Anul 2018 stă, fără discuție, sub semnul Centenarului. Orice eveniment cultural românesc (și nu numai), orice sărbătoare, cât de mică, organizată în oricare colț de țară, sau chiar de lume, sunt dedicate împlinirii unui veac de când România există în forma pe care o știm noi astăzi. Majoritatea activităților inițiate se concentrează pe evocarea strictă a momentului care a marcat unirea provinciilor românești sub o singură administrație, într-un singur stat independent. Firesc, desigur, acesta și este, până la urmă, scopul sărbătorii noastre. Doar că nu ar trebui să fie și sigura modalitate de a celebra România, de a atrage atenția lumii asupra noastră, de a ne pune în valoare, măcar acum, după o sută de ani petrecuți împreună de toate provinciile istorice, comorile de care se pare că doar străinii sunt conștienți.
În a doua jumătate a lunii mai, a acestui an, la Institutul Cultural Român de la Londra, a fost lansat albumul de lux The Transylvania Florilegium, în prezența prefațatorului său, inițiator al proiectului, Prințul de Wales. Odată cu lansarea de carte, Dr. John Akeroyd, o somitate a botanicii britanice, cel care a coordonat întreaga activitate de realizare a albumului, a susținut o conferință cu titlul: România un paradis botanic unic. Ideea publicării acestui volum, apărut în condiții grafice de excepție, la Editura Addison Publications, specializată în lucrări de artă, și care costă nu mai puțin de 11.000 de lire sterline, îi aparține Prințului Charles. Acesta, în timpul uneia dintre deja obișnuitele sale vizite în Transilvania, în anul 2011, impresionat de bogăția pajiștilor naturale de aici, s-a gândit să realizeze un album botanic, cu planșe în acuarelă, reprezentând plante din flora spontană, unele dispărute azi din Marea Britanie și din Europa occidentală, din cauza agriculturii intensive. Pentru a-și duce la bun sfârșit planul, Prințul a contactat treizeci și șase de artiști, recunoscuți la nivel mondial, din mai multe țări ale lumii, unii chiar din America, sau Japonia, care au venit în Transilvania timp de mai mulți ani, pentru a studia plantele în mediul lor natural, în diferite perioade ale anului, rezultând, în total, 124 de planșe. Cu ocazia lansării albumului la ICR Londra, au fost expuse și aceste lucrări. Dr. Jon Akeroyd, cel care a coordonat întreaga activitate de strângere a datelor și de realizare a imaginilor din teren, susține că a devenit, în urma acestei experiențe, un pasionat al pajiștilor naturale din Transilvania, deoarece a descoperit, cu surprindere și încântare, plante care nu se mai găsesc acum în Marea Britanie, subliniind pentru presa din Regat importanța zonei și a plantelor sălbatice de aici, care cresc pe pajiști aflate la altitudini mici, pajiști care nu se mai întâlnesc nicăieri în Europa. Albumul urmează să servească studiului în universități și institute academice, și va fi achiziționat de grădini botanice din toată lumea, susțin reprezentanții editurii.
În cinstea evenimentului, a lansării elegantului album și a vernisajului expoziției de acuarele, dar și pentru a celebra într-un mod inedit împlinirea primilor o sută de ani de România, Institutul Cultural Român de la Londra a obținut permisiunea de a amenaja, chiar în apropierea clădirii aflată în folosința statului român, în Belgrave Square, cea mai exclusivistă zonă a Londrei, o grădină botanică în miniatură. Intitulată Grădina Marii Uniri, aceasta reunește flori de câmp, obținute din semințe aduse din toate regiunile istorice ale României. Au dat o mână de ajutor la plantarea florilor, botaniști recunoscuți ai Regatului Unit.
Mă întreb, dacă Prințul de Wales nu ar fi avut inițiativa realizării albumului botanic dedicat florei spontane din Transilvania, care ar fi fost șansele ca funcționarii instituției culturale românești din capitala britanică să se gândească la acest mod de a sărbători Centenarul Unirii? Răspunsul nici nu mai contează, atâta timp cât noi nu înțelegem imensul avantaj pe care-l avem fiind, mereu, cu un pas, sau mai mulți, în urma statelor mai dezvoltate ale Europei. Această înapoiere a noastră, mai ales economică, dincolo de neajunsuri, ne permite să vedem obstacolele pe care celelalte state le-au întâlnit pe drumul dezvoltării lor, și să le ocolim. Avem ocazia să evităm greșelile altora, să învățăm din experiențele lor. Din nefericire nu facem nimic din toate acestea, continuăm să repetăm ceea ce alții au denunțat deja ca fiind decizii greșite.
În 2016, într-o vizită la Fundația Benetton, din Treviso, Italia, am văzut expuse fotografiile unui proiect care milita pentru salvarea unor soiuri rustice de măr, cam ca acelea de care livezile noastre, din satele colinare ale Transilvaniei, sunt încă pline. Italienii prezentau demersul lor ca fiind o mare realizare, acești arbori fructiferi fiind pe cale de dispariției în Italia. Spuneau, de asemenea, că sunt interesați de orice fel de plante sau pajiști naturale din Europa, fiind dispuși să investească în promovarea și conservarea unor astfel de arealuri. M-am gândit atunci, instantaneu, la o plantă pe care o culegeam frecvent în copilărie, și care se găsea din abundență în ierburi, pe pajiști care încă nu fuseseră tratate chimic, unde agricultura modernă încă nu pătrunsese. Azi situația s-a schimbat, chimenul sălbatic, sau Carum Carvi, cum este denumit în latină, este o plantă pe cale de dispariție, aproape că nu mai poate fi găsită în locurile altădată invadate de această specie. Foarte apreciată datorită fructelor, numite în mod greșit semințe, planta este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Vechiul Testament face referire la chimen, în Isaia, capitolul 28: „Cel ce ară pentru semănătură ară oare necontenit? Necontenit își brăzdează și își grăpează el pământul? Oare după ce a netezit fața pământului, nu aruncă el măzăriche și seamănă chimen? (…) Dumnezeul lui l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături.” Și nici religia islamică nu e străină de beneficiile chimenului. Se pare că profetul Mahomed ar fi spus: „Utilizați sămânța de chimen negru în tratamentele voastre, pentru că este un tratament împotriva tuturor bolilor cu excepția otravei.” De asemenea, un terapeut grec al secolului I se spune că prescria tratament cu chimen pentru dureri de cap, sinuzită, viermi intestinali, sau ca diuretic, iar Iulius Cezar a introdus chimenul în meniul de campanie, pentru a-i feri pe soldații săi de bolile infecțioase și ale stomacului.
Afirmația Prințului Charles, cum că în Marea Britanie și în Europa occidentală au dispărut, definitiv, unele plante din flora spontană datorită agriculturii intensive, mi-a readus aminte de chimen. Procesul distructiv a început deja și la noi. Oare de câți militanți, de calibrul moștenitorului tronului britanic, ar fi nevoie pentru ca în sfârșit să ne trezim, să ne dăm seama că noi încă mai putem salva ceea ce alții au pierdut deja, și că am putea folosi, cu succes, în interesul nostru acest avantaj? Centenarul, cred eu, este și despre asta. Timp ar mai fi, dacă și inițiative ar apărea. Anul e doar la jumătate, chiar dacă veacul e complet.