…în ciuda modului clar inferior de a privi şi înțelege realitatea, influența emisferei stângi asupra lumii moderne este într-o creştere fără precedent, acest fapt având potențiale consecințe dezastruoase pentru noi toți. Importanța contribuției emisferei stângi la realizările de până acum ale umanității şi la ceea ce am devenit noi nu este de subestimat, însă ceea ce spune McGilchrist cu această operă, care încearcă să ne deschidă ochii până nu este prea târziu, este că ea trebuie să-şi găsească locul potrivit în relația cu emisfera dreaptă pentru a-şi putea îndeplini rolul crucial pe care îl are.

Sub titulatura sugestivă Cum ne-a modelat creierul lumea, în cea de-a doua parte a cărții1, Iain McGilchrist structureză ingenios întreaga sa documentare pentru a pune cât mai bine în valoare informația semnificativă, precum şi comentariile, interpretările şi concluziile sale privind evoluția istorică a relațiilor dintre emisferele cerebrale, pe de o parte, şi modul în care aceasta s-a repercutat, de-a lungul timpului, în construcția societală, pe de altă parte. Autorul volumului configurează astfel un pattern mental al lumilor care s-au perindat în istoria Occidentului şi identifică, prin aceasta, o succesiune previzibilă a schimbărilor intervenite în echilibrul dinamic al cadrului relațional intracranian; urmărind cu asiduitate acest fir al Ariadnei şi pentru a ieşi din labirintul fenomenal cu o mai bună comprehensiune, autorul cărții formulează o teorie credibilă despre ceea ce se întâmplă în lumea actuală, atât de bulversată de stângismul excesiv – inhibant pentru viață şi de-a dreptul nimicitor față de tot ceea ce este firesc, organic şi natural.
Referiri aluzive şi metaforice la ceea ce mai târziu urma să fie denumit sufletul binar pot fi identificate în toate spiritualitățile umanității2; totuşi, cel dintâi care sesizează cu o mai mare acuitate curentele mentale şi specificul lor pare să fi fost Friedrich Nietzsche care, la un moment dat, va proclama un diagnostic inspirat: …aceste două instincte foarte diferite (cel apollinic – gândirea de emisferă stângă – şi cel dionisiac – gândirea de emisferă dreaptă, n.n.) coexistă, de cele mai multe ori în conflict, stimulându-se şi provocându-se unul pe celălalt pentru a da naştere unor odrasle (lumile, ca atare, n.n.) veşnic noi şi mult mai viguroase, prin care perpetuează conflictul inerent al opoziției dintre ele.3 Preluând şi dezvoltând ideea nietzscheană, McGilchrist evidențiază, în a doua secțiune a cărții sale, tocmai această succesiune a lumilor născute din fluctuația mereu vie şi deosebit de instabilă a raporturilor dintre emisferele cerebrale aşa cum s-au derulat acestea în Occident, din perspectivă istorică, artistică şi socio-umană.
Elementul de mare noutate pe care-l surprinde McGilchrist rezidă în aceea că, la ora actuală, echilibrul raporturilor dintre cele două emisfere este iremediabil compromis din cauză că, în autosuficiența sa, hybrisul emisferei stângi crede că poate realiza orice de unul singur; această impertinență nesăbuită face ca pericolul extincției speciei umane să fie unul efectiv. De ce şi cum a apărut acest fatidic şi aberant dezechilibru? Răspunsul la această întrebare se prefigurează treptat din etalarea argumentației şi a considerentelor administrate. Dacă se are în vedere specificul operațiunilor ce cad în sarcina lor exclusivă, abordările emisferice sunt nesuprapuse, complementare şi, în acelaşi timp, total independende şi profund diferite; emisfera dreaptă are acces la o gândire noetică – directă, ne-mediată, intuitivă – în timp ce emisfera stângă procesează informația dianoetic – secvențial, discursiv şi, preponderent, printr-o înlănțuire logică de judecăți conducând la un adevăr relativ – perisabil şi revizuibil. Această situație favorizează, cu deosebire, un climat de instabilitate dominat de crize şi o tot mai accentuată discrepanță între o starea de autentică prezentare / prezență specifică emisferei drepte şi cea de re-prezentare – inautentică şi mereu neconformă cu realitatea luată ca întreg – pe care emisfera stângă insistă cu aroganță s-o exercite chiar dacă nu are calificările necesare.
Fluctuațiile gândirii umane, aşa cum s-au înlănțuit ele în istoria lumii antice greco-romane şi în cea a evului mediu, ne sunt prezentate detaliat de către autorul cărții insistându-se asupra unor momente, ideologii şi invenții tehnologice sau artistice, după caz, care au marcat cursul evenimentelor, ființa umană şi rânduiala socio-statală, în egală măsură. Sub aspect fiziologic, linia de start a cursei pentru supremație dintre cele două tipuri de gândire este trasată generic în acel moment când, printr-un proces de continuă îmbunătățire a funcționării lobilor frontali, s-a produs o ireversibilă prăbuşire a minții echilibate natural dată fiind morfologia sa inerentă. Illo tempore, această perioadă istorică este fixată indistinct de către McGilchrist – cândva în anterioritatea secolului al VI-lea î.Hr. – şi a reprezentat o epocă4 de armonie şi prosperitate când emisferele au conlucrat deosebit de benefic, sub toate aspectele.
A urmat, apoi, celebrul veac de aur – secolul al VI-lea î.Hr. – când, coincidență sau nu, în întreaga umanitate cunoscută au apărut schimbări remarcabile care, toate la un loc, au fost interpretate ca un avans notabil al gândirii raționale specifice emisferei stângi.5 Atitudinea omului față de fenomenele din natură, reprezentările privind trupul şi sufletul, evoluția alfabetului şi apariția banilor ca valoare de schimb în comerț, întemeierea dreptului roman şi multe alte asemenea evenimente vor fi contribuit decisiv la o înclinare a balanței în defavoarea gândirii mitice şi simbolice. În continuare, istoria lumii greco-romane abundă în exemple care susțin ipoteza potrivit căreia umanitatea a prosperat în perioadele când Emisarul a conlucrat cu Stăpânul şi, astfel, a redat emisferei drepte cunoaşterea dobândită, spre a fi validată prin raportare la întreg. În contrapartidă, atunci când Emisarul s-a semețit să creadă că poate păstra doar pentru sine rodul cunoaşterii şi al înțelegerii, întreg universul psiho-mental pe care emisferele l-au creat împreună a început să dea semne de slăbiciune.
Situația s-a perpetuat în această notă fluctuantă inclusiv pe timpul evului mediu. Cu tendința sa obsesivă de a justifica dogma religioasă catolică exclusiv prin logica aristotelică, prin raționalism, aşadar, doctrina scolastică a condus, fără să-şi fi propus aceasta, la o exacerbare a statutului dominant pe care emisfera stângă şi-l consolidează treptat în raport cu cea dreaptă. Briciul lui Ockham,6 prin care se subînțelege că realitatea poate fi feliată infinitezimal, este o dovadă în acest sens, alături de multe altele. Din perspectiva problematicii noastre, perioada Renaşterii – considerată îndeobşte de către istorici un remarcabil şi inegalabil pas înainte pentru istoria civilizației – a fost următoarea mare insurgență a emisferei drepte, poate chiar una mai pronunțată decât Antichitatea (p. 427). Ca o caracteristică a gândirii renascentiste, McGilchrist menționează faptul că, subit, după o lungă perioadă de întuneric, omul conştientizează unele aspecte ale experienței neglijate fără motiv; el vede într-o altă lumină frumusețea naturii, adâncimea spațială (perspectiva), armonia corpului uman, individualitatea de-o-ființă cu celălalt şi cu universalul etc., toate acestea, exprimate magistral în artă, fiind nimic altceva decât o revenire la gândirea de emisferă dreaptă care, pentru moment, pare a-şi fi recuperat locul dominant ce i se cuvine potrivit calificărilor sale (pp. 427-445).
Într-o ordine strict cronologică, după Renaştere urmează, cum se ştie, Reforma – o mişcare de protest care urmărea să transforme instituția eclezială dominantă – Biserica Romano-Catolică – devenită habotnică şi opresivă. În faza sa inițială, Protestantismul aspira să restaureze creştinismul primar şi punea accent pe renovarea idealului christic sub toate aspectele – organizațional, dogmatic şi ritualistic. Pe fond, însă, Reforma nu a fost, nu este şi nu va fi vreodată o religie unitară, segmentarea fiind inerentă acestui fenomen; de la bun început, Reforma nu a fost decât o schismă (scindare) care, la rându-i, odată cu trecerea timpului, a suferit numeroare fragmentări mai mult sau mai puțin justificate – Luteranismul, Calvinismul, Anglicanismul, precum şi o multitudine de secte neo-protestante (pp. 446-457).
Aşa cum a fost formulat de către pastorul Martin Luther – cel care, inițial, a denunțat cu mult curaj corupția înaltului cler mergând chiar până la contestarea vehementă a autorității papale –, impulsul declanşator al Reformei a pornit ca o inspirată străfulgerare intuitivă dintr-o reală gândire de emisferă dreaptă. Toată derularea ulterioară a evenimentelor dovedeşte, însă, că mişcarea a fost repede deturnată şi, apoi, confiscată definitiv de cealaltă formă de cogniție, cea definită prin tendința sa morbidă pentru fragmentare, discursivitate şi generalizare. Se poate spune aici, ca o concluzie provizorie, că tranziția rapidă de la un pol de gândire la celălalt, cu alte cuvinte, de la autentic (veritabila prezență a sentimentului religios) la inautentic (întoarcerea la o formă de re-prezentare plăsmuită, impersonală şi goală de conținut) este, cumva, marca specifică a Reformei ca moment semnificativ în ceea ce priveşte fluctuația minții (pp. 446-457).
Următoarea perioadă istorică semnificativă privind întărirea statutului dictatorial şi samavolnic al gândirii de emisferă stângă a fost Iluminismul (pp. 457-463). Inițial, această epocă s-a vrut a fi cea a deplinei consacrări a rațiunii7 ca intelecție superioară dar a sfârşit prin a înscăuna in forcing o raționalitate8 rigidă, mecanicistă şi restrictivă, în multe privințe. Primul termen utilizat de McGilchrist (rațiunea) desemnează aşadar intelecția – lucrarea Intelectului (emisfera dreaptă) ca fiind, cumva, o cunoaştere noetică, directă şi ne-mediată, o străfulgerare intuitivă prin care cunoscătorul „vede” spontan esența realității şi sensul devenirii, în timp ce al doilea termen (raționalitatea) reprezintă rezultatul cognitiv al Mentalului (emisfera stângă, un intelect având în compenența sa operațiuni rutiniere de rang inferior gen calculare, statistică, măsurare…) ca fiind o cunoaştere dianoetică, speculativă şi mediată prin rațiocinare care, potrivit specificității sale, produce inclusiv numeroase utopii şi adevăruri relative, mereu contestabile.
În continuarea Umanismului renascentist şi a Protestantismului, cei care promovează ideologia Iluminismului acționează programatic pentru eradicarea dogmelor catolicismului şi a încorsetărilor feudale care încă mai dăinuiau în societate; ei acționează, totodată, pentru a scoate masele din întuneric şi pentru a elibera ființa umană de sub tutela apăsătoare a ignoranței atotstăpânitoare. Descartes este creditat a fi cel mai influent gânditor care, prin opera sa filosofică, a consacrat raționalismul în Europa occidentală. Dincolo, însă, de contribuțiile sale remarcabile, ideologia cartesiană a impus, pentru o perioadă de timp considerabilă, o serie de „viruşi” care, în marea lor majoritate, țin de limitele gândirii de emisferă stângă.
Vom menționa aici, spre exemplificare, ceea ce ulterior a fost denumit dualismul cartesian, teoria potrivit căreia lumea se împarte în res cogitans (spirit, suflet, minte) şi res extensa (fizic, materie, trup).9 Vom aminti, de asemenea, despre îndoiala metodică impusă ca dominantă de către gândirea cartesiană şi devenită metoda sine qua non a cercetării ştiințifice – această atitudine eminamente faustică fiind astfel aşezată definitiv la originea raționalității europene ca o permanentă şi erozivă neliniște căutând, paradoxal, o cunoaștere fermă și definitivă. În fine, prin celebrul său dicton,10 Descartes a proclamat o renunțare fără drept de apel la criteriul central al autorității Principiului unic şi astfel a indus subversiv ideea înlocuirii gândirii supraumane şi supraindividuale cu ego-ul subiectiv ca centru al individualității.
Ceva mai târziu, Immanuel Kant – reprezentant de seamă al Iluminismului – va fi surclasat metafizica tradițională la rang de simplă disciplină filosofică şi astfel, de la înălțimea statutului său, va deschide calea diversificării obiectului de activitate al filosofiei; el va eticheta, totodată, nevinovata metaforă – un produs specific al gândirii de emisferă dreaptă – ca fiind o simplă „cârjă a rațiunii”. În paranteză fie spus, metafora sau, la modul general, analogia, mitul sau pilda sunt considerate a fi în tandem cu intelecția, astfel că o afectare a acestui cuplu conduce automat la o pierdere de conținut cognitiv (p. 467). Kant este, de asemenea, cel care a inversat statutul de prioritate (ordinea firească şi tradițională) dintre Verfnuft (intuiție – emisfera dreaptă) şi Verstand (raționalitate – emisfera stângă).
Comparativ cu perioada anterioară, Romantismul este văzut de McGilchrist ca o apostazie, o etapă istorică distinctă în cadrul căreia se va fi înregistrat, totuşi, o timidă revenire la gândirea de emisferă dreaptă, întregitoare şi generatoare de armonie în întreaga existență socio-umană. Revoluția romantică, venită după un Iluminism care, în bună măsură, se contrazice pe sine, a pus în evidență statutul funciarmente limitativ al gândirii de emisferă stângă – condiționată, prin felul ei de a fi, să vadă exclusiv o singură variantă (o re-prezentare) din multitudinea existențială, în contrast cu gândirea de dreapta în măsură să etaleze o experimentare multiplă şi infinită, bogată în mod firesc tocmai pentru că ia în considerație diferențele individuale, comunitare şi de altă natură, desigur. Romantismul s-a născut, cumva, din coasta Iluminismului prin preluarea şi valorificarea semințelor deja existente aici. Contradicția dintre teoriile aride, unele nimic altceva decât simple utopii deplorabile şi experiența directă – complexă şi irefutabilă prin însăşi pregnanța sa autentică –, pe de o parte, este imposibil de anulat prin elaborate etalări discursive şi explicative.
În opinia lui McGilchrist, cel mai teribil şi mai curajos atac asupra emisferei drepte s-a derulat pe timpul aşa-numitei perioade istorice a Revoluției industriale, când munca manuală a fost înlocuită treptat cu maşinismul – mecanizarea lucrărilor şi a activităților rutiniere; creşterea producției şi goana după profit au stimulat consumul şi au intensificat procesul de urbanizare. În plus, față de avalanşa schimbărilor sociale şi de ordin tehnico-economic sau managerial, se evidențiază inclusiv o teribilă presiune a raționalismului asupra gândirii de tip holistic (pp. 536-538). Cum va remarca, mai târziu, Heidegger, maşinalizarea impune o anumită ordine / prioritate a lucrurilor, o manipulare continuă a vieții sociale şi o dezrădăcinare a omului din rânduiala sa tradițională şi firească sub raport funcțional. Între altele, procesul impersonal de maşinalizare induce constant exploatare, manipulare şi uniformizare în omenire, impactul nociv constând în aceea că eroziunea dezumanizantă se accentuează ciclic; ca atare, una din principalele calități ale ființei umane, aceea de a contempla şi interpreta realitatea, se atrofiază treptat ajungând la un stadiu atât de nefuncțional încât individul este paralizat în relația sa cu mediul socio-natural.
Ca o subliniere a celor menționate, vom reda aici un citat semnificativ: …aceasta a fost performanța Revoluției industriale. Această mişcare nu doar că a fost în mod evident şi colosal cea mai sfidătoare încercare a omului de a lua în posesie lumea naturală, acesta fiind planul pe termen lung de acumulare lacomă al emisferei stângi. El a reprezentat şi crearea unei lumi în acord cu preferințele emisferei stângi. Producerea mecanică de bunuri a asigurat existența unei lumi în care membrii unei clase nu erau doar nişte potriviri aproximative, datorită autenticității lor plicticoase ca indivizi, ci potriviri perfecte: toți erau egali, membri interschimbabili ai categoriei pe care o reprezentau (pp. 536-537).
În epoca aşa-zis modernă, „dezlumirea/dezvrăjirea” lumii, începută în perioada Revoluției industriale, a continuat cu brutalitate şi cu o eficacitate ieşită din comun. Caracterul uman şi relațiile dintre oameni s-au deteriorat constant iar dezintegrarea socială s-a accelerat dată fiind, îndeosebi, trecerea masivă de la viața rurală la cea urbană, aceasta distrugând iremediabil comunitățile locale. Dintr-o excepție care nu merita să fie luată în seamă, procesul de globalizare şi cel de intensificare a nomadismului au devenit forme existențiale curente şi au perturbat relația omului cu spațio-timpul; mintea a rămas, astfel, fără rădăcini şi fără adăpost – Homeless Mind – tânjind după un loc unde să „se simtă ca acasă”. În mod dictatorial şi implacabil, hybrisul emisferei stângi exercită o presiune constantă asupra tradiției spirituale şi, cu deosebire, asupra tuturor instituțiilor religioase, fără excepție. Aşa se face că, în lumea construită pe baza ideologiei marxiste, de pildă, atrocitățile împotriva oamenilor bisericii au cunoscut forme şi manifestări de o violență ieşită din comun.
Supus unui permanent asediu, echilibrul dintre cele două emisfere cerebrale se află în gravă suferință şi astfel, cu o gândire afectată de multiple şi evidente tulburări, ființa umană are mari dificultăți în a înțelege contextul/fundalul şi în a sesiza unele elemente de discurs. În asemenea cazuri, apar frecvent probleme clinice grave precum schizofrenia, regresul intelectual, bulimia de stres, diverse stări maniacale, tulburările disociative de identitate etc. Diminuarea potențialului de stabilitate printr-o continuă inhibare a gândirii de emisferă dreaptă, cea menită a genera coerență şi sens existențial, favorizează, de asemenea, fragmentarea sinelui, o alienare forțată şi o construcție societală dezarticulată, nefuncțională, profund zombificată.
În continuarea stării descrise anterior, Postmodernismul aflat acum în plină derulare intensifică dramatic deficitul de emisferă dreaptă şi, odată cu acesta, pustiirea funestă a lumii, desființarea familiei tradiționale etc., întărind sentimentul că sensul vieții este secătuit de conținutul său firesc. Drept urmare, în plan individual, incidența diverselor psihoze va creşte exponențial iar erodarea atenției/empatiei va fi semnificativă; în plan social, violența, agresivitatea, consumul de droguri şi neimplicarea/indiferența vor atinge cote alarmante, sentimentul de neputință şi inutilitate fiind dominant, apăsător. Postmodernismul nutreşte relativismul11 iar acesta, la rându-i, naşte postadevărul.12 Se estimează că tehnologiile robotico-digitale specifice perioadei postmoderne – produse ale excesului de raționalitate – vor declanşa adevărate ravagii în plan socio-uman, prin algoritmii, regulile şi procedurile lor specifice.

 

 

Note
1 Prezentul articol face parte din triada de eseuri dedicate volumului semnat de Iain McGilchrist – Stăpânul şi emisarul său, a cărei traducere în limba română a apărut la Ed. Herald, 2023.
2 Cerul şi Pământul din colinde, Soarele / Sulful şi Luna / Mercurul din alchimie, Regele şi Regina din mitologia rozacruciană, Pingala şi Ida din hinduism, Yang şi Yin din spiritualitatea chineză etc.; la modul figurativ, doar primul termen este creditat că are Lumină proprie, cel de-al doilea doar o poate reflecta.
3 Friedrich Nietszche, Voința de putere. Încercare de transmutare a tuturor valorilor, traducere Claudiu Baciu, Ed. Aion, 1999.
4 În această perioadă s-a născut teatrul antic; metaforic, Nietzsche vorbeşte despre o comuniune deplină între Apollo (gândirea rațională de emisferă stângă) şi Dyonisos (gândirea holistico-intuitivă de emisferă dreaptă).
5 Karl Jaspers – autor menționat în lucrare (p. 357) cu volumul său The Origin and Goal of History (1953) vorbeşte despre “perioada pivotantă” sau “epoca axială” şi are în vedere un timp istoric convențional cuprins între anii 800-200 î.Hr. în care se regăsesc gânditori precum Heraclit, Platon, Aristotel, Budhha, Confucius, profeții evrei etc.
6 Preotul franciscan William de Ockham (1287-1347) – filosof şi teolog englez – este cel care a proclamat principiul parcimoniei (Briciul lui Ockham); potrivit acestui principiu, …entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de ceea ce este necesar sau altfel spus …pentru un fenomen este de preferat cea mai simplă dintre explicații.
7 Noūs / noesis în greacă, intellectus în latină, Verfnuft în germană, reason în engleză, Budhhi în sanscrită etc.
8 Lógos / dianoesis în greacă, ratio în latină, Verstand în germană, rationality în engleză, Manas în sanscrită etc.
9 Negarea concepției tradiționale a netezit decisiv calea materialismului-ateist; în esență, acestă contestare este identic-egală cu anularea Principiului unic, Cauza cauzelor, Arché. Mai târziu, prin negarea Adevărului suprem (Dumnezeu) se va ajunge la un scepticism generalizat care va eroda necontenit cunoașterea până la cote alarmante.
10 Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum!
11 Andrei Marga, Relativismul şi consecințele sale, Ed. Ratio et Revelatio, 2014.
12 Lee McIntyre, Post-adevăr, Ed. Cartea Românească Educațional, 2021.