Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cel care cheamă, cel care răspunde

Cel care cheamă, cel care răspunde

Întrebarea este viața filosofiei și dinamica gândirii. Adeseori istoria filosofiei ne livrează întrebări mai tulburătoare și mai angajante, decât răspunsurile oferite – răspunsuri nu de puține ori marcate de contextele în care au apărut, până într-atât încât au devenit irelevante. Însă întrebările fundamentale și neliniștitoare, ce ne privesc direct, ne suscită interesul până astăzi.
Însă o teologie care rămâne în orizontul întrebării este prea puțin. Încercarea de a descrie viața în Hristos este obligată să accepte o altă dinamică: relației întrebare – răspuns, care nu dispare, dar își pierde centralitatea, i se adaugă raportul chemare – răspuns: chemarea omului și răspunsul lui Dumnezeu, dar și, invers, chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Aceasta din urmă a fost pusă în lumină în fenomenologia franceză contemporană de Jean-Luc Marion și Jean-Yves Lacoste, printre alții. În continuare vom încerca o punere în lumină din perspectiva teologiei ortodoxe.
Chemarea lui Dumnezeu poate fi multiplă și inefabilă. Cert este că, fiind o întâmpinare personală, doar cel căruia i se adresează o poate auzi. Angajând abisul căutărilor omului, Dumnezeu îi vorbește acestuia într-un limbaj diferit de cel al lumii, chiar și atunci când folosește limbajul lumii. Nu oricine aude sau citește cuvintele lui Hristos crede în El. Nivelul hermeneutic este depășit, înspre paradoxul unei recunoașteri a Celui pe care omul nu L-a cunoscut încă, dar care îl cheamă prin/din adâncul său.
În această chemare a lui Dumnezeu se dezvăluie o promisiune de răspuns la cea mai adâncă suferință, la cea mai abisală căutare a omului. Faptul de a fi este suficient pentru a deveni suferință, o știe orice luciditate filosofică; facticitatea – aruncarea în lume a omului – e de ajuns pentru a recunoaște eșecul colosal de la nivelul acestui cosmos, dar și pentru a inaugura aventura căutării unui sens mai înalt. Problema răului se impune ca insolubilă, mai ales când avem de-a face cu suferința nevinovaților. Dumnezeu, chemându-l pe om, nu îi promite neapărat o soluție, ci un alt orizont, al unei bucurii mai puternice decât răul, decât eșecul, decât cosmosul întreg. Firește că toate acestea pot fi aruncate cu ușurință la coșul iluziilor. Doar persoana care aude această chemare – adresată de un Dumnezeu personal – poate decide dacă este vorba despre iluzie ori de cea mai puternică realitate. Decizia omului poate fi răspuns ori refuz. Omul taie în carnea vie a chemării lui Dumnezeu cu libertatea sa absolută. Omul este cel puternic, dar forța refuzului său posibil îl aruncă în cea mai mare slăbiciune.
Când omul răspunde chemării lui Dumnezeu, acest răspuns e mai mult decât formularea unei teorii integratoare. Răspunsul omului iese din filosofia teoretică, fiind caracterizat mai degrabă de angajare existențială și sacrificiu, în orizontul unei bucurii de neînțeles. Omul se dăruiește cu toată ființa sa lui Dumnezeu, punându-se la dispoziția Lui, într-un șir de renunțări și negații prin care Îl caută mereu pe Cel care l-a găsit deja mai întâi (Blaise Pascal), renunțări prin care Îl află pe Cel pe care L-a căutat și Îl va căuta de atâtea ori. Nicio aflare nu e definitivă, nicio căutare nu se încheie cu adevărat. Infinitatea lui Dumnezeu justifică urcușul neîncetat din stare în stare, o dinamică pe care Sfântul Grigore de Nyssa, referindu-se la experiența eshatologică și la viața în Împărăția cerurilor, o numește epectază. Răspunsul omului iese, așadar, din tiparele filosofiei de școală și nu îmbracă neapărat formă teoretică, deși poate avea și această componentă; este mai degrabă o punere în chestiune a propriei persoane, o dăruire de sine, o abnegație (Jean-Yves Lacoste), pentru a se redobândi pe sine; omul aude cuvântul lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Lc 9, 23).
Când omul răspunde chemării personale a lui Dumnezeu, care se poate auzi oricând și de oriunde, în cele mai neașteptate și mai banale contexte de viață, Dumnezeu îi răspunde prin harul Său îndumnezeitor. Răspunsul lui Dumnezeu străbate toate abisurile și eșecurile căderii, iluminează ori anihilează forța răului, tace sau vorbește, însă de fiecare dată într-o dragoste copleșitoare și în cea mai deplină pace. Sfântul Siluan Athonitul, cunoscut pentru descrierea experienței personale a harului, vorbește despre o dragoste a lui Dumnezeu pentru întreaga lume, fără excepție. Ca și cum dragostea ar fi adevărata și unica realitate, creația și omul sunt salvate de nimicnicie doar în măsura în care se împărtășesc de ea. În limbajul filosofiei, ființarea este în măsura în care participă la dragostea Celui ce este.
Cu siguranță că uzurile verbului ființei în acest context vizează mai mult decât simplul fapt de a fi și decât simpla prezență, avansând către sens și către desăvârșire. În experiența harului, sinonimă cu experiența iubirii lui Dumnezeu, nimicnicia și moartea, nonsensul vieții și suferința, răul și absurdul se diminuează, iar uneori devin, în ciuda lor, ajutor în lupta ascetică împotriva sinelui căzut. Este atâta bogăție în experiența sfinților, unde aflăm ce înseamnă harul necreat al lui Dumnezeu, încât orice descriere rămâne inevitabil săracă. Dar omul dobândește totuși nu răspunsuri teoretice, care s-ar integra într-o teodicee, ci suspendarea unor interogații și probleme filosofice – ca de pildă problema răului – în trăirea bucuriei copleșitoare a harului lui Dumnezeu. Evident că, în urma acestei experiențe, se poate formula, dacă e nevoie, și o teodicee, dar ea este un efect al unei experiențe, așa cum teologia cea mai înaltă este o manifestare a unui mod de viață în comuniunea Bisericii, o expresie a experienței Revelației lui Dumnezeu.
În concluzie, paradigma chemării și dăruirii până la sacrificiu – dăruire înțeleasă ca negație (de sine) și abnegație – se adaugă sau, la limită, ia locul paradigmei filosofice a întrebării și răspunsului. În trăirea lui Dumnezeu tăcerea e, nu de puține ori, mai adecvată decât cuvintele. Filosofia lasă loc experienței ascetice și mistice, devenind un mod de viață, pe care o teo-fenomenologie a iubirii o poate descrie până la un punct.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg