Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cercurile necesare

Cercurile necesare

Tudor Cătineanu, cunoscutul profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, ulterior al Universității din București, Președinte-Director General al Societății Române de Radiodifuziune, construindu-și parcursul formării în filologie, filosofie și științele comunicării (recent recunoscute în învățământul superior românesc), a slujit literatura în calitate de redactor al Editurii Dacia, de titular al unei rubrici: „Unghiuri și antinomii” la Revista clujeană Steaua și, mai ales, de autor a numeroase și importante studii și eseuri, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. Menționăm, printre altele, excelenta lucrare Structura unei sinteze filosofice, în două volume, apărute în 1981 și 1985, reeditată în 1999 și distinsă de Academia Română cu Premiul „Vasile Conta”, sau mai recenta Configurații „fizice” și exerciții metafizice, apărută la Editura Eikon în 2013. Nu întâmplător am amintit această ultimă lucrare, pentru că aici filosoful și filologul Tudor Cătineanu își definește parcursul în raport cu doi poli, geometric și ludic: „cu studiul, accentul se poate deplasa spre geometric, iar cu eseul accentul se poate deplasa spre ludic”, poli care structurează, cumva, proiecția literară imediată, în versuri: Trădarea rimelor. Încercările cercului Doar că în acest caz, polul geometriei este invocat prin subtitlurile cărții și ale celor șapte cicluri, în proiecție așadar, în timp ce discursul este ludic, cu vagi excursuri în sens invers pe axa stabilită, înspre idealul geometrist, de facură barbiană. Curioasă proiecție pentru un scriitor care își revendică filiația blagiană (direct, tematic, v. ciclul VI, Dealul și valea. Cercul mioritic, sau indirect, stilistic: „Dă-mi, Doamne, somnul tău cel/ de după dansul stins,/ de dincolo de ora de iubire”, Rugă târzie, p.10), dar care, din perspectiva intențiilor prozodice (accent, măsură, ritm, dar mai ales rimă) tinde spre perfecțiunea geometrică, barbiană (chiar dacă Ion Barbu punea în prin plan ritmul), așadar spre perfecțiunea figurii geometrice în jurul căreia s-a conturat cultura europeană până în prezent, cum amintește în Configurații „fizice”…, adică a cercului.
Cercul, simbol al universului și echilibrului, cu o periferie egal distribuită de centru, simbol al creației solare, al spiritului hrănind materia, al extinderii/expansiunii (cunoașterii) deopotrivă, dar și al ciclicității, al Marelui Somn în multiplele-i faze, hrănește neîndoios volumul de versuri al lui Tudor Cătineanu. Dar același cerc, pe care la Barbu îl găsim în Ritmuri pentru nunțile necesare, figura geometrică fără cusur, cu un raport constant între circumferință și diametru, care e, deopotrivă, număr transcendent, adică soluție potențială a unor ecuații algebrice, „prima, cea mai simplă și cea mai perfectă figură” (a se scuza superlativul neactepatat actualmente pe care l-a utilizat Euclid), sau, în definiție matematică, cercul de centru A (a,b) și rază r fiind C (A, r):= {M (x,y)ǀAM = r}, adică locul geometric al punctelor din plan egal depărtate la distanța r de centrul A, se regăsește în paginile cărții în potențialitatea expresiei sale începând cu propria-i geneză până la extinderea sa infinită, până la imposibilitatea definirii circumferinței sale, în ciuda raportului general neschimbat. Așadar, volumul debutează cu ciclul Cercul egret, adică panaș (pentru a extinde aria de semnificare ne putem duce cu gândul spre puful semințelor sau achenelor), acel cerc neînceput, nedemarcându-și circumferința, dar evidențiindu-și radialitatea (încă neînchisă), și se încheie cu Cercul fără circumferință, adică un cerc de asemenea nedefinit, dar în cadrul căruia radialitatea nu este evidentă, ci doar intuită. Iată, spre exemplificare, două texte din ciclul final, Corolar sau Cercul fără circumferință, pentru a exemplifica necuprinderea proiecției, în ciuda unei radialități intuite dar nedefinite, a unei egale depărtări de origine, ca într-o stranie deplasare spre roșu descoperită de Hubble în universul presupus inflaționar:

Și este o tăcere/ atât de densă/ și o tristețe/ atât de vastă/ în întregul Univers, încât în el/ nu mai încape nicicum,/ acum și niciodată,/ niciun vers. (Tristețe metafizică, p.124)
Cândva,/ până și uitarea numelui nostru/ va fi uitată.// Cândva, va fi ca și cum/ nimic n-ar fi fost/ niciodată. (Epitaf, p.125)

Profund încărcate de adimensionalitate sunt aceste versuri, în ciuda nevoii de a păstra în cerc un raport constant între distanța față de origini și egala preumblare/ pendulare în jurul ei, încât doar cercul fără circumferință ar putea cuprinde, în aceeași ipostază inflaționară (a propriei ființe, nemaiajungându-și sieși în planul cunoașterii cel puțin), hălăduirea metafizică. Pentru că ne-am referit anterior la cercurile deschise (tot în proiecție geometristă) de Barbu , în Ritmuri pentru nunțile necesare, celor trei trepte (inele/ cercuri, ceruri) ale cunoașterii: prin simțuri, prin intelect și prin contemplație poetică, le corespunde la Tudor Cătineanu o gravitare (ludică), în călărire, amintind de Nichita Stănescu:

De pe caii colorați/ ai Geografiei,/ trec pe cei mai albi/ ai Geometriei./ Primii sunt clari,/ secunzii sunt necesari.// Doar la caii triști ai Poeziei/ le-au crescut copitele,/ li s-au frânt aripile.// Domnule Sihastru,/ n-ați văzut, cumva, pe undeva,/ și un cal albastru,/ un cal pur?// Căci Nimicul ne împrejmuie/ și ne primejduiește/ de jur-împrejur.// De la concretul cel mai concret,/ sau de la Fizică,/ numai pe un cal albastru/ se poate ajunge cândva, cumva,/ la Metafizică.// Domnule Sihastru,/ n-ați văzut, cumva, prin preajmă/ și un cal albastru? (Trepte ontologice. Pentru învățați și învățăcei, pp.13-14)

Recuperarea esenței umanului prin mitologic (la Barbu) sau prin livresc (la Cătineanu) ne ajută la traversarea benzilor „energetice interzise” (spre a lua drept model explicația lui Bohr a straturilor electonice ale atomului), a Nimicului împrejmuitor, trecerea dincolo de „Veacul împietrit” barbian, de primejdioasa stagnare. Trădarea rimelor. Încercările cercului se deschide, așadar, în ochii cititorilor, ca o formă de incitare, practicată lucid de un autor cu un fin simț al umorului, animat de porniri ludice, în intenția ghidării parcursului cunoașterii. Trădarea rimelor e, totodată, un exercițiu de angajare poetică prin deschiderile geometriei și metafizicii, pe calea regală a Poeziei, într-un parcurs riguros geometrizat: I. Albastru metafizic. Cercul egret → II. Ecouri și reverberații. Cercuri – tangente și secante → III. El și Ea. Cercurile înstrăinate → IV. Noi, amândoi. Cercurile consonante → V. Întemeieri. Geneza cercurilor → VI. Dealul și valea. Cercul mioritic → VII. Corolar. Cercul fără circumferință, amintind fără tăgadă de ars poetica barbiană.
Pe de o parte, cartea se relevă drept exercițiu de geometrie conceptuală, în care rimele și celelalte intenții prozodice sunt supuse rigorii proiective, începând cu pașii anunțați anterior, prin studii și eseuri (de pildă, rigorii din jocul dur al declinațiilor). Pe de altă parte, în exercițiul poetic complex, posibil de înțeles și ca pas înapoi în luminile contemplației, încălecând triștii cai ai poeziei, scrutând prin câmpiile metafizice fără de sfârșit iluzorii cai albaștri, priveliștea se relevă prin peisaje umane, culturale sau livrești de o frumusețe tulburătoare: „Doar Eu ca Eu sunt o rană vie și pură” (Multipla interogație, descumpănită. În memoria lui Nichita Stănescu, p.29), „Noi mai suntem, amândoi,/ un fel de a fi îndoit, repliat,/ în care se închide,/ – ca un măr în sine – / rana dintre inocență și păcat” (Noi doi, amândoi, p.66), „Partea părții integrate/ înspre partea cea mai mare/ ne cuprinde de mirare” (Filiații, p.85) sau „Toamna,/ admirabilă intersecție/ și confuzie/ între contur și iluzie” (Toamna, p.108). Cu melancolie, cu duioșie filială sau paternă, Tudor Cătineanu se devoalează în ipostaze în care, vrând-nevrând, își scoate costumul pe care l-au impus rigoarea catedrei și cea a proiecției geometriste asumate, spre a încerca altfel fiorul metafizic, din perspectiva căii firești a ritmului și rimei, aparent naive, născute ca parcurs firesc al așezării în peisajul cultural vălurit, în peisajul mioritic: „Frunză verde printre vii,/ Că va fi sau nu va fi,/ N-ai nicicum a bănui.// N-ai cum ști nici tot ce-a fost/ Și nici tot ce va mai fi.// Între este și nu este/ Stă ascunsă o poveste” (Distihuri. Frunză verde…, p.113). Astfel privind, odată ce adâncimea ludică devine pretext pentru poezie, iar poezia, la rândul ei, pretext pentru joc și pentru adâncimea metafizică, Tudor Cătineanu, prins la mijloc, extrem de riguros cu norma, constată trădarea normei, Trădarea rimelor.

Note
1 Tudor Cătineanu. (2018). Trădarea rimelor. Încercările cercului. Ilustrații de Octavian Cosman. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 132p.
2 Crezul său fiind că poezia și geometria au un loc înalt, comun, în care se întâlnesc.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg