Ascult Gramatik, Just Jammin`, sugestia muzicală a unei prietene (poete) americane. Re-citesc Yusef Komunyakaa, în excelenta antologie Neon Vernacular, apărută în 2017 la Tracus Arte, tradusă şi prefațată de Caius Dobrescu. Bazată pe auto-antologia poetului, publicată în 1994 şi încununată cu prestigioasele premii Kingsley Tufts şi Pulitzer, selecția românească e nu numai generoasă (aproape 100 de pagini), dar transmite, efectiv, spiritul democratic şi vizionar, suprarealist şi faulknerian al autorului afroamerican născut în Bogalusa, Louisiana, pe 29 aprilie 1947. Komunyakaa a fost/ este contemporan cu uriaşele modelări ale societății americane: de la revoluția sexuală şi emanciparea rasială la trauma provocată de Războiul din Vietnam (unde a participat, de altfel, lucrînd în presa militară).
Îl re-citesc pe Komunyakaa nu doar pentru impactul spectaculos sonor-vizual al liricii sale, dar şi pentru strălucirea specială pe care versul o cîştigă în traducerea lui Caius Dobrescu – el însuşi autorul uneia dintre ultimele capodopere ale poeziei româneşti, şi numesc aici Odă liberei întreprinderi. Iar pentru Caius, a traduce nu înseamnă (numai) a repeta – artist – aceleaşi acorduri, oricît de subtile, cît a interpreta, a contextualiza şi identifica opera investigată, cu finețea astrofizicianului care precizează aliajul unui asteroid pe traiectorie de coliziune cu Terra: „Limba sa poetică adună într-un vertij hipnotic referirile apropiate, concrete, biografice, ‹vernaculare›, cu sugestii misterioase, sofisticate aluzii culturale şi contraculturale, cu vocabule cerebrale şi rare, într-un cuvînt cu ‹nenonul› viziunilor intraductibile şi, la rigoare, ininteligibile. Poemele evoluează, ca pe o bandă a lui Moebius, de la fluxul suprarealist, la hipercristalizări expresiv ezoterice, amintind de alchimia poetică a unui Mallarmé sau, pentru a reveni pe pămînt american, de ideogramele poetice ale lui Wallace Stevens.”
Un simplu eşantion de texte, grupajul Poeme noi (1993), bunăoară, dă măsura versatilității şi rafinamentului acestei scriituri. Fantomele trecutului, crimele şi urmările războiului sînt evocate, compasional, în monologul veteranului din poemul Lîngă plasa uşii: „Fug spre ea, singura ființă/ Pe care n-aş putea s-o iau prin surprindere,/ Care-ar fi aici în zori/ Privind o nouă zi cum se-mpiedică/ Biciuită de iarbă/ Ca un om beat de furia/ De a fi viu.” O litanie a sudului faulknerian e Moonshine, poemul-blues inspirat de epoca Prohibiției & intercalînd fărîme din amintirile negrilor defuncți: „Numele femeilor se topesc/ În gurile lor ca bomboane de mentă,/ Ca şi cum n-am şti că Moş Pagget/ Îşi distilează produsul care te-ndoaie/ Cu bețe de sodă caustică.” Imagistica are exuberanță şi pregnanță, metisaj rarissim de Carlos Williams & Faulkner (sau Nabokov?, chiar dacă poemul numeşte fantoma lui Faulkner şi pe Colonelul Sartoris): „Colorați ca tigrii/ Bondarii dau ghionturi florilor palide/ Pînă le fac să vibreze, chemarea unor/ Clopoței muți./[…]/ Casa asta antebelică/ Se întrezăreşte printre stejari & pini/ Ca un secret, cum prepelițele/ Țîşnesc printre ramuri./ N-am să mă uit la ea. Goală/ În hamac, printre urechea elefantului/ & ferigi, un vas cu limonadă/ Transpirat ca pieile noastre.” (Muncă) Şi apoi, evanescență şi hierofanie, cromatică jazzy, dicteu automat şi plonjon în stratul cel mai adînc – şi, pentru cei mai mulți, de nesondat, insuportabil – al Memoriei, care glăsuieşte, dintr-o dată, aşa: „Odată am găsit un scorpion/ Purpuriu ca o langustă-n hibernare/ Ca şi cum un curcubeu i s-ar fi strecurat dedesubt;/ Miriapozi & insecte/ Fără nume se afundau în țărînă/ În mare forfotă. Prima mea lecție:/ Frumusețea poate muşca. Voiam/ Să ating cleştii stacojii –/ Războinici care nu şi-au dezintegrat niciodată/ Semenii, înghesuiți într-un/ Oraş ferit de pedeapsa/ Luminii solare.” (Celebrînd locuri întunecate) Pentru ca, last but not least, cheia de boltă a acestui grupaj să fie Schimbări, sau Reverii la o fereastră dînd spre un drum de țară, cu două femei vorbind, ca un blues dinspre bucătărie – poem amplu, scris pe două coloane, unit de (metafora) fereastră, din cadrul căreia poetul înregistrează 1. discuția picantă a două negrese evlavioase, trecînd în revistă, lapidar şi cu o cruzime senină (senectă?), istoria comunității; 2. monologul extrem de vizual al autorului (îl ghicim cu coatele sprijinite de pervazul scorojit), bruiat sau întraripat de melos-ul radiofonic (un aparat vechi, îndrăznim să ne imaginăm, cu mățăraia uleioasă, vîscoasă, năpădită de gîndacozauri). Partiturile se intersectează, se îngînă şi îşi răspund, ecumenic şi polifonic.
Pentru a intra în jocul propus în Prefață de Caius Dobrescu:
Vernacular este, aici, dialogul erect şi plebeu, caustic-spumos al celor două babe care joacă, pe rînd, rolul lui Procopius din Cesareea în Istoria sa secretă („Nu mai ştii? Să nu-mi spui/ Că n-o mai ştii pe Charlene./ Fața, aşa, era cam în ceață,/ Da încep să mi-o amintesc./ Da, o văd acu. Ochii/ Ăia mari, trişti, cenuşii./ Era născută să bage dracii-n oameni/ & uşurică, aşa, ca o spumă de fructe./ Scumpa mea, tu ai spus-o./ Miss Albă-ca-Zăpada./ Am auzit că pentru ea/ L-a-mpuşcat Frank pe Ottis Lee/ Ca pe-un cîine, la Luna/ Albastră. Sugea vlaga/ Din om. Îmi pare rău s-o spun,/ Da-l purta şi pe Arthur/ De lanț.”)
Neon, adicătelea contorsionat şi colorat violent, e monologul anamnetic, hierofanic al lui Yusef, consemnînd în vers alb, în jeturi oraculare Istoria mai înaltă, estetică & eretică a comunității afro („e ceva în casa asta, poate/ cele două voci & trombonul de aur al lui Satchmo,/ refractînd timpul & făcînd Renaşterea/ din Harlem să reînvie în capul meu./ Îl aud pe Hughes ca un rîu/ de degete peste pianul lui Willie Smith, ‹Leul›,/ & un spiritual nud degajă o umbră/ în mijlocul unei reverii de sutane & cruci.”)
Urmează două cicluri – Dedicații şi alți cîştigători-surpriză (1977) şi Rătăcit în moara de oase (1979) – la fel de muzical construite, sublimînd însă o violență care, ai impresia, poate oricînd să se prelingă din pagină şi să te-nşface: „Vine în dormitorul meu/ ocolind colțurile luminate de lună;/ pe neaşteptate, mă cuprinde/ cu brațele lui mari. O muzică străveche/ pe muchia gurii mele./ Se uită la mine pieziş, mă previne:/ ‹Mîinile-astea-au biciuit un catîr de l-a luat dracu’/ & au omorît un om în ’63.›” (Tată vitreg: portret de fată). Pe urmă, tuşant-elegiacul Copacetic (1984), în care se aude pianul lui Thelonius Monk, madlena aceloraşi amintiri colorate violent, tandre ori senzuale, îndurerate sau compasionale. Detensionate, cumva, prin poemul final, Addendum, care mimează jemanfişismul: „Sînt un negru crescut pe stradă/ încă de pe cînd: eu sînt/ metafore/ multilaterale, extinse,/ pentru bluesul de bulău/ & Cat-Eye jucîndu-şi rapid & fox-trot norocul.// Sînt un freacă-menta./ Sînt un şarlatan./ Sînt norocul pe care ți-l încerci/ cu trecutul în noaptea asta.” Scuzați-mă pentru ochii din cap (1986) e o suită de flashback-uri erotice, pollicrome şi parfumate. Vestigii însîngerate (sîngele apare în toate tablourile astea be-bop) ale trecătoarei fericiri dansează în aerul dens de transpirație şi oxitocină: „Dar cînd// m-a depăşit maşina lui/ inima mi s-a prins/ ca o molie grasă-n// pînza păianjenului. La naiba!/ Zău că nu/ ştiam să spun nu.” (Amanta negustorului de spini) Am empatizat mai puțin cu poemele selectate din Jucării în cîmp (1986) şi Dien Cai Dau (1988), cele care rememorează anii agonici ai războiului Statelor Unite cu Vietcongul. Ritmul şi coloritul nu reuşesc să îmi mențină interesul şi emoția aici. E inadecvată scriitura jazzy a lui Yusef Komunyakaa? Sunt suprasaturat de documentare şi filme-cult care au exploatat masiv iconografia războiului, delirului militarist? E numai ceva care vorbeşte despre incapacitatea noastră de a inventaria, de a transmite – nefiltrat, neestetizat – oroarea? Şi, dacă este aşa, ce îi poate fi reproşat autorului sau traducătorului (entuziasmat şi de aceste, în mod cert inferioare celorlalte, poeme ale traumei de tip army)? Poate că textele acestor două cicluri consemnează, asumat şi onest, risipa de vieți şi organe, măcelul care devine – după lecția neînvățată a celui de-al doilea Război Mondial – o statistică exorbitantă, cîteva pliuri înfoiate pe guşa noilor şi vechilor generali. În schimb ultimul ciclu al volumului, Februarie în Sydney (1989), e o întoarcere seducătoare în marsupiul poemului elegiac, nostalgic, timbrat de bebop. Pe care Yusef Komunyakaa îl măsoară şi şlefuieşte cu înțelepciunea & geniul şefului de orchestră: „O singurătate/ rămîne ca un ac de argint/ sub pielea mea neagră,/ în timp ce încerc să simt cum ar fi/ să strigi după ajutor printr-un trombon.”