Bazată pe o vastă analiză a cercetărilor în domeniul neuroştiinţelor, Stapânul şi emisarul său ilustrează cu dovezi biologice, neuroştiinţifice, psihologice şi istorice că diferenţa dintre emisfere este profundă şi ne modelează lumea în care trăim; nu este vorba aici de o simplă împărţire a funcţiilor între emisfere, cât mai ales de interacţiunea dintre două moduri în sine, coerente dar incompatibile, de a experimenta şi modela lumea:
• emisfera dreaptă, Stăpânul, are viziune de ansamblu, flexibilitate şi generozitate, înţelege contextul, întregul, […], necuprinsul, misterul, taina, perspectiva şi rostul părţilor în dansul lor împreună spre o continuă şi neîncetată generare a creaţiei;
• emisfera stângă, Emisarul, este orientată spre detalii, preferă mecanicitatea în locul fiinţelor vii şi este înclinată să-şi îndeplinească propriile interese, înţelege părţile, […], liniaritatea, focalizarea, detaliul, cunoscutul, stadiul de claritate şi definitul.

Pretextul acestui eseu îl constituie o recentă apariţie editorială1, o traducere, mai exact, a unei admirabile lucrări ştiinţifice publicată in paperback în anul 2010 după o germinaţie de două decenii; în tot acest timp de fecundă şi laborioasă căutare, autorul a instrumentat un amplu proces de documentare-cercetare asupra creierului şi minţii umane, deopotrivă, pentru a sintetiză, la final, concluziile sale care răstoarnă, cumva, prejudecăţi şi erori înrădăcinate de secole în mediile academice occidentale. Tocmai aceste concluzii care, în esenţa şi în totalitatea lor, susţin şi demonstrează întâietatea ontologică a emisferei drepte în raport cu cea stângă, reprezintă elementul de noutate absolută în materie, după o lungă perioadă de timp în care oamenii de ştiinţă au susţinut cu ardoare exact contrariul.
Volumul s-a bucurat de aprecieri dintre cele mai elogioase şi dacă mai adăugăm că acestea au fost formulate cu acribie şi entuziasm de reputaţi savanţi din întreaga lume, adevăraţi corifeii în domeniile lor de activitate,2 vom avea o imagine relevantă a impactului produs de lucrare sub toate aspectele. Remarcabila erudiţie şi travaliul de excepţie al autorului, atenta structurare a cărţii, analiza minuţioasă şi argumentaţia administrată cu metodă şi inspiraţie, toate acestea la un loc şi multe alte asemenea calităţi sunt identificate şi etalate cu generozitate de către cei care au recepţionat lucrarea în spaţiul academic şi universitar.
Autorul cărţii, Iain McGilchrist, o vreme profesor de limba enleză la Oxford, psihiatru experimentat şi, apoi, cercetător în neuroştiinţe, este dublat, indubitabil, de un autentic filosof înăscut având o minte sclipitoare şi o intuiţie de excepţie; de-a lungul timpului, el a publicat numeroase cărţi, articole şi lucrări de cercetare în domenii dintre cele mai diverse. Dincolo de toate acestea, însă, McGilchrist dovedeşte o admirabilă erudiţie şi o capacitate intelectuală ieşită din comun din moment ce, fără să facă nici cel mai mic rabat de la metodologia ştiinţifică, reuşeşte să evidenţieze genial tensiunea subtilă dintre două gândiri – ambele decurgând din specificul fiinţei umane – gândiri care, în timp, au modelat la propriu istoria umanităţii, omul ca fiinţă bio-psiho-socială şi construcţia orânduirii statale, în egală măsură.
În linii generale, pe parcursul lucrării menţionate şi în acord cu normele mediului ştiinţific, mintea este considerată un epifenomen al creierului, al materiei, aşadar, această viziune fiind într-un profund şi ireductibil conflict cu preceptele doctrinei tradiţionale care, dintotdeauna, a considerat că mintea aparţine universului spiritual transcendent.3 La toate vechile popoare, sufletul uman (universul psiho-mental) era văzut ca o entitate duală, cu o componentă celestă (noūs apathetikos, animus) şi una telurică (noūs pathetikos, anima); în acest sens, există o bogată şi fascinantă literatură mitologică, venită din timpuri imemoriale, care a promovat doctrina metafizică ce a funcţionat neîntrerupt şi până în perioada Renaşterii.
În lumea occidentală, acestă credinţă s-a erodat treptat sub asaltul nimicitor al dezontologizării cartesiene şi, mai apoi, sub presiunea ateismului-materialist degenerat, pe alocuri, într-un nihilism morbid; totuşi, în istoria gândirii filosofice moderne, pot fi constatate numeroase reveniri şi încercări de restaurare a doctrinei tradiţionale, între care, una deosebit de semnificativă este cea din perioada idealismului german cu Kant, Hegel şi Schopenhauer în prim plan. E lăudabil, totuşi, faptul că autorul cărţii – un savant pozitivist – se întreabă retoric, la un moment dat: Este conştiinţa (mintea, n.n.) un produs al creierului? Ca şi cum ar întrezări o soluţie la această interogaţie apăsătoare, tot el formulează un capăt de abordare: Singura certitudine este că oricine crede că poate răspunde […] la această întrebare se înşală. Avem doar concepţiile noastre despre conştiinţă şi creier; şi singurul lucru pe care îl ştim cu adevărat este că tot ce ştim despre creier este un produs al conştiinţei (p. 61).
Iain McGilchrist ignoră, în mare parte, concepţia privind alcătuirea trinitară a antropos-ului – spiritus, anima, corpus – el operând preponderent în perimetrul dualităţii cartesiană, cea care, aşa cum se ştie, exclude fără drept de apel spiritul din ecuaţia fiinţei şi, odată cu aceasta, întreaga perspectivă metafizică ce susţine că natura fundamentală a realităţii este, par excellance, una mentală. În plus, reprezentarea autorului nostru nu evadează din rigorile dualismului trup-suflet aşa cum au fost acestea promovate iniţial de către Descartes. Trebuie spus, totodată, că autorul menţionat nu este preocupat să clarifice acea teribilă şi subversivă confuzie dintre psihic şi spiritual, fixată deja în jargonul psihologic şi deosebit de rezistentă la proba timpului stabilind, oarecum nefiresc, o identitate inadecvată între sine şi subconştient. Uneori în loc de subconştient, se utilizează, cu acelaşi conţinut, termenul inconştient care, în litera sa, trimite la un plan inferior în raport cu conştientul – starea de luciditate-raţionalitate; pe de altă parte, psihologia modernă nu este preocupată să cerceteze supraconştientul – intelectul pur, buddhi din hinduism.4
Prima parte a cărţii (cuprinzând şase capitole) are ca obiect de studiu Creierul divizat şi se concentrează pe descrierea şi analiza neurofiziologiei organului central al sistemului nostru nervos creditat a fi responsabil cu gândirea umană şi considerat, ca atare, sediul conştiinţei. Asimetria flagrantă a celor două emisfere cerebrale pare a fi dominanta atât în ceea ce priveşte structura, alcătuirea şi fiziologia, cât din perspectiva celor două gândirii rezultate în urma procesul intrinsec ce generează şi menţine coerent universul psiho-mental. Paradoxal, însă, deşi până nu demult, s-a crezut în mod eronat că emisferele lucrează ca două creiere distincte şi autonome ce sălăşluiesc, prin forţa împrejurărilor, în aceeaşi cutie craniană, s-a dovedit că acestea au adesea capacitatea să ducă la îndeplinire, independent una de cealaltă, orice sarcină cognitivă chiar dacă abordează diferit problematica, potrivit capacităţilor intrinseci.
În mare parte, această diferenţiere esenţială a emisferelor explică sorgintea raţionalităţii şi intuiţei, a limbajului, a capacităţii de filosofare şi chiar a muzicii ca product uman în contrast evident cu zgomotul natural difuz, involuntar şi neintenţionat. În acelaşi timp, asimetria respectivă stă la originea unor boli mintale5 şi chiar a deficitului de înţelegere privind o stare de fapt; ea condiţionează în mod direct şi nemijlocit calitatea construcţiei societale prefigurată ideatic prin diverse reprezentări mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea. Ca specificitate de mare cuprindere şi generalitate privind reprezentarea realităţii de către cele două emisfere, rămâne totuşi nealterată constatarea că emisfera stângă tinde să proceseze fragmente de informaţie, nutrind astfel relativismul şi dubla măsură, în timp ce emisfera dreaptă gestionează informaţia despre întreg,6 conferind, prin aceasta, un sens general privind integrarea părţilor în totalitatea care le include organic.
Dincolo de asimetria fizică a emisferelor cerebrale – strict determinată prin compararea unor parametri cantitativi – există o multifaţetată şi complexă asimetrie care se manifestă în planul subtil al fiziologiei şi al gândirii rezultate. Astfel, se poate distinge o asimetrie structurală care evidenţiază specializările caracteristice emisferelor, o asimetrie de funcţie ce detotă, cumva, strategiile predilecte pe care emisferele le adoptă pentru a-şi îndeplini sarcinile ce ţin de rolul lor, o asimetrie decurgând din tipul de atenţie (focalizată / defocalizată) pe care o exercită emisferele în procesarea informaţiei şi, în fine, o asimetrie emoţională derivată din receptivitatea şi exprimarea reacţiilor afective ce oglindesc atitudinea faţă de diverşi stimuli existenţiali (pp. 57-77 şi pp. 117-128).
Din perspectiva interpretării lor, toate aceste asimetrii specificate rezumativ mai sus, precum şi cadru relaţiilor dintre cele două emisfere au generat numeroase ipoteze şi teorii care, ulterior, nu s-au confirmat decât parţial. Unii cercetători au acreditat ideea că emisfera stângă (logico-analitică şi discursivă, proprie omului modern) a inhibat sistematic emisfera holistico-intuitivă şi emoţională, proprie omului cu gândire tradiţională; a existat, de asemenea, o altă grupă de opinenţi care au avansat supoziţia potrivit căreia puterile paranormale au ca suport gândirea de emisferă dreaptă, aceste funcţii psy putând fi scoase din starea lor latentă şi antrenate în funcţie de necesităţi; s-au vehiculat, totodată, şi unele teorii care susţin că presiunea emisferei stângi care promovează agresiv programele sale utopice se impune a fi echilibrată prin contramăsuri menite a reda celeilalte emisfere toate capacităţile ei originare – naturale şi fireşti.7
Cartea la care ne referim aici a fost încadrată eronat, credem noi, de către anumiţi cercetători, în literatura de specialitate care tratează problematica gândirii laterale. În paranteză fie spus, această sintagmă a fost întrodusă de către Edward de Bono în anul 1967 relevându-se astfel o primă conştientizare, timidă de alt fel, a importanţei gândirii specifice pe care o produce emisfera dreaptă.8 Anterior acelui moment, toţi marii autori în materie au caracterizat emisfera dreapta ca fiind minoră, inferioară, “tăcută” şi neimportantă în raport cu cea stângă. Vehemenţa cu care emisfera dreapta a fost respinsă şi desconsiderată, în ciuda importanţei ei covârşitoare, de reprezentanţii articulatei emisferei stângi sugerează o posibilă rivalitate (p. 217). Limbajul (gândirea discursivă) şi raţiunea (gândirea logică) sunt produse ale emisferei stângi; aceasta, însă, nu-i poate conferi, sub nicio formă, un statut de superioritate în raport cu emisfera dreaptă, cea responsabilă cu gândirea analogică9 şi holistică,10 ci dimpotrivă.
În vederea formulării unei judecăţi corectă privind rolul celor două secţiuni cerebrale şi pentru a caracteriza raporturile acestora, McGilchrist alocă, în textul cărţii, un spaţiu semnificativ spre a răspunde cât mai complet la întrebarea Ce fac emisferele? Nu vom insista; vom menţiona doar contradictorialitatea proprietăţilor atribuite celor două emisfere aşa cum au fost acestea formulate de către autorul cărţii, sub forma unor antagonisme (perechi de contrarii), după cum urmează: nou versus cunoscut, posibilitate versus predictibilitate, integrare versus diviziune, întreg versus parte, personal versus impersonal, empatie versus “teoria minţii”, raţiune versus raţionalitate etc. Potrivit calificărilor, emisferele evidenţiază două versiuni ale omului în lume şi în natură fiind; astfel, emisfera dreaptă permite şi supervizează o curgere firească a evenimentelor ca trepte / porţiuni interconectate ale unui întreg atotcuprinzător, în timp ce emisfera stângă cultivă un modus vivendi fragmentat, virtual şi impersonal. Emisfera dreaptă este empatică, atentă la celălalt şi la armonizarea holistică a părţilor iar cea stângă, în baza unei gândiri analitice, secvenţiale, utopice îşi crează o lume de sine stătătoare (închisă), un univers virtual, autosuficient şi neviabil, în multe privinţe.
Relaţiile din interiorul creierului nostru bicameral sunt prezentate în carte ca fiind derulate într-un climat de rivalitate, ca şi cum cele două protagoniste s-ar luptă pentru a deţine poziţia dominantă. Pentru a justifica titlul cărţii sale, McGilchrist reproduce o pildă nietzscheană în care un rege înţelept (Stăpânul – emisfera dreaptă) acordă puteri depline unui iscusit dregător de rang înalt (Emisarul – emisfera stângă) pentru a administra un teritoriu distinct. Stăpânul nu găseşte de cuviinţă să intervină peste capul reprezentantului său spre în a impune ordinea în sfera de competenţă atribuită acestuia; Emisarul interpretează această atitudine ca pe un semn de slăbiciune şi înţelege să-şi aroge puteri suplimentare faţă de cele cu care a fost învestit uzurpând, prin aceasta, statutul Stăpânului ca unic factor integrator. Drept consecinţă, situaţia se deteriorează constant şi iremediabil căci, deşi talentat şi având numeroase abilităţi, Emisarul se dovedeşte a fi, totuşi, un simplu şi meschin veleitar ambiţios; la final, Emisarul nu se sfieşte să-l pună în lanţuri pe Stăpân – singurul care, date fiind calităţile sale de vizionar şi înţelept, poate menţine starea de pacea şi armonia în regat (p. 55).
Un loc aparte în economia lucrării îl ocupă demonstraţia pe care o instrumentează cu măiestrie autorul pentru a dovedi întâietatea emisferei dreapte în raport cu cea stângă (pp. 278-318). În variantă rezumativă, vom trece şi noi în revistă, aici, principalele argumente care susţin enunţul respectiv subliniind, îndeosebi, cele trei argumente care, împreună, alcătuiesc temelia pentru ceea ce McGilchrist denumeşte întâietatea emisferei dreapte. Înainte de toate este invocată cu titlu distinctiv întâietatea implicitului, altfel spus, implicitul fundamentează explicitul (discursivitatea) emisferei stângi sau, dintr-o altă perspectivă notaţia (metafora, mitul şi pilda din gândirea analogică, mitică, simbolică) apare anterior denotaţiei (gândirea discursivă sau explicitarea ca produs al emisferei stângi). Mai apoi, este menţionată întâietatea afectului, cu alte cuvinte, a emoţiei care precede gândirea sau cum spunea Nietzsche, …gândurile sunt umbrele sentimentelor. În fine, întâietatea voinţei inconştiente în raport cu gândirea conştientă, raţională (emisfera stângă), aceasta din urmă fiind întotdeauna precedată de un impuls pornit din emisfera dreaptă.
Şi totuşi, în mod paradoxal, Emisarul reuşeşte să se înscăuneze pe tronul Stăpânului şi, de aceea, pe bună dreptate McGilchrist se întreabă: cum de a fost posibilă o asemenea uzurpare şi cum se explică acest triumf al emisferei stângi? De ce emisfera stângă, deşi are o reprezentare superficială şi lipsită de orizont despre lume şi viaţă, a ajuns totuşi să domine gândirea omului modern şi să sugrume gândirea de tip tradiţional-metafizic? Pentru a formula un răspuns, autorul face un insolit excurs destinat să surprindă sub aspect teoretic relaţiile dintre cele două emisfere cerebrale. Funcţionând ca o uşă închis-deschisă,11 corpul calos pare să fie puntea care asigură subtila comunicare internă din cutia noastră craniană, sub toate aspectele. În acest cadru, emisfera stângă se arată a fi preocupată doar de exercitarea puteri sale şi, ca atare, va denatura sistematic şi cu metodă toate procesele ce ţin de imaginaţie, intuiţie şi afectivitate (pp. 319-324).
Desigur, emisferele au de îndeplinit sarcini contradictorii care sunt, în acelaşi timp, şi complementare; de aceea, ele sunt nevoite să se ignore reciproc, în multe privinţe, şi să proceseze în manieră proprie informaţia ce le parvine. McGilchrist identifică trei niveluri ale ansamblului relaţional analizat: un nivel simplu, cel al relaţiei cotidiene, un nivel intermediar vizând o confruntare în planul competenţelor operaţionale şi, în fine, un ultim nivel, cel al strategiilor pe termen lung necesitând viziune şi elan animant. Pentru fiecare dintre cele trei niveluri sunt identificate, de asemenea, o serie de asimetrii care, în mare parte, favorizează emisfera stângă conferindu-i acesteia un avantaj competitiv în confruntarea cu cealaltă emisferă (pp. 324-349).
Busola infailibilă care indică sensul vieţii se află la emisfera dreaptă care, în mod natural, ar trebui să funcţioneze ca un pol de validare a adevărurilor relative pe care le proclamă cealaltă emisferă. Ignorând această busolă, emisfera stângă nu face decât să se angajeze într-un parcurs confuz, marcat de un imens potenţial periculos; ea păşeşte prin viaţă asemenea unui somnambul care, deşi este pe marginea prăpastiei, nu realizează pericolul iminent. Chiar şi atunci când situaţia este dramatică, emisfera stângă – impulsivă şi mereu combativă, expertă în a justifica orice –, găseşte explicaţii (deşi false, pe fond, şi evident neplauzibile) pentru a contracara argumentele care nu se potrivesc cu felul său de a vedea realitatea (pp. 349-354).
Că omul este dotat de la natură cu două emisfere asimetrice având “personalităţi”, soft-uri şi fiziologii diferite care, la rândul lor, sunt animate de două minţi ataşate acestora, respectiv două gândiri aflate într-o permanentă stare de tensiune este, iată, o realitate stabilită cu maximă obiectivitate prin experiment ştiinţific, teste şi măsurători. Ca o consecinţă a acestei stări de fapt, în plan social, pot fi recunoscute două lumi orânduite diferit şi iremediabil antagonice. Intuitiv aceste lumi au fost identificate încă de la finele secolului al XIX-lea prin Friedrich Nietzsche, la început, apoi prin Oswald Spengler care a produs celebra sa lucrare Declinul Occidentului; în fine, René Guénon va publica o trilogie12 reprezentativă în această materie atrăgând atenţia asupra pericolului mortal pe care-l reprezintă gândirea de tip occidental şi raţionalismul excesiv specific emisferei stângi. McGilchrist produce, în cartea sa, o edificatoare trecere în revistă a marilor gânditori care au studiat problematica celor două lumi; rând pe rând, John Dewey şi William James cu accentul lor pe context şi natura adevărului, Edmund Husserl cu teoria sa privind intersubiectibitatea, Maurice Merleau-Ponty vorbind despre empatie şi corpul uman, Martin Heidegger focalizându-se pe natura existenţei etc. au luminat, prin contribuţiile lor, importanţa conştientizării subiectului pe care-l avem aici în vedere şi au sugerat remedii pentru eliminarea exceselor stângiste şi armonizarea mediului socio-uman actual (pp. 222-277).

 

 

Note
1 Iain McGilchrist – Stapânul şi emisarul său. Creierul divizat şi rolul emisferelor în modelarea culturală şi evoluţia societăţii occidentale, 665 pagini, traducere din limba engleză de Roberta-Carolina Trif, Ed. Herald, 2023.
2 Psihologie / psihiatrie, neurologie, antropologie, filosofie etc.
3 Potrivit doctrinei tradiţionale, spiritul individual uman nemuritor (Sinele transpersonal, Atman, în sanscrită) provine dintr-o realitate mai subtilă; pe timpul vieţii terestre, el subzistă în trupul limitat şi perisabil, acumulează cunoaştere şi, la moartea omului, revine la matca originară, mintea universală cu care este de-o-natură.
4 A se vedea, în acest sens, René Guénon – Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (pp. 261-275) şi Stările multiple ale fiinţei (pp. 63-69), Ed. Herald, 2022 şi, respectiv, 2012
5 Precum schizofrenia, anorexia nervoasă, demenţa în toate formele sale, regresul intelectual, bolile maniacale etc.
6 Holos, în limba greacă veche, gestalt, în limba germană.
7 Constantin Bălăceanu-Stolnici – Incursiune în lumea sufletului, Ed Paideia, 2004, p. 218.
8 Edward de Bono – Gândirea laterală, Ed. Curtea veche, 2010.
9 Supraraţiunea sau intelecţia (intuiţia intelectuală) ca facultate cognitivă rezultată din implicitarea subiectului în obiectul cunoaşterii sale, gândirea care se gândeşte pe sine, cum spunea Aristotel.
10 Prin faptul că are capacitatea intrinsecă de a conferi un sens general în procesul devenirii şi de a sugera o armonizare a părţilor cu întregul.
11 Corpul calos acţionează îndeosebi ca un factor cu rol în diferenţierea emisferelor şi mai puţin ca agent integrator.
12 Orient şi Occident (1924), Criza lumii moderne (1927), Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (1945).