Poezia modernă estetică versus poezia modernă tradiționalistă, în fragmentele de estetică a poeziei semnate de Eminescu

 

În manuscrisele și scrisorile lui Eminescu există câteva fragmente teoretice care au ca obiect „poesia” sau „poesia modernă”. Aceste fragmente alcătuiesc o estetică din bucăți, care este totuși destul de coerentă și interesantă. În estetica sa, din care am selectat nouă fragmente, Eminescu reuşește să configureze câteva dintre trăsăturile sau principiile conceptului de poezie modernă. Asupra acestui concept schițat de către Eminescu mă voi opri în continuare.

1). În scrisoarea nr. 20 expediată de la Viena către Iacob Negruzzi (17 iunie 1870), poetul enunţă două criterii-norme care fac „perfecţiunea” operei poetice – „fantazia” şi „reflecţiunea”:
„Drept vorbind, mama imaginilor – fantazia – mie-mi pare a fi o condiţiune esenţială a poeziei, pe când reflecţiunea nu e decât scheletul, care-n opera de artă nici nu se vede […]. La unii predomină una, la alţii alta; unirea amândurora e perfecţiunea, purtătorul ei – geniul”.

2). Într-un alt loc, Eminescu discută raportul dintre „imitaţie” şi „fantezie”:
„Este arta numai imitativă[,] sau trece peste aceste margini şi dă ceva propriu[?]. Arta stă asupra naturei, însă să nu se înţeleagă rău. Trebuie să caracterizăm momentul unde se ating amândouă. […]. Şi noi suntem natură. Să restabilim unitatea. În simţirea nemijlocită zace deja unitatea. Ce-i fantasia – special fantasia creatoare? Ea este o putere formatorie cu privire la idei. Ea devine practică. Ea lucrează cu simţiri, pasiuni, închipuiri. Nici o putere mare de fantasie, fără mari puteri stimulatoare, care nu sunt închipuiri, căci aceste[a] sunt secundarii. […]. Nu trebuie respinsă fantasia, respingându-se încercările ei nesuccese.” (Mss. 2257, 6/1/1873, în 8, p.p. 89-90, p.m.).

3). „Ceea ce numesc capete ordinare fantazie, nu este fantazie ci slăbiciune a creierilor, fantasterie.” (în 8, Mss. 2287, Fragmentarium, p. 550).

4). „Activitatea artistică este o bucată de natură sublimată – sennobilează. […]. Arta în reacţia ei asupra înnobilării existenţei. Poeţii nobilează erupţiunea simţămintelor[,] ei măestresc la natura omenească fără ca omul s-o bage de samă. Este o estetică care arată cum pasiunile să se înfrâneze în forme.” (Mss. 2257, 7/1/1873, în 8, p. 91).

5). „Faţă cu cea mai mare parte din scriitorii noştri moderni ţi se impune simţământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei, în fine că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturei noastre, ci, cum s-ar zice, extra muros. – Şi asta e soarta oricărei culturi importate atât de nefireşte ca a noastră.” (Mss. 2257, în 8, p. 552).

6). În manuscrisul 2287 (OPERE, XV, p. 138), Eminescu vorbeşte despre originalitatea operei. Oamenii de talent „sunt mari prin cugetările proprii”, iar nu prin ideile străine ce-i vizitează, spune poetul. Tocmai de aceea poetul îi ceartă pe contemporanii săi, care scriu după model străin (Mss. 2257, OPERE, XV, p. 141). Poezia Epigonii ilustrează şi ea această idee.

7). Într-un alt fragment, Eminescu punctează principiul universalităţii culturii:
„Universalitatea e chiar semn distinctiv al culturei” (Mss. 2258, în 8, p. 47).

8). Volumul la care Eminescu se gândea, la 31 de ani, că îl va publica, era un volum de poezii lirice: „Lumină de lună. Poezii – versuri lirice” (Mihai Eminescu, mss. 2277, f. 123, OPERE, III, publicat de Perpessicius.)

9). Şi, în fine, Eminescu îşi îngăduie o definiţie a poeziei, în care el emite judecăți atât asupra poeziei tradiționaliste, cât și asupra poeziei moderne autentice:
„Este o slăbiciune a poesiei că crede a putea să se joace cu fantaziile sale. […]. Poesia: Este scopul ei de a aduce lumea, viaţa şi pasiunile ei în forme estetice. Ce a folosit intrarea mitologiei antice în poesia modernă [?]. Rămâne ne-nţeleasă pentru mulţime. Ni trebuie şcoala unor concepţiuni oarecare. În ce cad susţiitorii poesiei populare: Vor deveni romantici într-un mod oarecare – adică vor căuta poporului precedenţe şi mai vechi – d. ex. poesia vechei naţionalităţi germanice. Niebelungen. […]. Nu este de trebuinţă de a cunoaşte multe din istoria unui popor în vremi în care a trăit animalic, timpi orbi. […]. A reproduce scheme, colaje vechi este sărăcie, poesia adevărată e nemijlocită. […]. Ne va mişca numai ceea ce e în genere uman. Sceneria este romantică. Cuprinsul: pasiunea, mişcările vieţei sunt în Sh.[akespeare], – Byron. Înlăturarea superstiţiunii. Trebuie poetul ca să fie servitorul credinţelor populare? Goethe (Faust – P. II)” (Mss. 2257, 9/1/1873, în 8, pp. 92-93, s.m.).

Este de remarcat că în acest ultim fragment Eminescu vorbește despre existența a două poezii moderne aflate în opoziţie: o poezie modernă de factură tradițională…, dezavuată de poet, pentru că este „săracă” spiritual, şi o poezie modernă autentică, majoră sau estetică, recunoscută de poet ca „poezie adevărată”.
De altfel, acest fragment de estetică a poeziei este construit în întregime antitetic, pentru ca Eminescu să poată pune în acest chip în evidență superioritatea poeziei moderne autentice față de poezia tradiționalistă.
Astfel, în timp ce (1) poezia modernă tradiționalistă întoarsă spre trecut a vremii sale, așadar poezia celor care sunt „romantici într-un mod oarecare”, își face obiect, spune Eminescu, din „mitologia antică”, din „poezia populară”, din istoria vremurilor animalice, primitive, din „credinţele populare”, din „superstițiuni”, imitând „scheme, colaje vechi”, (2) „poezia adevărată” (M.E.), deci poezia modernă autentică, de valoare sau estetică, abandonează aceste practici tradiționaliste și se orientează asupra a „ceea ce e în genere uman”, asupra „pasiunii şi mişcărilor vieţii” (vezi referinţa la Shakespeare), având „şcoala unor concepţiuni oarecare”. Poezia modernă autentică îşi extrage așadar subiectele și temele din viaţă, din realitatea contemporană: scopul acestei poezii este acela „de a aduce lumea, viaţa şi pasiunile ei în forme estetice”. Poezia modernă autentică are ca obiect „lumea, viaţa şi pasiunile”, iar ca țel formele estetice: ea este astfel o poezie existențială nemijlocită estetică.
Cei care înlesnesc „intrarea mitologiei antice în poezia modernă”, spune Eminescu, „vor deveni romantici într-un mod oarecare”, iar poezia lor „rămâne ne-nţeleasă pentru mulţime.” (fragmentul 8).
Și vom înțelege că Eminescu optează pentru abandonarea lumii vechi, dimpreună cu miturile ei și poezia de inspirație populară (pe care chiar și el le-a practicat o vreme!), pentru a produce, în schimb, o poezie a vieții moderne într-un mod nemijlocit, deci din resursele proprii poetului, din viziunile și trăirile/pasiunile sale, iar nu din mijlocirea oferită de informaţia mitologică, populară, tradițională, a lumii apuse – „Ce a folosit intrarea mitologiei antice în poesia modernă [?]. […]. Trebuie poetul ca să fie servitorul credinţelor populare?” Nicidecum!
Eminescu ne spune astfel că nu secțiunea tradiționalistă a poeziei sale este „poezia adevărată”, deci poezia majoră, ci poezia modernă autentică nemijlocită, deci poezia existențială cu finalitate estetică.

 

Șase norme ale poeziei moderne estetice eminesciene

 

Cu privire la poezia modernă autentică pentru care optează Eminescu în citatele de mai sus, trebuie observat că aceasta este constituită din cel puțin două mari principii sau norme poetice: (1) existența umană, deci „lumea, viaţa şi pasiunile ei”, „erupţiunea simţămintelor”, „ceea ce e în genere uman” (fr. 9), care constituie substanţa sau conținutul poeziei, şi (2) „fantasia creatoare” sau imaginația creatoare (fr. 1, 2 și 9), ca element activ, ca verb ce prelucrează poetic substanţa ontologică, deci „lumea, viața și pasiunile ei”.
Iată de pildă importanța pe care Eminescu o acordă fanteziei (imaginației) creatoare: „Drept vorbind, mama imaginilor – fantazia – mie-mi pare a fi o condiţiune esenţială a poeziei” (fr. 1). Fantasia creatoare, care se deosebeşte de derizoria „fantasterie” (fr. 3) şi, nu mai puţin, de imitarea lumii (mimesis), „este o putere formatorie cu privire la idei. Ea devine practică. Ea lucrează cu simţiri, pasiuni, închipuiri.” (fr. 2). Iată de ce „Nu trebuie respinsă fantasia [creatoare]”, chiar dacă ea poate avea uneori „încercări nesuccese” (fr. 2), deci încercări ratate. Prin fantasie, „Poeţii nobilează erupţiunea simţămintelor[,] ei măestresc la natura omenească” (fr. 4), conferă conţinutului existenţial o „formă estetică”. „Poesia: Este scopul ei de a aduce lumea, viaţa şi pasiunile ei în forme estetice” (fr. 8). Așadar, fantezia despre care vorbește Eminescu este creatoare de forme estetice, iar (3) crearea acestor „forme estetice” reprezintă cea de a treia mare normă a poeziei moderne autentice.
Celor trei principii sau norme poetice ale poeziei moderne autentice, abia prezentate, și anume (1) „lumea, viața și pasiunile ei”, deci existența sau substanţa ontologică, (2) fantezia creatoare (imaginaţia poetică) și (3) „formele estetice” create de fantezie din simţiri, pasiuni şi închipuiri, Eminescu le adaugă încă trei norme: (4) originalitatea (fr. 6), (5) universalitatea (fr. 7) și (6) lirismul (nota 1, fr. 2, 4, 9).
Dacă universalitatea este anunțată de poet ca „semn distinctiv al culturei” (fr. 7), despre originalitate el afirmă că oamenii de talent „sunt mari prin cugetările proprii” (fr. 6), deci prin idei originale, iar nu prin ideile străine ce-i vizitează.
Cu privire la lirism, în manuscrisele lui Eminescu există această notă: „Lumină de lună. Poezii – versuri lirice” (1, s.m.). Dacă nota se referă la volumul de poezii pe care Eminescu se gândea la 31 de ani să îl publice, atunci va trebui să admitem că Eminescu era conștient de faptul că poezia pe care o crea era de fapt poezia lirică modernă. Așadar, poezia lui Eminescu este elaborată sub (6) norma lirismului modern sau a lirismului înalt.
Importanța pe care Eminescu o acordă lirismului este revelată și de ideea că substanța pe care o prelucrează fantezia creatoare (imaginația, viziunea poetică) este o substanță lirică: fantezia „lucrează cu simţiri, pasiuni, închipuiri. Nici o putere mare de fantasie, fără mari puteri stimulatoare, [deci fără simţiri, pasiuni] care nu sunt închipuiri, căci aceste[a] sunt secundarii. […].” (fr. 2). „Poeţii nobilează erupţiunea simţămintelor[,] ei măestresc [prin fantasie] la natura omenească” (fr. 4), spune poetul.
Condiția lirică a poeziei este astfel evidentă, iar lirismul se constituie ca o normă a poeziei, cea de a șasea normă a poeziei moderne autentice, practicate și teoretizate de către Eminescu în fragmentele sale de estetică a poeziei.
În concluzie, în viziunea lui Eminescu, „poezia adevărată”, deci poezia modernă autentică sau poezia modernă estetică, se creează în temeiul a șase principii/norme poetice estetice: (1) „lumea, viața și pasiunile ei”, (2) imaginația sau fantezia creatoare, (3) formele estetice produse de fantezia creatoare, (4) originalitatea, (5) universalitatea și (6) norma lirismului modern sau a lirismului înalt. Toate aceste șase principii sau norme poetice creatoare de poezie constituie, de fapt, estetica, arta poetică, conceptul sau canonul poetic modern al secțiunii majore a poeziei lui Eminescu. Aceste norme poetice aparțin, ne face să înțelegem poetul, și poeziei moderne autentice a epocii sale.
În ceea ce privește poezia modernă de valoare, deci poezia adevărată teoretizată și practicată de către Eminescu, aceasta a primit numele de poezie modernă lirică sau de poezie a lirismului înalt. Și dacă de cele mai multe ori vorbim despre „lirica eminesciană”, este pentru că poetul practică în mod eficient poetic numai genul liric, iar nu genul poetic epic sau genul poetic dramatic. Această poezie mai poate primi și numele de poezie modernă estetică.
Dar indiferent de numele pe care poezia modernă de valoare eminesciană îl primește, atunci când o comentăm noi trebuie să punctăm toate caracteristicile, principiile sau normele care o definesc, și anume cele de care abia am vorbit: conținutul existențial, fantezia/imaginația creatoare, esteticitatea (forma estetică), originalitatea, universalitatea și lirismul. Iar un studiu mai amplu asupra poeziei lui Eminescu ar trebui ca să trateze mai în amănunt tocmai despre cele șase trăsături, principii sau norme poetice estetice care definesc poezia modernă estetică a poetului.
Dar aceste trăsături, principii sau norme poetice estetice aparțin numai secțiunii performante, estetice sau autentice a poeziei lui Eminescu, iar o tratare critică a ceea ce numim „poezia lui Eminescu” trebuie să se preocupe și de cealaltă secțiune, mai puțin izbutită a poeziei lui Eminescu, ce trebuie descrisă și teoretizată ca atare. Și abia prin evaluarea celor două poezii în temeiul spiritului estetic al poeziei estetice universale, iar nu în temeiul unor principii neadecvate, tradiționalist-autohtone, pseudopoetice, personale, ale criticului evaluator, vom avea o imagine întreagă asupra poeziei lui Eminescu.
În acest fel, se vor pune pentru o vreme în paranteză interpretările impresioniste, exclusiv tematice, ficționale, supraevaluările sau minimalizările întregii poezii, interpretările culturale sau cele sincretice, care adună de-a valma judecățile tuturor criticilor referitoare la poezia lui Eminescu, interpretări care nu au niciun sistem de abordare critică a poeziei.

 

Cei doi Eminescu. Spiritul modern autentic versus spiritul modern tradiționalist

 

Din toate cele de mai sus, așadar atât din analizarea poeziei lui Eminescu, cât și din fragmentele sale de estetică a poeziei, am înțeles că Eminescu creează de fapt două poezii: o poezie tradiționalistă sau romantic-utopică, cu un conţinut mitologic, popular, idealizant, vetust, romanțios, și o poezie modernă existențială nemijlocită, deci care își face obiect din substanţa propriei existenţe, a trăirilor sale și a lumii în care poetul trăiește, iar nu, mijlocit, din miturile, basmele, creaţiile populare și, în general, din timpurile vechi.
Dar Eminescu nu este doar poetul a două direcții poetice contradictorii, a două concepte poetice opuse, ci și poetul de ruptură și evoluție, pentru că el a trecut de la poezia tradiționalistă sau romantic utopică la poezia modernă existențială nemijlocită, care este poezia modernă autentică, estetică: „poesia adevărată e nemijlocită. […]. Ne va mişca numai ceea ce e în genere uman.” (fr. 9), afirmă poetul. Trecerea de la poezia tradiționalistă la poezia existențială nemijlocită reprezintă evoluția poetică a lui Eminescu. De altfel, în fragmentele de estetică a poeziei, Eminescu apără poezia modernă existențială nemijlocită, estetică, pe care o numește „poezie adevărată”, și totodată respinge poezia modernă de factură tradițională: „Ce a folosit intrarea mitologiei antice în poesia modernă [?]. Rămâne ne-nţeleasă pentru mulţime. Ni trebuie şcoala unor concepţiuni oarecare.” (fr. 9).
Într-un climat poetic dominat de pastelurile modeste ale lui Alecsandri și de gloria acestuia de poet oficial, care era chemat să întrețină atmosfera literară la palat, Eminescu este primul mare poet modern autentic din cultura noastră, care a conturat și consolidat, atât practic, cât şi teoretic, conceptul de poezie modernă estetică. El este poetul cu care a început, de fapt, poezia modernă majoră, estetică, în cultura română. Eminescu a schimbat conceptul tradiționalist minor, leneș de poezie, căutând să permanentizeze, printr-o latură a creației sale poetice și prin fragmentele de estetică a poeziei, în epoca modernă, direcția poeziei moderne estetice sau a poeziei moderne înalt lirice. Iar acest lucru nu trebuie nicicum neglijat, dacă vrem să spunem ceva cu adevărat important, esențial, despre poezia lui Eminescu. G. Călinescu, criticul care a scris sute de pagini despre autorul Luceafărului, nu a remarcat nici cele două direcții poetice ale lui Eminescu, nici evoluția lui poetică. Criticul a dat o atenție specială poeziei romantice tradiționaliste a lui Eminescu și a vorbit mai puțin despre cealaltă poetică – poezia estetică, înalt lirică, autentică.
Însă Eminescu nu poate fi închis de către istoria literară, de manual sau de receptarea comună în formula poetului „tradiționalist” sau a poetului romantic idealist, a visătorului utopic, care nu face altceva decât să reediteze un trecut, un „spirit autohton”, o „mitologie autohtonă” (G. Călinescu) glorioasă sau edenică; el nu poate fi zidit „în cea mai deplină tradiție”, în „spiritul autohton”, așa cum crede
G. Călinescu, pentru că Eminescu contrazice, chiar prin secțiunea modernă existențială nemijlocită și estetică a poeziei sale, atât tradiția și spiritul autohton al poeziei vremurilor în care a trăit, cât și secțiunea poetică tradiționalistă, mitologizantă a propriei poezii.
A-l limita, a-l reduce pe Eminescu la „cea mai deplină tradiție”, la „spiritul autohton”, atunci când secțiunea modernă majoră a poeziei sale depășește net spiritul tradițional sau „spiritul autohton”, înseamnă a-l minimaliza și omorî ca poet, pentru că acest spirit autohton al epocii la care este redus Eminescu nu este nicidecum unul semnificativ artistic (poetic) și nu a produs decât o poezie modestă, călduță.
În mod cert, G. Călinescu îl nedreptățește pe Eminescu, pentru că el nu vede decât o parte a ființei poetice eminesciene, și anume pe cea mai slabă. Dar și alți critici, precum Eugen Simion și Rosa del Conte, îl consideră pe Eminescu tot un poet al pulsiunilor mitologice și populare autohtone, al „humusului natal”, fără a vedea și cealaltă secțiune a poeziei lui Eminescu. Ce spirit popular, ce pulsiune a „humusului natal” se află în versurile Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e, în versul Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, în versul Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, în De plânge Demiurgos, doar el şi-aude plânsu-şi, în versul Iar timpul creşte-n urma mea…, mă-ntunec!, în versurile Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?,/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun, în versul Okeanos plânge pe canale?
Există însă din fericire și cercetători și critici care au remarcat modernitatea estetică a poetului și nu l-au redus pe Eminescu la spiritul mitologic autohton. În articolul Eminescu – sau despre absolut (1963), publicat în volumul Despre Eminescu și Hașdeu (6), Mircea Eliade remarcă
„faptul că acest «conservator» a înfăptuit cea mai radicală «revoluție» lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă.” (6, p. 63, s.m.).

Tot pentru modernitatea estetică a poeziei lui Eminescu pledează și Nicolae Manolescu în articolul dedicat poetului din Istoria literaturii pe înțelesul celor care citesc (Editura Paralela 45, Pitești, 2014):
„Nu un epigon euforic al romantismului Biedermeier a fost Eminescu, ci un postromantic lucid, care trage lirica spre tărâmul poetic al secolului XX. Și de data aceasta, Maiorescu a avut dreptate.”

Cred că o evaluare corectă a poeziei lui Eminescu ne cere să remarcăm evoluția acestuia de la poezia modernă tradiționalistă, mitologizantă, populară, la poezia existențială nemijlocită sau înalt lirică, pe care am numit-o poezie modernă estetică. Finalul de excepţie al poeziei Melancolie ni-l descoperă pe acest al doilea Eminescu:

 

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţiu la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

 

 

Martie 2014, decembrie 2021

 

 

Bibliografie şi note
8. Mihai EMINESCU, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.