și spăimânta. Își alăptau 7 ani copiii. Laptele era socotit o băutură a nemuririi. Atunci când un copil făcea „bube”- varicelă sau ce-o fi fost – se zicea că mama a călcat, desculță, peste urme de lup, la pârâu cu rufele, în pădure, după mure sau ciuperci. Numai dând lapte prin gura de lup putea repara răul făcut fără voie, sigur. O mai avea astăzi cineva așa ceva? Pare greu de crezut. Dar, la un spital din Deva, o femeie din Luncani, nevastă de pădurar cu chiag, cu firmă de brutărie pe vatră, și altele, a cerut degrabă, să i se aducă de acasă o gură de lup. I-a venit. A tras biberonul prin ea și a înviorat pruncul sfrijit, topit, pierit, spre uimirea celor din jur. Ochii povestașului râd. Dar nu a zeflemea. A îngăduire, cu căldură. Cu părtășie la tot ce poate fi de folos vieții. Unde e taină, o lași, n-o spulberi.

 

Musca și caii

Două zile, cât am stat in gospodaria Marianei Marian-Bruzan, n-a tăcut gura povestașului. Și nici peste un an, doi, când am revenit cu o echipă de filmare. „M-oi mai fi boșorodit, ie, de-atunci-ncoace. Că d-aia-i zice Boșorod satului. De la Intâiu Război Mare, când rămăseseră aici doar boșorogii, ie. Era lumea lor, ie. Că, când o vinit unu ‘napoi din America, unu tânăr, să-l ia și pe tat-su, că ce bine e acolo, că au d-aia, d-ailantă, cânii cu covrigi în coadă, că vinde tot și haide… Însă zice moșu de la Boșorod – da’, acolo nu se moare? – Ei, și ‘mneata, tată… – Atunce, dă-mi pace. În Boșorod rămân. Asta era înainte de războiu doi, când plecau ardelenii-n America, ie.”
Facem ce facem și tot la cai ajungem. Că, prin mai, iunie, iese din larve, eclozează o muscă rea de tot. Sunt ani, când urcau dinspre Dunăre nori negri cu muște de-ntunecau soarele. Columbaca, îi spun unii, porumbaca, alții. Atacă vitele, dar mai ales caii sunt înnebuniți. Nu-i mai poți stăpâni.
Moș Toma își răstoarnă clopul și mi-l arată. „Așa-i acolo, dincolo de Retezat, spre munții Cernei” și înțeleg că este o căldare glaciară. Și în ea, pe o latură, stânca lui Iovan. Iovan Iorgovan care-a răpus un balaur ce stătea colac–vârcolac, cu coada încolacită în caldarea aia de piatră. L-a căsăpit cu un paloș de cremene. A liberat tărâmurile de la munți la Dunare. „Ie…“ Capul spurcăciunii l-o țîpat într-un tău. Da apa a prins a fierbe, a bolborosit, a făcut vălurele și a scuipat spre cer muștele veninoase. Se vede treaba că până și pe un balaur îl poți străpunge și-l da gata, dar cu muștele cele cu nemiluita ce faci? Ce mai poți face? „Îs ca gândurile rele, ali negre, când vin și te-mpresoară, ie. Te mai poate scăpa ceva. Goana cailor. Caii îs curați, năvalnici ca coraju’, neștiutori de rău. Nu Caii lu’ Sân-Toader, cu ăia-i altă veste-poveste, ți-oi spune și de ei, de vrei, ie. Ăia-s diavoli-mprefăcuți să joace fetele… Curați îs doar caii de se-ncurează, ai de aduc primăvara, ie.“ Într-adevar, la topirea zăpezilor, oamenii dau drumul cailor din grajduri, s-alerge bezmetici în sus și-n jos, stătuți cum sunt de peste iarnă. S-alerge pe câmpuri, să le curețe de suflarea înghețată, de duhuri și de ochiul rău care ar îngrădi rodirea, ar fura mana recoltelor viitoare. Încurarea cailor și astăzi fertilizează țarina și aduce belșug. Credința e răspândită aproape peste tot…„Că ei vin de la obârșia lumii, d-aia au puteri mari, vin de la ursitorii lumii”. E sigur de asta Moș Toma. Nu se îndoiește nici o clipă.
Când îl filmam pe povestaș, s-a petrecut un lucru de tot hazul. Operatorul, prins de povești, a focalizat neîntrerupt chipul bătrânului, așezat pe o băncuță. La picioarele lui, un dulău flocos, alb, dădea din coadă alene, fără oprire, parcă aproba totul, într-un ritm tihnit. Imaginea era ștearsă, ca un parbriz, bam–bam, de coada lui. Un tic–tac al Timpului. O pulsație. La vizionare, trecea multă vreme până te trezeai zicându-ți – ce-o mai fi și asta?! Ah, un câine, probabil era un câine acolo! Și se risipea încordarea cu care urmăriseși povestea, răsărea o ușurare, caldă, prietenoasă, care suda cele două lumi.
– Haideți la miserniță! Bărbatul Marianei, gazda noastră, venit aici din Bobaia, sat plin de povestiri, de unde venise și Moș Toma flăcău, la vremea lui, terminase de mult de măturat ulița din fața casei. Toți gospodarii făceau asta duminica dimineața devreme. Apoi, după biserică, întindeau masa sub o boltă de viță de vie, într-o curte anume. La cei care tăiaseră atunci vreun ied, vițel, berbece… Și se așezau împreună vecini din trei, patru, cinci case, după împrejurări. În ziua aceea se nimerise să fie aici. În loc să-și taie fiecare un animal din bătătură și să-și țină carnea la congelator, făceau, cu rândul, o masă mare. E de înțeles că femeile se întreceau cu prepararea. Și toți cu veselia și buna dispoziție. Veneau și mâțele din vecini și cățelandrii. Erau îngăduiți pe sub bănci, le pica vreun oscior, dar erau și șutuiți dacă se încăierau. Iar obiceiul așa se numea: “miserniță”. Mi-am amintit atunci de un bătrân din Sebeș care avea o vorbă: “Să-ți țină Dumnezeu obiceiu“. Bună vorbă. O fi ținut Dumnezeu cu ei și astăzi? Sau s-o fi vârât și acolo vreo discordie modernă, de le-o fi umflat individualitățile, egourile și viața straveche a obștei n-o mai fi putut dura? Mă tem să și întreb, să aflu ce mai e nou. Prefer să cred că da, e vie încă acea viață. Că e vie și amintirea povestașului, care mai purta atâtea în tolba lui, dar ani n-a mai putut avea, că trecuse de 90. Aș mai reveni și astăzi, de-ar mai fi Moș Toma acolo.
Cultura asta populară, nemaipomenită, rămâne în bună parte prinsă în cărți, culeasă și așezată ca în insectar. Muzeificată. Pe zone și perioade, teme și motive. O poți răsfoi și citi, însă e împăiată, mumificată. Dar, de câtă bucurie poți avea parte de-o mai întâlnești ici–colo vie, pâlpâindă. Neuscată, nesterilizată. Mocnind, atunci când tocmai treceai pe lângă și, deodată, ai avut șansa să te oprești. Să dai de un povestaș… Și să încremenești ascultându-l.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg