Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cînd scriitorul e chimist (şi viceversa)

Cînd scriitorul e chimist (şi viceversa)

În 2019 apare şi în traducere românească cartea-cult a lui Primo Levi, Sistemul periodic. Traducerea din italiană – splendidă – o semnează Vlad Russo. Romanul acesta enciclopedie apare, binemeritat, în colecția CĂRȚI CULT, pe care o dezvoltă, deja de ani buni, extrem de vizibila şi versatila editură ART. Trei sînt titlurile din opera autorului torinez publicate pînă acum la ART (pe hîrtie sau, sub formă de audiobook, pe vinil): pe lîngă Sistemul periodic, au apărut Cei aleşi şi cei damnați şi – întregind exemplar conştiința (nu doar) literară a secolului XX, într-o afinitate electivă cu operele unor Sábato sau Camus – Mai este oare acesta un om?
Sistemul periodic este un compendiu fabulos de chimie „distractivă”: fiecare capitol poartă numele unui element din tabelul lui Mendeleev (Argon, Hidrogen, Zinc, Fier, Potasiu, Nichel, Plumb, Mercur, Fosfor, Aur, Ceriu ş.a.m.d.); istorisiri de viață, autoficțiune, autobiografie deghizată – cu excepția unei ficțiuni exotice, cu subiect colonialist, amintindu-l pe Joseph Conrad –, capitolele introduc chimia în domeniul esteticii, propulsînd-o ca subiect – deloc searbăd – al reflecției şi contemplației; anecdotica rafinată ar putea seduce orice corigent intratabil la chimie. În lumea aceasta care nu ar fi posibilă în afara proliferării elementelor chimice e fixată viața, cu toate manifestările ei. Tribul din care provine Primo Levi, de exemplu, evrei spanioli alungați de Inchiziție, adăpostindu-se în Piemont, în Torino îşi creează propriul lexic, jargon, cod – optimizîndu-şi astfel şansele de a supraviețui şi, chiar, prospera într-un univers guvernat, chiar şi în Italia Renaşterii, de intoleranța creştină. Nu sîntem prea departe de Shylock, de Neguțătorul din Veneția al lui Shakespeare! Cu toate acestea, Levi evocă unchii şi mătuşile şi bunicii şi cunoştințele fără a cerşi mila istoriei, fără a acuza, ci mai degrabă stăpînit, în fiecare clipă, de un surîs estet, de melancolia de antropolog al acestui trib care va dispărea, în cele din urmă, cu tot cu subdialectul şi obiceiurile sale în uitare şi într-o nostalgie de nevindecat: Argon, capitolul introductiv, dedicat… „aşa-ziselor gaze inerte”, purtînd „ciudate nume greceşti de sorginte doctă, care înseamnă «Noul», «Ascunsul», «Inactivul», «Străinul»”(p.9), se constituie totodată în memorialul acestor strămoşi evrei – ascunşi, inactivi, străini, formînd un tezaur ascuns – nu doar lingvistic – al culturii şi civilizației italiene. În afară de Primo Levi nu ar fi putut practica nimeni un atare exercițiu al imaginației literar-ştiințifice.
Fixat o viață de om (1919-1987) în Torino, absolvind Facultatea de Chimie (ca tatăl şi bunicul său), va locui toată viața în casa în care s-a născut. Ființă de o fragilitate şi candoare rare, Philip Roth îl aseamănă unei veverițe la pîndă (fin ascultător, excelent observator). Într-o lungă istorie a violenței – cu exoduri, deportări şi holocaust – iudeul atipic Primo Levi are şansa de a se fixa în cronotopul torinez şi de a captura în cărțile sale lumea, aşa cum în vopselurile industriale produse de firma lui conservă perfect culori şi mirosuri. Iată cum îl descoperă Roth, în 1986, într-un capitol-interviu din volumul De ce scriu? (despre a cărui traducere românească scriam tot în Tribuna): „Levi locuieşte cu soția lui, Lucia, într-o casă de raport masivă, cu aer impunător, ce a fost construită cu cîțiva ani înainte să se nască – de fapt, chiar casa în care s-a născut, pentru că odinioară fusese a părinților săi. În afara anului în care a fost la Auschwitz şi a lunilor aventuroase de imediat după eliberare, a trăit toată viața în apartamentul de aici.” (Polirom, p.271) Făcînd, cîteva paragrafe mai jos, observația genială: „Dintre toți artiştii înzestrați intelectual ai secolului XX – iar unicitatea lui Levi stă în faptul că este mai mult un chimist-artist decît un scriitor-chimist –, s-ar putea ca el să fie întru totul adaptat la ansamblul vieții din jur. S-ar putea ca, în cazul lui Primo Levi, viața dusă într-o interconexiune comunitară, împreună cu capodopera sa despre Auschwitz, să fie reacția lui de un curaj profund față de cei care au făcut ce le-a stat în puteri să-i reteze toate legăturile stabile şi să-l elimine pe el şi pe toți ai lui din istorie.
În Il sistema periodico, unde începe cu o propoziție extrem de simplă un paragraf care descrie unul dintre cele mai încîntătoare procese chimice, Levi scrie: «Distilarea e frumoasă».” (p.272)
Distilînd graiul evreilor piemontezi, inventîndu-i, orgolios, ortografia, Primo Levi ne re-descoperă, distilează şi în Sistemul periodic simplitatea. Umanitatea. Candoarea. Demnitatea. În numele tuturor etniilor şi credințelor, băieților şi fetelor din Italia acelui timp.
În capitolul intitulat Fier, acesta este elementul sub semnul căruia s-ar afla prietenia strînsă, virilă, antifascistă, dintre narator şi Sandro, un wild child al timpului său, pasionat de alpinism şi natură, de muncile cîmpului: „Sandro părea să fie făcut din fier, şi chiar îl lega de fier o veche relație de rudenie: strămoşii lui, mi-a povestit el, fuseseră căldărari (magnín) şi fierari (fré) prin văile din Canavese, fabricau cuie într-oforjă cu cărbuni, puneau cercuri înroşite în foc la roțile căruțelor, băteau tabla pînă asurzeau, şi chiar lui, cînd recunoştea în roci vîna roşie de fier, i se părea că regăseşte un prieten.” (p.66) „Cu o anghinare într-un buzunar şi cu foi de salată în celălalt”, Sandro e prins de fascişti şi executat în aprilie 1944, cînd încearcă să evadeze, „cu o rafală de mitralieră în ceafă, de un cumplit călău-copil, unul dintre acei nefericiți zbiri de cincisprezece ani pe care republica de la Salò îi înrolase în trupele sale. (p.73)
Independente unele de altele, unificate de metafora chimiei, captitolele sînt o serie de povestiri captivante. Narate mai tot timpul de aceeaşi voce, ele creează senzația de autobiografie (uşor) deghizată, de sumă a detaliilor din adolescența şi tinerețea lui Primo. Distilează, last but not least, un univers romanesc unde materia e, de fapt, subiectul privilegiat. Tînărul narator descrie inubliabil rîurile şi rocile din nordul Italiei, mirosurile şi culorile, texturile, chipurile, lumina, fiziologia dragostei, terorii, morții, tot ceea ce iese din ciocnirile atomilor. Doar capitolul Plumb are alt povestitor şi e istorisit la persoana întîi: „Numele meu e Rodmund şi vin de departe.” (p.119) Poate că numai prin intermediul unei ficțiuni exotice, cu final tragic, amintind de parabolele unor Ernst Jünger şi Joseph Conrad, poate exprima – discretul şi civilizatul – Primo Levi cruzimea care conduce lumea spre descoperirea, revendicarea şi exploatarea zăcămintelor, aceeaşi cruzime – ni se reaminteşte, oblic – din sclavagism pînă în capitalismul colonial.
Ultimul capitol, Carbon, este un prozopoem arborescent şi baroc. Iarăşi, o spălare pe mîini ritualică a specialistului în autoficțiune: inserat în ultimul paragraf al capitolului, Primo Levi e doar spectator, martor al personajului principal, … un atom de carbon: „Atomul despre care vorbim, însoțit de doi dintre sateliții săi care-l mențin în stare gazoasă, a fost deci dus de vînt, în anul 1848, de-a lungul unui rînd de viță de vie. A avut şansa de a trece razant peste o frunză, de a pătrunde şi de a fi țintuit în ea de o rază de soare.”(pp.332-333)
Ştiință, miracol. Dublă splendoare. Chimie şi literatură. Fiecare mîncînd – la propriu – din timpul celeilalte, ambele, probabil, cronofage cu timpul pentru Lucia, soția alături de care Primo Levi continuă să trăiască (şi după sinuciderea, căderea lui în gol din 1987) în casa familială din Torino, situată pe un bulevard aglomerat şi viu.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg