Relaţia lui David Leonid Olteanu cu ceramica este biunivocă. Pe de o parte are rezerve faţă de condiţionările impuse de material şi de tehnologiile care conduc spre forma finală a lucrărilor, pe de alta este atras de experimentele privind compoziţia chimică a substanţelor folosite, dar mai ales de cele care ţin de regimul arderii. Faptul că nu poate controla pe de-a întregul ce se întâmplă pe parcursul etapelor finale de lucru îl face să caute permanent, dar şi să insiste în faza de modelaj. Căutarea este echivalentă cu riscul schimbărilor de culoare, cu deformările, chiar cu degradarea fizică a pieselor, toate acestea ca urmare a folosirii unei chimii intuitive. Minuţiozitatea coroborată cu bucuria de a lucra are adeseori drept rezultat amprentarea pieselor create.
Totuşi, nu experimentul ocupă locul principal în creaţia sa, nici manualitatea, ci ideile, mai precis formele care îmbracă ideile morfologice aflate la baza proiectelor sale. Din acest motiv, David este un ceramist atipic. Practic, nu există situaţia de a nu ajunge cu bine la ceea ce şi-a propus, în materie de ceramică, dar aşa-zisele drumuri standard par a nu i se adresa, de aceea recurge la ele doar dacă le subordonează unor idei din afara zonei ceramicii, bunăoară pentru a obţine forme de care are nevoie ca atare, spre a construi ceva cu ele mai departe.
Este interesant cum elementele care ţin de o anumită logică rămân înscrise în aceasta, indiferent de gradul de autonomie sau derivare al unora dintre ele. Dispoziţia pe nivele, din alt punct de vedere pe eoni, reprezintă o marcă distinctivă a artistului. Trebuie punctat faptul că algoritmul este întotdeauna derulat conştient, dar de fiecare dată activat prin motivaţii empirice. Altfel spus, procesul din spatele creaţiei nu este unul savant, preţios, căutat sau calculat. În schimb, diverse lecturi sau revelaţii personale de sorginte culturală ori de altă natură, devin generatoare de subiecte, în versiuniadaptate experienţelor cotidiene care le-au determinat.
Referitor la un recent proiect definitoriu pentru artist, Revelaţie, concretizat cu o expoziţie personală la Galeria Galateca din Bucureşti în 2019, acesta reprezintă dezvoltarea prin semn şi magnitudine a unui important pas precedent din biografia sa, participarea la Bienala de Artă Contemporană de la Florenţa din 2017, unde a şi fost premiat. Tema bienalei, Earth: Creativity and Sustenability, l-a stimulat să imagineze o lucrare diferită de tot ceea ce realizase anterior, dar şi de soluţiile la care invită materialul ceramic. În mare, o sferă a fost înscrisă (suspendată) într-un paralelipiped. Atâta doar că sfera era configurată din piese plate, articulate şi modulare, din porţelan alb, reprezentând oameni. Paralelipipedul, în fapt un contur metalic, s-a dorit în principiu o structură cu rol portant, dar forţa lui de semnalizare a potenţat lucrarea, în ansamblul său. La diverse înălţimi, au fost suspendate personaje individuale sau grupuri de personaje, sugerând ambivalent desprinderea de sferă, dar şi căderea, zborul ori atracţia faţă de aceasta.
Artistul a dezvoltat proiectul timp de un an prin introducerea în discursul vizual a unor noi coordonate, cum ar fi raporturile dintre dimensiuni, dintre figuri geometrice plane şi spaţiale şi, desigur, dintre materiale. De asemenea, relaţia cu spaţiul galeriei, una de mari dimensiuni, de câteva sute de metri pătraţi, cu tavanul la cinci metri înălţime, a devenit o miză în sine. Înălţimile diferite la care au fost plasate piesele sau ansamblurile au jucat un rol aparte, care nu putuse fi marcat în instalaţia de la Florenţa, a cărei dimensiune nu depăşea un metru cub. Astfel, realitatea prozaică a suspendării şi legăturilor dintre elemente şi-a avut un puternic corespondent în corpusul de idei aflat la originea proiectului.
Pentru David Olteanu, toate lucrurile existente, materiale şi imateriale, sunt legate prin legături vizibile şi invizibile, nu întotdeauna logice. Aduc în discuţie seria de instalaţii realizate din şi cu seringi, Introspecţie. Acestea sunt asamblate într-o manieră care exclude atât funcţionalitatea cât şi conotaţiile culturale. S-ar putea crede că raţiunile aflate în spatele acestor instalaţii vizează lumea bolnavă în care trăim, dependenţa de droguri sau orice altceva care ţine de maladie şi vindecare. Totuşi, la David Olteanu seringa este un obiect cu funcţie plastică, care poate arăta şi mai interesant într-o structură dezvoltată organic, ca toate structurile pe care le concepe. Rigoarea geometrică şi dispunerea matricială sunt excluse din lexicul său plastic.
Un alt tip de legătură, privită ca joncţiune, îmbinare, dar şi relaţionare, de data aceasta cu conotaţii aflate în afara vizualului, este seria de sticle şi pahare, Memorie. Paharele nu au volum interior, deci nu pot primi fluidul din sticle, iar sticlele, la rândul lor aplatizate şi deformate prin topire parţială, sunt transformate în capace (inutile) ale pseudo-paharelor. Deşi născută dintr-un spirit anecdotic, seria impresionează prin formă, eventual prin aura suprarealistă, cumva salvadordaliană, fără a îşi propune să transmită mesaje prohibitive. Mularea sticlei pe pahar presupune inversarea relativă a raporturilor dintre cele două. Exteriorul sticlei devine volum interior, în timp ce funcţia debitor – receptor este complet eludată. Tema a fost derivată până în punctul în care dimensiunea paharelor a crescut faţă de cea a sticlelor, paharele, de această dată cu volum interior, primind sticlele în ele, in integrum.
O temă recurentă în creaţia lui David Olteanu este aceea a racordurilor, a spaţiilor interioare comunicante, a prelungirilor şi a modulării, Cilindri dinamici fiind o temă de referinţă în acest sens. Toate acestea se întrepătrund într-o suită de proiecte, unele dintre ele destul de îndepărtate la prima vedere de cele enunţate, dar totuşi create pe astfel de raţiuni. Încă din 1995 – ’96, artistul atrăgea atenţia printr-un proiect de o forţă vizuală impresionantă, Dialog spaţial: o serie de cuburi şi paralelipipede ceramice de dimensiuni medii-mari, goale pe dinăuntru şi perforate parţial, erau conectate printr-o reţea tubulară. Numărul ieşirilor şi implicit al intrărilor îl depăşea pe cel al racordurilor, acest lucru dând senzaţia că instalaţia poate fi completată la infinit şi că se va integra în orice spaţiu ar fi plasată. De aici până la ceramica tradiţională, de exemplu la poterie, este o distanţă extrem de mare.
Personajele antropomorfe apar periodic în creaţia lui artistului, în cele mai diverse moduri şi forme. În unul dintre proiectele sale notabile, intitulat Women Inside, personajele sunt configurate din fragmente ascuţite, care induc starea de pericol. Într-un altul, Adam şi Eva, formele unor personaje feminine şi masculine transpar volumetric din suprafeţele plane ale unor cărămizi ceramice. Regăsim aici ideea înscrierii unei forme în alta, dar şi tratarea modulară, respectiv configurarea unei suprastructuri. Cărămizile trimit spre zidire, indiferent dacă aceasta înseamnă a fi zidit sau a zidi ceva. Reţinem şi apelul la rectangul.
Sfera nu putea rămâne în afara discursului şi preocupărilor artistice ale lui David Olteanu. Aşa cum menţionam anterior într-un alt context, artistul este atras de sistemele filozofice gnostice care privesc lumea sub forma unor mulţimi de derivate ale unor prime realităţi. În Galaxie, modelul de reprezentare este acela al sferelor concentrice, fiecare corespunzătoare unui grad aparte de cunoaştere, dar toate adevărate. Această idee a găsit reprezentare în proiectul dezvoltat pe axa Florenţa – Bucureşti, dar nu numai.
Şi pentru că am ajuns în acest punct, este cazul să punctez că artistul, abstract în abordări generale, tinde să se ancoreze mereu într-un anumit concret, iar acest concret are conotaţii benigne. Pănă la un punct, David Olteanu merge pe calea sculpto-ceramicii figurative, de la un alt punct mai departe pe cea a artei conceptuale şi minimalismului. Aceste repere surprind poate cel mai bine lansarea artistului dinspre ceramică spre idee.