Consiliul
Județean Cluj
Chateaubriand, geniu de dincolo de mormânt (II)

Marile opere, marile teme, marile funcții
„E bine să pleci capul când ai greșit
dar nu e bine să-l uiți acolo.”
(René Chateaubriand)
Opera lui Rene Chateaubriand este întinsă dar mai ales importantă. Cuprinde atât romane, eseuri, memorii și o autobiografie ce se identifică cu istoria Franței cât și o corespondență extrem de bogată cu date și idei de referință care au trasat direcții de dezvoltare ulterioară în domeniile literaturii, politicii sau științei. Nu putem trece cu vederea marile sale opere care au prefigurat viitorul curentului romantic, Chateaubriand fiind marele preromantic pe care Victor Hugo l-a urmat ca discipol și la rândul său ca mare creator. Chateaubriand a fost pentru Victor Hugo modelul ideal de om politic și reperul de la care a plecat în stabilirea și în definirea tuturor ideilor, temelor și modului de creație a operelor sale.
Geniul creștinismului1 apărut în 1802, e romanul ce va anunța accentele preromantice propuse de Chateaubriand: textul grav cu final dramatic, având în centru sinuciderea, felul în care vede lumea autorul sub influența morții surorii sale Lucile (personificată în Amélie) dar și sub influența lui Rousseau. Suntem mereu în contextul răului (Le mal du siècle!) pe care lumea îl simțise și pentru care plătise cu sânge în urma Suferințelor tânărului Werter scrisă de Goethe.
Justificarea melancoliei, a soluției sacrificiului sau a cedării în fața morții fără luptă, rămâne ne-explicată mai ales în contextul unei religii creștine analizate și dezvoltate cu cele mai alese cuvinte, într-un context frumos din punct de vedere literar și moral. Discursul complex, literar și estetic, filozofic și moral și mereu plin de admirație pentru natură, etalat de Chateaubriand duce, o spunem ca notă generală observată de critici, în mod ciudat, către autodistrugere și acceptare a răului. Nici azi, după doua sute de ani, problema nu și-a găsit deplin explicația.
Și totuși, treptat, citind Geniul creștinismului constatăm că, spre deosebire de Rousseau, care preia totul din natură ca pe o suită de frumuseți absolute și mai ales de necontestat, Chateaubriand cercetează natura în detaliu căutându-i calitățile profunde, uimitoare și apropiate de religie. Deci, surpriză! Prin aceste noutăți el își contrazice predecesorul! Cu această noutate, Chateaubriand pare a se rupe de influența lui Jean Jacques Rousseau, preferând o abordare a descrierii naturii și a societății după modelul și după stilul apropiat lui Stendhal.
Geniul creștinismului compară sau, altfel spus, pune față în față, păgânismul și creștinismul. Și evident, cu toată puterea de convingere și arta literară de care se servește cu talent, Chateaubriand demonstrează superioritatea religiei creștine și puritatea (cel puțin teoretică) a moravurilor ei. Dar și o deschidere totală și o înclinație a acestei religii către artă și poezie, muzică și pictură. Libertatea, mult așteptată după sângeroasa Revoluție Franceze de la 1789, va fi considerată, prin tot ceea ce e prezentat în Geniul creștinismului, ca fiind fiica religiei și nu a revoluției. Este poate ideea principală prin care Chateaubriand reabilitează religia catolică franceză și condamnă excesele și crimele revoluției. Intenția vădită a lui Chateaubriand, după etapa critică a unei țări trecute de o revoluție sângeroasă, a fost să creeze o opera monumentală, numită Geniul creștinismului, prin care se reabilitează biserica și se pun bazele unei reforme și al semnului de acceptare a trecerii firești către o noua monarhie. Cea condusă de Casa Bonaparte.
Ca detalii, Geniul creștinismului este o operă consistentă și voluminoasă, în cinci volume apărută în anul 1802, ce are ca principal scop declarat demonstrarea superiorității religiei creștine în raport cu alte religii prin conținutul ei, prin dogme și morală dar și prin operele literare pe care le-a inspirat. În primul volum, René Chateaubriand examinează dogmele și doctrinele creștinismului. Își stabilește ca scop demonstrarea existenței divinității prin cea a frumosului din natură. Este o parte care a născut și critici deoarece scopul declarat de autor a fost atins numai parțial iar reușita finală a fost una discutabilă. Următoarele două părți, a doua și a treia, se ocupă de compararea religiei creștine cu religia păgână, evidențiind posibilitățile mult superioare ale religiei creștine, ca artă poetică și mijloace de exprimare în raport cu posibilitățile oferite de religia păgână. Exemplele date de autor sunt: Divina Comedie de Dante Aligheri, Ierusalimul eliberat de Tasso și Paradisul pierdut de Milton, exemple puternice ca puncte de sprijin. În cele din urmă două părți, partea a patra și partea a cincea, autorul analizează aspectele legate de formele exterioare aparținând cultului creștin: arhitectura bisericilor, conținutul și temele rugăciunilor creștine, titlurile purtate de prelați, ordinele cavalerești, rolul misionarilor.
Chateaubriand este fără îndoială părintele romantismului francez prin stil, prin teme și prin dezvoltarea marelui mit cunoscut sub denumirea generică Le mal du siècle, mit preluat și dus mai departe de șirul marilor poeți ai secolului XIX care i-au urmat lui Chateaubriand, cel pe care l-au recunoscut și însușit ca fiind reperul lor în literatură: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny. Sentimentul sumbru, apăsător și constant al singurătății și dezamăgirii, al pesimismului și renunțării în fața destinului implacabil, e prezent și descris în textele sale ca o dezarmare în fața morții. Chateaubriand s-a străduit permanent să-și creeze o imagine de martir cu pretenții de personaj de referință, de mare poet sensibil și receptiv. În același timp de erou. Evident, un erou contradictoriu, dovedit ca egoist și grăbit către gloria imediată. Chateaubriand a fost permanent și un îndrăgostit fără însă a putea, la rândul său, să poată dărui iubire. Contradicțiile numeroase care i-au caracterizat opera și deciziile, continuă și azi să fie teme de dispută, dovedind că dorința lui Chateaubriand de a atrage atenția, și-a atins scopul. Ne spune de fapt el: „M-am născut între două secole, ca la confluența dintre două fluvii; M-am avântat în apele tulburi, îndepărtându-mă cu regret de vechiul țărm, acolo unde mă născusem, înotând, plin de speranță, către țărmul opus necunoscut” (Rene Chateaubriand – Prefață la Memoires d’autre tombe).
Prin citatul de mai sus, facem trecerea către opera lui Chateaubriand care avea să marcheze profund istoria Franței și a curentului literar romantic care tocmai se prefigura la orizont și avea să apară în momentul istoric al Revoluției de la 1848. Opera se va numi Memoires d’autre tombe2 (Memorii de dincolo de mormânt) și va da de lucru criticii, istoriei literare și politice a Franței secolului XIX și nu numai.
Se poate bănui că Chateaubriand nu a fost niciodată foarte convins că decizia lui, de a interzice publicarea Memoriilor doar după 50 de ani de la moartea sa, va fi respectată. Anunțul deciziei, ținând cont de felul în care își trăise viața dar și a modului în care decisese multe dintre evenimentele ce au marcat drumul european al Franței, nu puteau decât să crească presiunea curiozității societății de a cunoaște conținutul memoriilor mai devreme, iar totul să ducă la grăbirea momentului de scoatere la suprafață a însemnărilor sale care puteau devoala o parte din detaliile ce făceau lumină în trecutul Franței.
Biografia lui Chateaubriand a fost biografia Franței. Omul politic, scriitorul de geniu și marele cuceritor de inimi a trăit la vedere, marile sale gesturi și fapte se cunoșteau, erau cunoscute și comentate. Iar felul spectaculos în care trăise cerea obligatoriu și un anume ecou care se dorea a fi contemporan cu personajul René Chateaubriand și nu ulterior morții sale. A fi Chateaubriand, a-ți începe să-ți scrii memoriile cu 40 de ani înainte de moarte (au fost începute în perioada 1803 – 1804) și a declara că nu dorești ca ele să fie cunoscute decât după 50 de ani de la moartea ta, înseamnă a cere societății să aștepte aproape 100 de ani înainte ca lumea să-ți cunoască părerea, ceea ce, evident nu poate fi acceptabil. În schimb, odată cunoscută condiția pusă de Chateaubriand, ea a avut, cum era de așteptat, efectul invers, declanșând curiozitatea si mai ales acel val de oferte din partea editurilor interesate să intre în posesia manuscrisului.
Oficial însă, publicarea mai devreme a memoriilor sale sunt explicate chiar de Chateaubriand după momentul vânzării drepturilor de exploatare și valorificare a memoriilor în 21 august 1836, cu 12 ani înainte de moartea sa către Société propietaire des Mémoires d’outres tombe, societate care se va grăbi să aplice unele modificări cosmetice textului înainte de a-l publica. Alte informații legate de cedarea drepturilor asupra memoriilor lui Chateaubriand primim din lucrarea biografică René ou la vie de Chateaubriand, scrisă de Andre Maurois3.
Una dintre problemele lui Chateaubriand, oscilațiile sale politice și conflictele care au stat la baza lor, a fost trăsătura proeminentă care l-a marcat atât pe el cât și pe cei care s-au ocupat de biografia sa. Explicațiile oferite de istorici, biografi și critici literari au ocupat multe pagini fără a reuși să rezolve în întregime acest aspect. Citând din Memoires d’autre tombe, Chateaubriand ne oferă direct și sincer o mostră de adevăr surprinzătoare și de-a dreptul dezarmantă, „În ceea ce mă privește pe mine, care sunt republican prin natură, monarhist prin rațiune dar și bourbonist prin onoare, mi-ar fi fost mult mai bine cu o democrație dacă nu aș fi putut păstra o monarhie legitimă, decât cu monarhia bastardă, acordată de nu știu de cine” (citat din Memoires d’autre tombe, referitor la alungarea lui Carol al X-lea și a familiei sale în anul 1831). Nimic mai dificil de înțeles ca fraza de mai sus și nimic mai elocvent pentru a descrie poziția oscilantă a unui mare om de stat. Dar între René Chateaubriand cel personal, liric și romantic și cel public, oficial și mai ales moralist, a existat în timp o dualitate permanentă, adesea riscantă dar totuși spectaculoasă pe care a alimentat-o pe seama faptului că nu el, ci Franța, n-ar fi fost după părerea lui, la diferite momente alese de el, suficient de matură. Acest curaj de a pune problemele subiectiv ca om de stat nu a putut impresiona însă pe toată lume, o dovadă fiind modul exagerat de dur, în care a fost judecat de oameni de cultură sau politicieni ca Charles Maurras4: „Rasă de naufragiați și de naufragiatori, pasăre răpitoare și solitară, iubitor ai gropilor comune (!), Rene Chateaubriand nu a căutat niciodată, în moarte sau în trecut, transmisibilul, fertilul, tradiționalul, eternul: însă, trecutul de dragul trecutului și moartea ca o moarte au fost singurele lui plăceri“. O caracterizare extrem de caustică făcută de un urmaș cu păreri total diferite.
Să explicăm puțin reacția lui Maurras. Mai întâi ea vine după circa 100 de ani de la perioada când Chateaubriand își exercita influența. Cu siguranță, niciunul din contemporanii lui Chateaubriand nu ar fi spus așa ceva. Nici Maurras însuși nu ar fi făcut-o dacă ar fi fost contemporan cu el. Apoi Maurras, cel care a fost și el un personaj contradictoriu și la fel de oscilant, avea prea multe de reproșat unui democrat ca René Chateaubriand ca să-și aleagă o altă țintă mai potrivită de criticat. În fond, vorbim despre teoreticianul și unul dintre creatorii mișcării naționaliste Action Française5 remarcat ca un anti Drayfusard care apoi a continuat ca simpatizant al regimului de la Vichy, un guvern dovedit pronazist și antisemit.
Despre biografia lui Chateaubriand, pornind de la memoriile sale vestite, scrise sub titulatura – Memoires d’autre tombe, discuțiile au repornit surprinzător de vocale și de diverse cu ocazia descoperirii voluminoasei sale corespondențe, strânse în timp cu eforturi prin negocieri și cu presiunea timpului care distruge și selectează subiectiv dovezile scrise, printre cele mai valoroase ca documente, distruse adesea datorită caracterului compromițător.
Meritul principal în strângerea, ordonarea după criterii și mai ales în tipărirea corespondenței lui Chateaubriand, îi revine scriitorului francez Louis Thomas6 care publică primul volum din această culegere de scrisori reunită sub titulatura Corespondență Generală7. Suntem în anul 1912, la 64 de ani de la moartea lui Chateaubriand. Apariția primului volum din corespondență bogată, dar prea puțin cunoscută ca întindere, ca destinatari și conținut, este anunțată de Revue des Deux Mondes prin prezentarea ei detaliată ca eveniment special, de către Victor Giraud8 care pune la dispoziția criticilor și istoricilor literari, dar mai ales a cititorilor, articolul Chateaubriand et ses historiques recents – Revue des Deux Mondes, (în traducere: Chateaubriand și istoricii săi recenți – Colecția Wikisource – La biblioteque libre) Revista celor două lumi, volumul 10, pag. 308 – 343, Paris 1912.
Evident, ceea ce s-a prezentat în revista pariziană nu putea cuprinde decât un rezumat al cărții lui Louis Thomas dar textul răspundea perfect cerinței de a face cunoscută o corespondență așteptată care se cerea cunoscută de piața de carte de mult timp. Apariția ei a fost salutară. Ca un exemplu frecvent folosit de critica literară, Chateaubriand, comparat ca importanță cu Goethe, ar fi avut parte de o mai mica atenție în țara sa decât se bucurase Goethe în Germania. Nu vom intra în amănuntele ce pot fi extrase din volumul descris. Dacă am face-o, am putea nota lungul șir de corespondenți ai lui Chateaubriand dintre scriitorii, criticii săi literari, oamenii politici dar și dintre doamnele cu apetit literar care i-au scris lui René având teoretic în minte o carte dar de fapt sperând că el va înțelege, printre rânduri, că este mai mult decât admirat. Literatura a jucat des rolul de mijlocitor perfect în amorul ce se întrevedea între cititoare si autor.
Se pot spune multe lucruri despre corespondența lui Chateaubriand. Trebuie să stabilim doar criteriul. De exemplu, prin comparație cu Voltaire, se poate spune că volumul total al corespondenței păstrate de la Chateaubriand este mai redus. La momentul de care vorbim, se cunoșteau cca. 6.000 de scrisori păstrate de la Voltaire, un volum care în prezent atinge cifra aproximativă de 10.000, în timp ce la momentul publicării, primului volum al corespondenței lui Chateaubriand numărul de scrisori de abia număra 2.000. Dar, citind scrisorile lui Voltaire, nu aflăm de fapt niciun secret de stat, în timp ce corespondența lui Chateaubriand este plină de surprize. Stilul este și el diferit, Voltaire este alert și picant, Rene e majestuos, elegant și plin de imaginație. Apoi, de importanța scrisorilor scrise de Chateaubriand nu putem să ne îndoim. Ca ambasador, ministru și participant la semnarea unor mari tratate în numele Franței, alături de un Talleyrand, a avut suficient de multe detalii de mărturisit și explicat pentru a fi atrăgător, iubit sau urât după cum a fost perceput de prietenii sau de dușmanii lui. Dar nu vom ști niciodată câte scrisori primite de la amantele sale au fost distruse din motive de revoltă, deznădejde sau teamă să nu fie descoperite de soții, rivalii sau amanții părăsiți. Oricâte scrisori vor fi în viitor descoperite, scrise sau primite de Rene Chateaubriand de la iubitele sale, putem fi siguri că și mai multe au dispărut din cauzele cât se poate de firești ce frământă lumea amorului.
Note
1 Mr. René – Auguste de Chateaubriand, Vicomte de Chateaubriand – Genie du Christianisme ou Beautés de la Religion Chrétienne, Tome premier, Chez Migneret, Imprimeur, rue de Sepulcré, no. 28 – Paris 1802.
2 Mr. René, Le Vicomte de Chateaubriand – Memoires d’autre tombe (Memorii de dincolo de mormânt) Tome Premier, Eugene et Victor Penaud Freres, Editeurs,10 rue de Faubourg, Montmartre, Paris 1849.
3 André Maurois – ( Note – de l’Académie Française ) – René, ou la vie de Chateaubriand, Collection des Amis des Beaux Livres – Tirage special pour Bernard Grasset Editeur – 61, rue des Saintes peres VI e Paris 1938.
4 Charles – Marie – Photius Mourras (1868 – 1952) – scriitor, critic literar și om politic francez, fondatorul și organizatorul mișcării politice promonarhiste și antiparlamentare Action française. A susținut opinii profund anticomuniste, antimasonice, antiprotestante și antisemite, cel care a făcut afirmația că: „Un adevărat naționalist pune țara deasupra tuturor intereselor“. În timpul ocupației germane, a susținut regimul colaboraționist de la Vichy, fiind convins că Franța era influențată de Uniunea Sovietică.
5 Action Francaise (AF) – Curent de gândire de extremă dreaptă și mișcare politică în Franța interbelică, dominat de idei de factură naționalistă și regalistă. Fondată în anul 1899, în timpul Afacerii Dreyfus, a avut ca scop realizarea unei reforme intelectuale naționaliste. Ulterior, influențată de Maurras, mișcarea va deveni una de extremă dreapta, regalistă și naționalistă.
6 Louis Thomas (1885–1962) a fost un scriitor francez născut în Perpignan. S-a remarcat prin studiile și textele critice având ca subiect opera și activitatea lui Chateaubriand. Mai este cunoscut și datorită căsătoriei sale cu mezzosoprana Raymonde Delaunois.
7 Correspondance Generale de Chateaubriand , Louis Thomas – Premier Tome – Librairie Ancienne Honoré et Edouard Champion, Editeurs – 5, rue Quai Malaquais, Paris 1912.
8 Victor Giraud (1868 – 1953), romancier, jurnalist și om de litere francez, secretar general al revistei Revue des Deux Mondes și critic literar la revista Le Figaro, decorat cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler. Este deținătorul Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru literatură pentru întreaga opera.