Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Chiar dacă ar fi să ne închidem doar în noi înşine… o privire asupra lui Ion Petrovici

Chiar dacă ar fi să ne închidem doar în noi înşine… o privire asupra lui Ion Petrovici

În volumul Filosofie şi politică, apărut în 2006 la Editura Aius PrintEd Craiova, ne sunt prezentate câteva din lecţiile private de filosofie ale lui Ion Petrovici, ţinute la domiciliul său, după eliberarea din puşcăriile comuniste (unde a petrecut 10 ani, între 1948-1958) dar şi Discururile şi Cuvântările politice ale acestuia.
Trebuie să mărturisim, această carte a produs un efect copleşitor asupra noastră (am lecturat-o în câteva ore deşi are peste 300 de pagini!). Nu numai atât: am recuperat o perioadă istorică – citind-o –, o perioadă pe care, oricum mi-aş fi imaginat-o, n-aş fi putut crede că a fost întocmai aşa cum am receptat-o ulterior. Ceea ce m-a fascinat aproape cu titlu de halucinaţie a fost nu numai stilul absolut strălucitor – despre care, de altfel, am mai scris –, ci anume contagiunea cu o încredere nezdruncinată în virtuţile cele mai înalte ale neamului românesc: bunătatea, loialitatea, cuminţenia, respectul, adoraţia pentru ţară şi strămoşi, generozitatea, grija pentru cei tineri, implicarea cu toate forţele pentru mijlocirea izbândei în acele vremuri de restrişte şi război când Ion Petrovici a fost ministru al Educaţiei, Culturii Naţionale şi Cultelor. Prezentul volum, în ediţia critică a lui Adrian Michiduţă, reprezintă dovada vie şi exemplul de urmat că este nevoie la scară naţională de recuperarea cât mai urgentă şi a altor valori interbelice decât cele foarte bine cunoscute, ceea ce Editura Aius PrintEd face de multă vreme, iar pentru acest lucru trebuie temeinic felicitată. A recupera atâtea cărţi ale filosofilor interbelici, ca proiect editorial, nu înseamnă decât un efort financiar în care toată lumea crede dar la care nu toţi se aruncă, un efort cu bătaie lungă căci prezenta editură mizează nu pe nume excepţional de cunoscute publicului larg (poate greşim, dar într-o mică măsură) dar mizează pe conţinuturile absolut inedite ale unor cărţi (şi deloc puţine); şi tocmai de aceea devine din ce în ce mai interesantă pentru ceea ce ne aduce: ne propune relectura lui Titu Maiorescu; ne propune (ceea ce infirmă ceea ce tocmai am spus) pe Mircea Florian, pe Ion Petrovici (de asemenea cu foarte multe titluri); dar şi mai puţin cunoscuţii: I. Brucăr, Mihai Uţă, Grigore Tăuşan, ş.a.m.d. Pe de altă parte ne sunt aduse în faţa ochilor, de către aceeaşi editură, contribuţii foarte valoroase privind respectiva perioadă, din partea unor cercetători extrem de avizaţi dintre care i-aş aminti pe Domnul Profesor Florian Roatiş (de la Universitatea din Baia Mare, profesorul examinator la bacalaureatul în filosofie al subsemnatului; pe de altă parte eseist extrem de valoros dar şi cel care a îngrijit patru volume din opera lui Nicolae Steinhardt) dar şi inegalabilul şi neobositul Adrian Michiduţă (cel care atrage fericit atenţia nu doar cu câteva cărţi ci cu câteva zeci: monografii de autori şi de idei dar şi arheolog original al perioadei). (Voi face o paranteză spunând că mulţumesc editurii sus-numite pentru solicitudinea cu care ne-a trimis câteva din cărţile de care aveam nevoie).
Cât priveşte filosoful la care ne referim astăzi, Ion Petrovici, ce oare ar mai putea să-l prezinte dacă nu opera sa absolut impresionantă prin număr:  – nu exagerăm deloc – a scris aroximativ 100 de titluri (cărţi) şi 120 de articole în periodice. Iar toată această operă, care, spunem noi, n-ar putea fi parcursă decât în ani şi ani de studii asidue, această operă – o spun deducând din parte întregul – reprezintă o comoară naţională şi universală.
Aplecându-ne numai asupra a câteva rânduri despre categorisirile din interiorul disciplinei filosofie dar şi din scurtele fragmente de istorie „abreviată” a filosofiei ne dăm seama că Ion Petrovici era acasă în materie. Nemaivorbind că a fost apreciat peste tot pentru monografiile despre Kant sau Schopenhauer. Nemaivorbind că varietatea aproape incredibilă a temelor de care s-a ocupat reliefează o muncă absolut colosală.
Şi totuşi, lui Ion Petrovici îi este atacată memoria (după părerea mea nesemnificativ) după ieşirea nedreaptă din viaţa publică şi universitară: motivele: n-ar fi dezvoltat nimic original. Dar oare aveam nevoie de ceva original în acele timpuri în care cultura românească filosofică era, dacă nu inexistentă, cel puţin rudimentară. Când era Ion Petrovici elev, Titu Maiorescu avea 60 de ani. Ori pe cine am avut noi reprezentanţi (de rang european) ai filosofiei înainte de Titu Maiorescu şi Vasile Conta? Răspunsul vine singur şi este unul negativ. Oare acest spirit care înţelegea atât de bine epoca sa şi cu atât mai mult nevoile stringente ale acestei epoci, îşi putea permite să se închidă în bibliotecă şi să producă „ceva original”? În vremea când oamenii de cultură erau atât de rari, îşi putea permite România să fie condusă de neştiutori? Cu mult înainte de Ion Petrovici, însuşi Eminescu înţelege necesitatea de a se face util României şi se apucă de treabă în Timpul, corijând şi influenţând o opinie sănătoasă pentru climatul politic şi social al vremii sale. Darămite Ion Petrovici, şcolit în Occident şi aparţinând unor vremuri cu mult avansate celor de dinainte, se putea să stea deoparte? Spunem acest lucru fiindcă suntem convinşi, după lectura extraordinar de plăcută şi roditoare a Discursurilor şi Cuvântărilor politice, că Ion Petrovici era la acel moment exact ceea ce trebuia României: era un bun germanist (eram de partea Axei), dar cu mult mai mult: era un atât de elocvent, strălucitor şi original orator încât diplomaţia sa îl recomanda de la sine.
Totuşi, credem că nu ar trebui să insistăm asupra portretului lui Ion Petrovici căci a trecut destulă vreme de când a fost asimilat opiniei publice avizate de la noi. Ceea ce însă trebuie accentuat este că Ion Petrovici nu a aterizat în solul germinativ al României interbelice din cer. Climatul acelei epoci în care seriozitatea intelectualului era o condiţie absolut necesară dar şi urgentată de situaţia de conflict mondial, climatul în care intelectualul nu putea fi cinic, hâtru, independent, iresponsabil sau dezinteresat a creat o vibraţie ce n-a putut fi stinsă de anii de comunism. Dimpotrivă, „gravitatea” interbelică – întreţinută atunci poate şi de statusul înalt-diplomatic al monarhiei – s-a moştenit şi mai apoi…
Unde s-a topit, azi, acest umanism absolut „responsabil” care n-a pierit nici în epoca de „după”? Căci deşi ideologia de stânga a avut un aparat represiv – din cauza căruia, în parte, a şi sucombat – această ideologie nu avea nimic neserios în ea. Naţionalismul acestei perioade, deşi a fost patriotard, nu se poate spune că n-a fost animat de sentimente cinstite. Marea majoritate a poporului, după ce stânga a luat puterea, a crezut în mod cinstit în viitorul patriei. În acele vremuri naţionalismul nu putea fi luat în glumă; era „timpul naţiunilor”. Toată lumea credea în asta. Ideea identităţii naţionale era o chestiune absolut firească şi reprezenta concluzia reverberativă a unei evoluţii istorice de până atunci. Şi totuşi când a apărut Marea Destrămare a Seriozităţii? Oare această Coaliţie Mondială a Arlechineriei nu s-a constituit odată cu Cotitura Universală a Confortului? Oare naţiunile, conştientizând că nu merită efortul de a păstra o identitate în detrimentul „fericirii” indivizilor acesteia, nu au marşat pe altă ideologie? Iar această nouă ideologie panprezentă nu este oare guvernată de un concept care e pe buzele tuturor: ştiinţa şi economia?  Vrând-nevrând ştiinţa a progresat atât de mult încât pentru orice departament ontologic există „înlocuitori”. Omul a trecut pe planul doi, împreună cu vechile virtuţi ale sale şi cu idealurile mâncate de cari (fie ele identitare sau nu). Pentru a asigura un viitor stabil unor proiecte macroeconomice şi macrosociale nu mai este nevoie de oameni cu „verticalitate” şi de calitate. Totul a fost înlocuit de nimic altceva decât… de calculul programelor IT. Omul a devenit un „produs secundar” al istoriei. Istoria însăşi nu mai contează căci este sub control. Omul este o simplă „resursă umană” (– cum bine a spus Dan Puric). Este un cuantum, un număr; iar viaţa lui nu mai este angajată în istorie ci în eternitate căci el nu mai poate schimba nimic căci a schimbat deja totul – inclusiv nu poate schimba lumea sa căci scimbarea i-a luat-o înainte. Lumea aparţine altor forţe care deja îl depăşesc de mult…
Aceste frumoase gânduri pe care mi le-a prilejuit lectura lui Ion Petrovici sunt doar câteva aspecte, zic eu, semnificative. Ceea ce este cu totul şi cu totul valoros, privind retrospectiv la Cuvântările sale politice, este o nebănuită şi invincibilă forţă cu care poate mânui Ion Petrovici auditoriul. Pare că nu poate da greş nici măcar cu un singur cuvânt, sau cu vreo singură idee. Un spirit atât de pătrunzător, o inteligenţă vie, o abilitate care pare că n-a fost exersată ci exista dintotdeauna latentă în forul său interior, sunt doar îmbrăcăminţile strălucitoare ale discursului. Cu mult mai mult, inima „vorbirilor” sale – şi asta se simte peste tot – bate într-un ritm care te cuprinde din altă direcţie decât dinspre tehnica oratorică. Bunătatea vibrantă a acestui personaj care are o fizionomie plină de distincţie, o fizionomie care pare să înşele în primă instanţă (volumul la care ne referim prezintă şi multe fotografii de epocă), este, credem noi, amprenta cea mai manifestă dintre toate calităţile sale.
Ca să fac o mărturisire de final, după părerea mea, interbelicii reprezintă o paletă impresionantă de caractere şi temperamente diferite. Dar ceea ce, în linii mari, au lăsat drept moştenire în urma lor a fost importanţa pe care absolut toţi au conferit-o edificării din temelii, cu seriozitate, insistenţă şi chiar obstinaţie aşezării în matcă a culturii române. Aproape, se poate spune, că au fost obsedaţi să facă să înflorească în acest colţ de lume strălucirea vieţii spirituale într-o diversitate pe care parcă şi-ar fi regizat-o între ei înscenându-şi unii altora întrebări şi răspunsuri.
Încheind aici vom spune că orice privire retrospectivă care tinde să reactualizeze perioada dintre Războaie şi cea de după, nu este decât un fericit prilej de a visa cât se poate de concret la o vârstă de împrumut a fiecăruia dintre noi. Asta se întâmplă ca şi cum am avea înlăuntrul nostru de recuperat, printr-un fel de memorie,  cele mai frumoase amintiri care nu se mai pot, din păcate, reactualiza în fapt. Cu o nostalgie nemărginită nu putem decât să ne amintim… Chiar dacă viitorul de cele mai multe ori nu ne aduce cele mai încrezătoare reflecţii, trecutul ne poate salva normalitatea şi sănătatea gesturilor chiar dacă ar fi să ne închidem doar în noi înşine…

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg