Teatrul Național Cluj a mai surprins publicul cu o excelentă montare a unui roman emblematic al literaturii române: Ultima noapte… de Camil Petrescu. Să vedem ce a reușit premiera (24 mai – două acte: 2h40’) fulminantului succes de critică și cititori al lui Marin Preda, cel mai cotat și apreciat scriitor după 1945 – Moromeții, Risipitorii, Marele singuratic, Intrusul, Delirul… E, poate, mai greu acest demers cu un roman-fluviu (trei volume!) și nenumărate acțiuni, locuri, personaje: o frescă reușită a (anii ’50) „obsedantului deceniu”! „Protagonistul, filosoful și universitarul Victor Petrini a fost inspirat de destinele tragice ale unor scriitori renumiți: I.D. Sîrbu și Ion Caraion, ambii fiind victime ale persecuțiilor politice după instaurarea comunismului în țara noastră”, spune Eugenia Șarvari în comunicat. Această perioadă e numită de acesta, demascator, „era ticăloșilor”, trăind în permanentă lipsă de libertate – de aceea scenograful Cristian Rusu (care semnează costumele cu Sânziana Tarța) a realizat o celulă – ziduri de opt metri și ferestre inaccesibile, care se deschide, parțial, doar pentru scenele din „exterior”: inspirată alegorie a ubicuului spațiu carceral de atunci. În rest, decorul e simplu, cum era viața atunci: o masă, scaune, un pat și… o pasarelă deasupra tuturor, de unde sunt „supravegheați” la închisoare și, simbolic, afară.
Scenariul (și regia) lui Tudor Lucanu – alte succese notabile: 12 oameni furioși, Povestiri de dragoste – se bazează pe flash-back-urile memoriei lui Petrini închis pentru omor: etapele esențiale ale destinului său până la final. Muzica lui Șerban Ursachi e perfect adaptată, subliniind discret acțiunea, nu perturbând-o ca în multe cazuri. Începutul „oglindește” viața sa: întuneric total întrerupt mereu de lumină cu o sirenă asurzitoare și-l vedem pe Victor Petrini / Matei Rotaru în alte poziții disperate, în celula sa: își amintește viața, ductusul dramatic fiind un lung șir de scene, majoritatea memorabile radiografii ale parcursului său în contextul istoric-politic. Marea calitate a dramatizării și montării este că au fost bine alese prin inserturi în stil montaj filmic, încât și spectatorul „neavizat” înțelege drama epocii și a oamenilor.
Remarcăm câteva: cearta lui Victor cu Mama / Irina Wintze și Tatăl / Ovidiu Crișan (care joacă și Maiorul) pentru legătura cu o colegă de facultate: Religia ne slăbește!, se apără el acuzând că ei încalcă normele ei: Mama te-a luat fără să te iubească, iar tu umbli cu alte femei! Apoi dragostea cu Matilda / Ramona Dumitrean, soția prietenului Petrică / Ioan Isaiu (care este și Mircea), căruia Victor îi spune că ea nu e „de nasul lui”, în timp ce îi trimite scrisori înfocate, găsite de soț! Se căsătoresc, însă disensiunile sunt tot mai mari, ea îi ia manuscrisul unui roman, îl citește, Victor o lovește – Matilda: Te-ai îndepărtat de mine, nu mai comunicăm… Tocmai voiam să-ți zic că sunt însărcinată! Scena revelatoare a „erei ticăloșilor” la o masă festivă cu Părinții, Bunicul / Petre Băcioiu (și Olaru), rude: Vasile / Radu Lărgeanu (și Bacaloglu) cu soția Tasia / Anca Hanu (și Lăutar), Decanul / Ruslan Bârlea (și Istrate / Ciceo / Ofițerul 1), colegul de facultate Ion Micu / Miron Maxim (și Căpitanul, Vătămanu, Stalin): dacă nu spui Marx la cursuri ești dat afară, un student la istorie arestat că a zis adevărul, Chișinevschi etc. Toți fac compromisuri, trăiesc cu frica să nu facă un „pas greșit”, să fie acuzați cu ceva fals, că nu mai au scăpare… Victor pozează în omul fără compromisuri, dar Matilda îi reproșează că nu l-a apărat pe „marele filosof” (Blaga – acțiunea se petrece la Cluj!) înlăturat de la catedră. Întâlnirea marii iubiri: Suzy / Sânziana Tarța (și Clara)… E închis, dar află de la Mircea (Prim-Secretar): din cauza manuscrisului „decadent” – își dă seama că acesta trăiește cu Matilda (i-a dat post la Primărie!) și urmează o „luptă” cu coarne de cerb, care nu se potrivește cu montarea. Interogatorii unde Colonelul maghiar / Cătălin Herlo nu-l atinge, dar e refuzat de Victor – vine Colonelul român (același actor) care îl torturează. Neinspirată exonerare etnică, deoarece majoritatea torționarilor din Transilvania erau foști horthiști „convertiți” subit la bolșevism după venirea rușilor! Absurdă „transformarea” anchetatorilor (pe scenă!) în deținuți, ceea ce pervertește total perceperea adevărului istoric!
Spectacolul începe mai vesel după pauză: un ilar dialog demascator cu sloganele acelor vremuri sub ocupația sovietică cu Dej / Ioan Isaiu și Stalin / Miron Maxim, cântecele patriotice „la modă” interpretate de toată echipa, care ne smulg, azi, zâmbete și chiar răsete nostalgice. Urmează o scenă cam lungă a episodului vieții lui Petrini la deratizare, care face deliciul publicului cu un „careu de ași” care stârnesc, mereu, hohote de răs: Ruslan Bârlea, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Radu Lărgeanu, fiecare construind un personaj memorabil: tăntălăul, obraznicul, agresivul, onestul, cărora li se alătură Lăutăreasa / Anca Hanu. Petrini primește, ca mulți alții, șansa de a se reabilita în epoca de destindere post-„era ticăloșilor”: fostul coleg de catedră / Miron Maxim, redactor-șef la o revistă de cultură, îi oferă un post în redacție, dar el refuză orice compromis (ca un Danton în bolșevism), dar și iubirea, patologizat de trăirile sale, nemaiavând încredere în femei. Pasiunea lui Petrini pentru Suzy / Sânziana Tarța, adevărată rază de soare, după amarul episod marital cu Matilda, e sensibil recreată de regizorul-scenarist Tudor Lucanu redând emoționant treptata ei distrugere din cauza condițiilor exterioare. În cadrul tablourilor antologice sunt multe momente de excepție, ce denotă atenta pregătire a lor și perfecta colaborare a regizorului cu toți acești actori talentați. Finalul e apoteotic: de la fericirea absolută a lui Victor și Suzy, pe o „ninsoare” care „îmbracă” scena în alb, se trece la prezentul din celulă, unde „iarna” are altă conotație, simbolizând epoca și „temperatura” dorinței de viață a lui Petrini, pe care o încheie cu celebra maximă a Sfântului Augustin: Dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Fiecare actor a dat întreaga măsură a talentului: Matei Rotaru trece („sub vremuri”) autentic și cu finețe de la un entuziast și capabil tânăr la blazarea și disperarea finală, oferind teatrului românesc un memorabil Victor Petrini. E secondat de excelenții săi colegi, care înnobilează spectacolul până la cel mai neînsemnat personaj cu o veridictate impresionantă, „construind” fiecare o „persoană” cu trăsături care se impregnează memorabil în memoria fiecărui spectator. Luminile / Jenel Moldovan și regia tehnică / Răzvan Pojonie au sprijint perfect montarea. Regizorul Tudor Lucanu a demonstrat că marele său talent e montarea în „dulcele stil clasic”, că este și un inspirat scenarist și știe să mobilizeze la maximum întreaga echipă de actori pe care i-a condus sigur de el, înscriind o nouă reușită a teatrului clujean.