Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cel care scria pe cutremure

Printre scriitorii pe care i-am cunoscut şi care m-au ajutat cel mai mult figurează trei olteni : Tudor Dumitru Savu, D. R. Popescu şi Marin Sorescu. Pe primul l-am întâlnit la barul Facultății de Litere din Cluj, pe strada Horea şi a fost cel care a desluşit enigma plicului trimis revistei. Către cel de-al doilea m-a îndrumat Crohul, adecă profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, spunându-mi trimite acolo la Tribuna, fiindcă-i redactor şef cel mai deschis la cap şi cel mai talentat prozator al momentului. Cel de-al treilea, citindu-mă, m-a publicat hodoronc-tronc.
Ce se întâmplase? Pusesem o proză dactilografiată, Fuga, într-un plic pe adresa redactorului şef al Tribunei şi ataşasem şi o autoprezentare unde spuneam că adrisantul este după mine, dar după mine, cel mai bun prozator şi că mă cheamă Nic. Elian-Iliescu. Umblând prin redacție şi întrebând cine-o fi ăsta, n-o fi actorul cu acelaşi nume, trecut pe la Naționalul urbei, Tudoriel Vusea, cum mai târziu îl vom denumi, bietul, a spus că nu şi că mă cunoaşte de la un colocviu Eminescu, de mai an. Pentru Ramuri îmi ceruse o proză însuşi Gabi, Gabriel Chifu, cu care m-am împrietenit încă de pe-atunci şi care mi-a spus „nu ştiu ce i-ai făcut, dar lui Marin îi place cum scrii”.
Eu scriam cum scriam, „miştocăresc”, autobiografic, dadaist, bâlbâit, fără epic, „miştocăresc” cum spusei, ce mai, „băşcălios şi intimist”, cum foarte exact se exprimase o autoritate în cadrul unui juriu al „Cântării României” (sunt laureat al fazei studențeşti pe țară desfăşurată taman la Iaşi în 1977!) şi culmea îl imitam pe Ionesco. Mi-o spusese cu zâmbet, o să râdeți măzărat, Ionel Vitner pe care l-am întâlnit într-o şedință a cenaclului „Junimea” al facultății noastre. Pe vremea aia scriam monologuri şi dialoguri ciudate pe care le probasem prin revistele din liceu, Phoenix de la „Sadoveanu” sau Mugurul de la „Lazăr”, țicneli, jocuri de cuvinte, adevăruri spuse zeflemicios. Adică aduceam bine cu scriitorii de mai sus. Cred că singurul lucru bun şi pe care nu vreau să mi-l pierd cât oi trăi, măcar în câmpia asta a literaturii, era o oarecare doză de autentic, de prospețime copilărească. Mult, mult după aceea – ce spun eu se întâmplă pe la sfârşitul anilor şaptezeci – unul dintre cei mai apropiați meşteri ai mei, prozatoriul şi pohetul Fănuş Neagu, îmi declara: „Nicule, ca să scriu trebuie să văd din nou lumea cu ochii copilului din Grădiştea, satul ăla de pe malul Buzăului şi ca să fac asta trebuie să mă îmbăt bine”. Această adevărată orcă, Nea Fane, era un devorator de cărți, voi nu ştiți, dar citea orice, tratate comerciale, ziare, teatru, lucrări de numismatică şi mai ales romane polițiste, câte două pe zi câteodată. Ca să scrie o proză de câteva file despre cai a plecat într-o dimineață cu trenul pe ruta Bucureşti-Făurei-Brăila-Barboşi-Galați şi retur numai ca să se uite pe fereastră. M-a rugat odată să-l învârtesc prin jurul Casei Poporului cu Oltcitul personal ca să vază cartierul de la Piața Coşbuc la Chirigii şi înapoi pe Rahova şi Uranus, să simță aerul mahalalei lui Caragiale. Era un levantin, un balcanic gros, îmbătat de Creangă şi Sadoveanu, dar iubitor de petreceri şi de cuvinte. De fapt, toată proza lui, un fel de poezie vâscoasă, iese din alăturări foarte savant-țărăneşti de cuvinte şi de imagini. Uite-aici început de schiță: „în odaia mică şi goală, ca un os cu măduva suptă”! Te-apucă amocul sau râsu’-plânsu’, câinii după dânsul, nu-i aşa? Numai la el „primăverile sunt blonde, luna are bot de miel, Cutărică doarme pe mațe de peşte, la uşă zgreapțănă vântul ca un câine, o enervare tăcută stăruie în pereți” şi câte şi mai câte.
Dar nu despre Nea Fane voi a vorbire acilea, ci despre Marin Sorescu. Tachinat de Nea Fănică în felul următor: „bă, Marine, zgârcit cum eşti, ai ştiut să te naşti de 29 februarie, să nu dai de băut decât o dată la patru ani”. Replica venea imediat, căci Marin Sorescu nu lăsa să-i scape şi nu prea rămânea dator: „bă, bă, Fănuş, bă lipovene, tu ai băut un mărfar de vin şi eu mă îmbolnăvesc de ficați”.
Nu-i deloc adevărat, nu era un zgârcit, era un timid şi un calculat, un echilibrat, în ciuda deraierilor verbale prezente în scrisul său. Lumea îl invidia fiindcă, în calitate de redactor şef al unei reviste, îşi făcea relații, legături, prieteni. Era viu şi stabilea punți, lua interviuri şi premii. Dar ce, alții fac altfel, Mirciosu face altfel, ce e de condamnat aici? Fundamental era un om bun, bun cititor, bun familist, mai puțin bun consumator. Şi era, poate vreți să mă contraziceți, un generos. Când i l-am prezentat pe Răzvan Voncu, pe atunci tânăr jurnalist cultural la Ora, i-a propus imediat o normă la Literatorul. Mie mi-a telefonat într-o dimineață la ora opt spunându-mi „bă, bă, bătrâne, nu vrei să vii la minister, să te ocupi de presă?”. Am vrut, am fost, m-am înțeles foarte bine şi am fost la o grămadă de spectacole şi recepții unde el nu mergea, căci nu-i plăceau ieşirile în public. Acum nici mie nu-mi mai plac, aşa că-l înțeleg perfect. Noi, românaşii, avem o boală ceva de speriat în organizarea a tot felul de acțiuni, de simpozioane, de întâlniri fără niciun rost şi fără vreo finalitate. L-am văzut propunând şi pritocind diverse cărți, slujbe, întâlniri, reviste. La Ramuri inventase toată redacția, să fim serioşi, adusese o sumă de tineri cărora le dăduse rubrici şi atenție. De-asta se ferea, să nu cadă iar în ispita vreunei prietenii interesate. Sunt mulți oameni foarte talentați, foarte deştepți care cad în plasa câte unui şmecher sau a câte unei femei istețe şi hotărâte şi fac numai prostii. Am podul plin de exemple de-astea.
Nu era un orator, era chiar departe, dar în scris îi ieşea cam tot. La parastasul organizat la COŞ, Casa Oamenilor de Ştiință din Piața Lahovary, acelaşi Nea Fane l-a întrerupt pe popa ce tocmai oficia şi ajunsese la chestia aia cu „dacă a greşit cu vorba, cu gândul sau cu fapta” astfel: „părinte, cu vorba Marin nu a greşit niciodată!”. Scria admirabil. Tot. Şi poezie, şi teatru, şi proză, şi eseu. Chiar şi critică literară, are intuiții mai bune decât un critic de meserie. De fapt ce-i aia critic de meserie? Călinescu, geniu şi el ca şi Eminescu, bine spune când spune că un critic adevărat trebuie să fie un ratangiu, ceva gen Ozon. Îmi povestea taică-meu, pentru care el este cel mai mare fotbalist român dintotdeauna, că Ozon, Titus Ozon trăgea şapte şuturi pe poartă, trei în bălării, două se loveau de portar, unul în bară şi unul în plasă. Lumea îl fluiera trei sferturi de meci iar după ce marca golul la final îl purtau pe brațe. Şi vreți să ştiți ceva? Eu nu cred că ratează când ratează. Ce-a ratat Călinescu? Cumva proza? Haida de, este unul dintre cei mai buni! Chiar şi teatrul şi poezia lui sunt de citit. Şi în general, un scriitor mare şi care gândeşte ca un scriitor mare e foarte bun şi când scrie articole ocazionale sau despre fotbal. Ce, Eminescu sau Arghezi sunt mai puțin prozatori? Caragiale e dramaturg sau prozator, la fel ca Derepeul? Proză de poet, auzi dumneata! L-am enervat pe un profesor de-al meu, de altminteri împătimit de Bacovia, că şi proza lui e bună, el susținând că-i un exercițiu lipsit de valoare. Baudelaire e doar poet, nu-i aşa? Prozator nu, traducătorul poate al celui mai mare scriitor american? Apropo, Poe ăsta nu-i ambidextru, nu trage la fel de bine şi cu proza şi cu poezia? „Roca Baudelaire are straturi de suflet care nu pot fi ale unui singur om”, zicea Marin Sorescu în Baudelaire cel numeros. Şi cred că vede cam la fel literatura. «Florile Răului sunt nişte teste ale decalajului teribil dintre celulele noastre. Între apă şi piatră nu există nicio diferență, decât un decalaj teribil de densitate.»”
Sorescu avea mâna grea, grea de talent. Chiar spunea asta când îl mai ciupea câte un nimuric, „mi-e milă să-i trag un articlu peste ochi că rămâne ăla încondeiat aşa, pe viață.” Pentru el talentul era şi o pedeapsă, durea. Om sensibil şi călduros, refuza închistarea, starea pe loc, nu avea stare, căuta sămânța de umor din orice, era atent la poante, la snoave. Toată partitura lui este un solfegiu cu notele răşchirate, un fel de Kandinski, care pune ochii într-o parte, crucea într-un colț, calul pe două potcoave în altă parte, sabia în mijlocul unei şopârle, ca pe-o frigăruie şi dacă îi întorci şi-i învârteşti pictura iese tot Sfântul Gheorghe împungând balaurul!
Sorescu era familist. Şi timid şi aici, în familie. Doamna Virginia, născută Şeitan, din Dudeştii Brăilei (de unde poposea şi Motoi, George Motoi, un actor român foarte bun), adică din Niculeşti-Jianu, cred că aşa purta numele ca pe-o haină raionul din care făceau parte şi ai mei era foarte omniprezentă. Ştia tot, supraveghea tot, cu uitătură atentă, cu voce calmă dar fermă, ca la fermă: „Sorin!”. Aşa îl alinta, cu o formă contrasă. Am mai văzut soții de scriitori, mă rog, familii întregi, unele le ziceau pe nume, pe numele de la sonerie şi de dicționar „Cutărescu”, cum ne numeau profesorii în liceu, altele foloseau diminutive: „Țuchi, Moni, Bubi, Bubu, Puiu, Barbosina, Nuşi” şi aşa mai departe. Familia este şi ceva precis, şi un joc de cărți, şi un „dublu” al lucrurilor, o imagine bi- şi tridimensională, la nevoie şi la rigoare. Familia este o încercare dar şi o transformare, şi o grămadă deschisă, şi o bucurie împărțită în felii.
Sorescu zice: „În acțiunea lui de defrişare, de clarificare a problemelor, omul modern distruge explicând. Misterul e dezorganizat. Se află în natură sub formă liberă.” Dacă aş fi Auerbach aş găsi aici toată poetica explicită a autorului. Defrişând, deconstruind, risipind totul el reface din toate părțile componente întregul text. Peste tot se observă utilizarea din abundență a genului inteligent liric, dramatizat prozaic.
Sorescu a avut mulți detractori, mulți invidioşi. Multora le era teamă că le ia Nobelul din față, chestie pentru care au scris chiar Academiei suedeze să nu i-l acorde. Acolo, mi-a spus el însuşi, odată, în casa din Grigore Alexandrescu – casă de scriitor, veche, prevăzută cu ceva curte, cu umbrar, cu un Lulu sub formă de câine, plină de cărți şi de tablouri – există un fel de sotisier la intrare la suedezii ăia cu tot felul de năzbâtii, autopropuneri, gesturi sifilitice, delațiuni şi multe altele. Acolo ci-că i-ar fi arătat un coleg cele două scrisori trimise de un poet şi de-o poetesă. De fapt şi scandalul cela de la Ramuri tot din pricina asta a pornit, iar redacția a fost implicată ca masă de manevră. Redacție pe care se spune că ar fi compus-o complet însuşi Marin Sorescu. Nu ştiu mai multe, oarecum câte ceva de la Ioan „Jimmy” Lascu, coleg de an cu Sorin Preda şi adus la Tineretul liber să facă Suplimentul cultural în locul nostru, al meu, al lui Gabi Rusu, Sorin şi Francesco, dar care nu a reuşit decât să-l îngroape. Cert este că atunci celor doi, pohetului şi pohetesei menționați li s-a adăugat şi un al poet de onoare al breslei. Dacă primii doi sunt înzestrați cu o extrem de modestă valoare literară, cel din urmă, cu ochiul format în balada germană, prezintă tot interesul.
Marin Sorescu a atras încă de la bun început atenția lui Călinescu. Prin poemul Shakespeare, care e antologic. Ca şi Trebuiau să poarte un nume. Ca şi foarte multe altele. De la acel început şi de la acel debut, cu o plachetă de parodii, i se trage. Sigur, stilul de a face poezia, de a o plămădi şi de a o pune la dospit şi apoi la copt este stilul olarului, care se joacă în mlădierea lutului. Totul poate fi luat în răspăr, şi viața, şi iubirea şi moartea. Vorbeam deseori cu Moşul, Crohul cum îi spuneam şi căruia „Marin” i se părea foarte bun, ce susținea că despre lucrurile grave, cum ar fi lagărele, Shoah-ul, nu poți vorbi decât în două moduri, al lui Primo Levi sau al lui Kafka. Roberto Benigni a reuşit admirabil o a treia cale, prin râs, bine, mai mult rictus. La Vita e bella este cred unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. Luarea în râs, cu metodă, a celui mai mare dezastru al omenirii. Iată că se poate, geniul călinescian a intuit, iar Sorescu a pus în pagină această manieră. Nici Ionesco nu face ceva prea altfel, când „rinocerizează”. Dar Brâncuşi? În Note şi Contranote viitorul academician francez născut la Slatina îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe țăranul din Hobița, uriaşul deschizător de numeroase porți ale săruturilor în piatră. În stilul românesc mitic, de la Mitică. Sculptorul s-a dat tare de ureche neînțelegând cum se prezintă tânărul dramaturg, ca şi cum numele de Ionescu ar fi extrem de încâlcit. După vreo trei, patru întrebări de „cum, cum” îl cheamă, i-a adresat-o pe-aia fundamentală: „şi cu te ocupi dumneata?”. „Cu teatrul”, a survenit răspunsul. „Teatrul e un rahat”, a căzut atoatecunoscător concluzia. „Ştiu, şi tocmai de-aia vreau să-l fac de râs”, a binevenit recunoscător răspunsul. „Bravo, merită să aduc o şampanie pentru asta”. Şi gata.
Stați, că nu-i gata! Întâlnirea aia, dintre poate cei mai de seamă români de export este caracteristică pentru noi. Începem chiorâş, pieziş („piezâş”, ar fi zis olteneşte Nea Marin), ne facem că pricepem greu, vorbim îngămat, tragem câte-o remarcă sleită într-un sughiț încruntat şi dacă suntem înfruntați cu dibăcie, deci cu inteligență, cutezăm să ne zguduim de râs şi de prietenie. Eminescu proceda altfel? Sau Tata Iancu? Creangă? Ca să nu mai zic de Arghezi? Până şi taciturnii ardeleni Slavici, Rebreanu, Blaga? Ce gură spurcată are Goga, ați văzut? Ca să nu mai vorbim despre alții şi alții. Poezia ca o reptilă, literatura în unghi ascuțit, cu vorbă tăioasă, asta execută în text Marin Sorescu şi o face ca nimeni altul în Limba Română. Fireşte, pe culoarul lui.
Marin Sorescu a dezghiocat vorba, a împrăştiat poezia şi s-a jucat cu sensibilitatea, pe care a considerat-o „o condiție implicită”. „Poeții toți sunt sau trebuie să fie sensibili, unii însă sunt mai inteligenți, alții mai puțin”, zice el aspru, ca o formulă matematică. Şi pe urmă demostrează că textul este o „reconstituire ca de cetate (vezi Troia, descoperită direct din paginile Iliadei!) după un cutremur grozav, când bucățelele de case şi de destine, puse unele lângă altele, nu se leagă, nu se mai nimeresc; dar sunt interesante şi aşa. Parodie la prima vedere, dramă la ultima; risipă de erudiție până la savantlâc; şi, dincolo de toate acestea, un flux, un curent adânc precum în oceane, care îşi poartă gustul şi conştiința, ca pe un înecat, pe sub apele obişnuite, departe de orice țărm al banalității”. Şi mai încolo, că poate nu s-a înțeles: „Poemul funcționează prin acumulare lentă de presiune şi eliberare bruscă de presiune. Ca un vulcan care se încarcă încet-încet, apoi izbucneşte. […] Autorul joacă tot timpul pe cele două interpretări : cea laică, modernă, şi cea care ține de ritual, de mit.” E clar, da? E aici totul lui de tot, de la Singur printre poeți până La Lilieci şi Iona, de la Moartea ceasului până la Puntea (ultimele). Şi vorbele astea însoțesc poezia lui T. S. Eliot într-una dintre cele mai frumoase cărți de eseuri din literatura noastră, Teoria sferelor de influență, gramatică sau îndreptar de citire şi mai ales de recitare a textului sorescian.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg