Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele sunt departe de a fi clarificate în toată întinderea lor. Există lucruri sigure amestecate cu altele nesigure, certitudini mixate cu presupuneri, fapte combinate cu fabulații, conjecturări edificate pe ipoteze foarte plauzibile cu alegații pur fanteziste. În genere se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din 29 iunie 1521, este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai-nainte de acest an. Însăşi relativa maturitate a limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Înlăturând cele câteva formule fixe din limba slavonă, „miezul limbii române ni se înfățişează curat şi limpede”1.
Ipoteze şi argumente
Se emite în mod curent afirmația că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, fără alte precizări.
Dar, în raport cu exigențele ştiințifice, susținerea argumentată a afirmației întâmpină o serie de reale dificultăți, care nu pot fi ignorate. Anume: (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării. (b) Se păstrează doar un număr de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele voronețean, Psaltirea voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea scheiană), despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la mănăstirile din Moldova, în speță la Voroneț, unde unele dintre aceste documente vechi au fost descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu există nicăieri în texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea. (d) Nu există dovezi directe privind circulația / trecerea textelor rotacizante din Maramureş la Moldova. (e) De ce primele traduceri ale cărților bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş în secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcândva?
Obiecțiile de mai sus sunt de fapt chestiuni de metodă ştiințifică, de îndoială metodică de tip cartesian, proprie încercărilor de a fundamenta o ştiință cât mai riguroasă cu putință, dar care pot fi în parte depăşite prin analiza detaliată a subiectului. Faptul că nu se mai păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”, nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului / graiului maramureşean. Rotacismul era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generațiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influențele livreşti şi mediatice, până în urmă cu trei-patru decenii. Este de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent: „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi, „jurincă” în loc de junincă ş.a.m.d. Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg arealul limbii române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenței lingvistice maghiare (de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos, „gioi” în loc de joi etc.), influențe prezente și explicabile în graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.
În acest punct al demersului nostru se impune firesc interogația: de ce în Maramureş şi nu altundeva? Şi de ce la început de secol XV şi nu altcândva?
Majoritatea savanților români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din sec. XX, dar şi cercetătorii de dată recentă sunt de acord cu două fapte principale, corelate între ele: (a) primele traduceri ale cărților de slujbă au fost realizate din slavona bisericească în limba română la o mănăstire din Maramureş; şi (b) efectuarea acestor traduceri trebuie pusă în legătură cu influența husită. Astfel, acad. Ioan Aurel Pop dar şi mulți alții susțin ideea influenței husite2, venite din Cehia în nord-vestul Transilvaniei, respectiv în Maramureş. După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul de limbă cehă Jan Hus a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Constantz (în Elveția) la anul 1415, eveniment care a stârnit o puternică nemulțumire în Cehia şi a declanşat războaiele numite husite (între 1419-1434), cu ecouri inclusiv în Transilvania3. Să amintim aici numai binecunoscuta Răscoală de la Bobâlna (1437), care a avut o clară cauzalitate religioasă, determinată de încercarea episcopului catolic al Transilvaniei de a colecta zeciuala restantă pe trei ani într-o singură tranşă, precum şi măsura luată de acelaşi episcop catolic de a percepe taxe bisericeşti inclusiv de la români, care nu erau catolici ci ortodocşi4. Confruntați cu aceste abuzuri dar şi sub influența ideilor reformiste ale lui Jan Hus şi a războaielor husite, țăranii unguri şi români din Transilvania s-au răsculat.
Una dintre ideile considerate „eretice” ale lui Jan Hus era aceea că Biblia şi cărțile de slujbă trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai vieții sale exclusiv în limba cehă. Influența ideilor husite pare cauza cea mai plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărți de slujbă au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul Transilvaniei, adică în Maramureş, în zona de maximă proximitate geografică româno-cehă, unde se ştie că se produceau schimburi comerciale şi influențe cultural-religioase.
Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor5, sunt următoarele:
(a) Codicele voronețean, descoperit de către prof. I. Crețu în 1871 în Mănăstirea Voroneț şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet şi conține o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Ap. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru;
(b) Psaltirea Scheiană, după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale realizate de către autori necunoscuți;
(c) Psaltirea Voronețeană, descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneț; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română;
(d) Psaltirea Hurmuzaki, după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voronețeană, despre care specialiştii susțin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte.
Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate, sunt datate de către savanți ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.
Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărți de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-14376, deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Mai precis, Nicolae Iorga susține că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărți de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menționează cărțile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar pe de altă parte nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susținerile acestui savant. Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă7 acceptă unanim şi în mod tacit trei aserțiuni cu valoare ştiințifică: (a) localizarea proto-textelor maramureşene la Mănăstirea Peri din Maramureş, (b) datarea lor, cu oarecari variațiuni privind anii, în prima jumătate a sec. al XV-lea şi (c) realizarea traducerilor sub influență husită.
Influența husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de documente în acest sens. În cursul războaielor husite, adepții lui Jan Hus făceau dovada unor idei privitoare la o reformă amplă şi complexă a Biserici Catolice cu un secol mai-nainte de Luter, ridicau o serie de revendicări atât de ordin dogmatic, cât şi de ordin secular. De exemplu, husiții solicitau ca, spre deosebire de practica răspândită în Biserica Catolică a cuminecării numai cu azimă, împărtăşania să fie săvârşită sub ambele forme, atât cu azimă cât şi cu vin, un element de ordin liturgic care azi s-ar putea să nu mai aibă o relevanță soteriologică deosebită, în tot cazul să nu mai constituie o problemă de ordin sociologic, un motiv de război de exemplu, dar husiții mai criticau totodată vehement corupția în rândurile clerului, practica indulgențelor, pompa episcopală şi veşmintele somptuoase, precum şi avuțiile imese adunate de Biserică, o problemă actuală în toate timpurile. În fine, husiții mai cereau categoric „naționalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărților de slujbă pe limba poporului.
Din Cehia şi Slovacia de azi husitismul a pătruns în zona de contiguitate geografică cu Maramureşului. Un document din epocă semnalează faptul îngrijorător că în Zips (regiune din nord-estul Slovaciei de azi şi din vecinătatea Maramureşului medieval) se practică cuminecătura după reforma husită, sub ambele forme, cu azimă şi cu vin. Alt document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobilior ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiților eretici”8. Se pot ridica, în mod firesc, şi unele întrebări conexe, precum: ce se înțelege în document prin „valahi schismatici”? Este vorba doar de români „schismatici” în sensul că erau de confesiune ortodoxă, bizantină, sau de români care erau deja adepții unor idei husite? De ce valahii sunt puşi laolaltă cu ereticii husiți? Cine sunt aici „sârbii”? Sunt sârbi de neam sau sunt români ortodocşi aflați sub ascultarea canonică a vreunui episcop sârb şi, prin urmare, numiți prin extensie „sârbi”, aşa cum s-a mai întâmplat în unele zone din Ardeal şi Maramureş spre sfârşitul sec. al XVIII-lea? Şi cine sunt „husiții eretici”, de ce neam? Vor fi existat şi români printre ei? etc., etc. Indiferent de răspunsurile particulare care se pot imagina la aceste întrebări şi la altele, un lucru esențial este clar, că „erezia” husită a fost pătruns în Ardeal şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigența ca Sfintele Scripturi să fie traduse pe limba poporului.
Un argument suplimentar
Despre începuturile scrisului în limba română s-a scris, după cum era şi firesc, mai mult din punct de vedere filologic şi istoric. S-a studiat amănunțit textul ca fapt filologic în sine, s-au făcut observații judicioase asupra unor aspecte care țin de evoluția limbii, s-au făcut conexiuni cu fapte istorice şi s-au realizat deducții, au fost urmate criterii de plauzibilitate şi au fost criticate opiniile adverse cu argumente logice aparent imbatabile, fără legătură cu fapte non-lingvistice colaterale. S-au făcut multe în domeniu, dar s-a neglijat în schimb instituția în care au fost realizate aceste traduceri, mănăstirea în care s-a muncit pe text de către călugări şi cărturari anonimi. Adică Mănăstirea Ortodoxă Română de la Perii Maramureşului. Întrebarea care se impune aici este: avea oare acea mănăstire din Maramureş, Mănăstirea Peri, călugări învățați şi cărturari poligloți, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol XV? În definitiv, ce fel de mănăstire exista atunci la Peri în Maramureş?
În satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o Mănăstire Ortodoxă Română, cu hramul păzitorului de spațiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Țării Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene9.
După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungați de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoți ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie a Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăți10. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obține, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicația este în fapt simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. În anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie11, dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. În acest context, românii ortodocşi din Maramureş şi de la Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria12. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei Petru I Muşat, de înființare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci voievozii maramureşeni au inițiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituții proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecclesiastic, de putere simbolică, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova.
Aşadar, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un fapt cu consecințe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Diplomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi de Apșa13.
După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „frați de prea bun neam, în chip fericit născuți şi în Dumnezeu cinstiți ai Smereniei Noastre” etc., Gramata instituie, în esență, următoarele: (a) Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donație („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”); (b) Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecția Patriarhiei ecumenice, iar preoții de aici, în semn de obediență simbolică, vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti („… cum magnum honore in nostram protectione suscepimus […] et quod in omnibus divini officiis pro suo patriarcha faciet commemorationem”); (c) Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul (Valea Someșului din zona orașului Dej de astăzi), Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicațiile sunt altele; (d) Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ținuturilor arondate („Pachomius prior et abbas plenariam autoritatem habent super omnes proventus dicti monasterii ac pertinentiarum”); (e) Egumenul trebuie să supravegheze preoții şi poporul, dar aici va trebui să funcționeze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligația de a-i învăța pe toți, preoți şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet („ut eos ad bona opera indicet et erudiat animae”); (f) Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecățile făcute de către preoți, din toate ținuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanță de apel („judicare omnes causas ad sede ecclesiasticam spectantes in dicto monasterio et pertinentiis eiusdem”); (g) Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toți suntem muritori” („ut omnes mortales sumus”), atunci toți frații călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toți oamenii, mici şi mari, din ținuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei („omnes fratres spirituales tunc et Balicza ac Drag cum omnibus hoiminibus parvis et magnis in dictis pertinetiis residentibus ac congregatis aperte ut ita congregati priori eligat nostra authoritate et benedictione”), o prevedere imperativă şi un precedent canonic, care anticipează cu multe secole Statutul bisericesc conceput de Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunța, prin delegați, cu privire la alegerile de ierarh.
Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar, care îi era nepot de soră, un domeniu pe care ridică Cetatea Munkàcsului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia ființă o Episcopie Ortodoxă Ruteană. De aici va începe un lung şir de vexațiuni şi abuzuri, de rivalități şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecție stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărți de slujbă şi manuscrise extrem de prețioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituții bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentința regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs14. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanță, iar pe la 1860 principele de atunci al Transilvaniei Mihai Apafi, de confesiune calvină, un anti-ortodox și anti-catolic manifest, care avea un castel de vânătoare în Maramureș la Coștiui, a jefuit Mănăstirea Peri de toate averile sale și a desființat-o15.
La judecata regelui maghiar, reprezentanții Mănăstirii Peri se prezintă cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de Cancelarie în Regatul Maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în Diplomele Maramureşene s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar – surpriză! – Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere, în… Moldova, probabil în vreo mănăstire de aici! Originalul grecesc a ajuns, de la nu se ştie care mănăstire din Moldova, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, prin intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc16.
Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova? Au fost duse tot atunci şi cărți de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş? Probabil, chiar foarte probabil. Un lucru este însă sigur: legăturile între Mănăstirea Ortodoxă Română de la Peri din Maramureş şi mănăstirile din ortodoxe române din Moldova au existat, fără îndoială, pe tot parcursul veacului al XV-lea. Atunci când se fac considerații generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”, în baza a felurite conjecturări şi criterii de paluzibilitate, fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărților bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentație de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi un scurt excurs despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (în limbajul de azi) o „capacitate instituțională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituție culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, că aici a funcționat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naționale. Cunoaşterea unor lucruri despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituțională, se poate constitui într-un puternic argument inedit, în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărților bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.

 

 

Note
1 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Universitatea din Bucureşti, 2004, p. 47.
2 Ioan Aurel Pop, Voivodatul Transilvanei, în Istoria României. Transilvania, Vol. I, Ed. G. Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 494.
3 Nicolae Iuga, Elemente de civilizație medievală românească în bazinul Tisei superioare, în rev. „Studii de Ştiință şi Cultură”, Arad, nr. 3 (14)/2008, p. 17.
4 Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Bucureşti, E.S., 1971, p. 92.
5 www.crestinortodox.ro/primele-traduceri-romanesti-ale-cartilor-de-slujba
6 Nicolae Iorga, Sate şi preoți din Ardeal, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007, p. 64.
7 Ion M. Bota, Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996, p. 38-46.
8 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 49.
9 Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109.
10 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.
11 Ibidem, p. 250
12 Florian Dudaș, Codicele prologar slavon scris la Mănăstirea Peri, în rev. „Crisia”, Ed. Muzeul Țării Crişurilor, Oradea, nr. 40/2010, p. 210.
13 Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., pp. 109-111.
14 Ibidem, p. 111.
15 Nicolae Iuga, Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, 2019, pp. 37-38.
16 Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., ibidem.