Consiliul
Județean Cluj
Cine să apere limba română?
Limba română este moștenirea cea mai prețioasă a românilor, fiind ceea ce ne confirmă ca națiune în galeria națiunilor lumii, conferindu-ne identitate și rost pe acest pământ. Aceasta pentru că la orice popor, limba este, propriu-zis, expresia exterioară a spiritului său, un depozitar al experienței acumulate de fiecare colectivitate umană, proiectând o viziune unică asupra universului și definind spațiul în care se dezvoltă noile generații. Cunoscând o evoluție frământată, de-a lungul istoriei, prin care și-a cristalizat o alură și o muzicalitate de mare rafinament, limba română se cuvine să rămână pentru noi, așa cum afirma Mihai Eminescu, stăpâna noastră, regina căreia îi datorăm unitatea de neam. Din păcate, puțini sunt aceia care cunosc lupta înaintașilor pentru păstrarea vie a acestei comori, dar și mai puțini cei care conștientizează câtă nevoie de apărare are limba română, în condițiile în care, mai mult ca oricând, ea se vede jefuită de cele mai frumoase podoabe ale sale.
Dacă, de-a lungul veacurilor, ne-am nevoit să desăvârșim limba română, spre a-i spori capacitatea de exprimare a tuturor noțiunilor, transformând-o într-un mijloc de comunicare modern, care să permită o racordare rapidă a spiritualității românești la mișcare europeană a ideilor, dacă am parcurs numeroase etape, unele tensionate, de fixare a unei scrieri a limbii, în acord cu nevoile naturale de funcționare logică a acesteia, ajungând, după îndelungi polemici, la alegerea principiului fonetic și la imaginea actuală a ortografiei, după atâta efort, așadar, asistăm la o risipire a calităților clădite în timp, la o reală îngenunchere a idiomului național.
Oriunde ne întoarcem, la tot pasul, în viața reală sau în mediul on-line (mai ales aici!), observăm o dureroasă mutilare a limbii române, atât în varianta vorbită, dar, cu deosebire, în forma ei scrisă, fapt care este foarte grav. În acest context, subscriem afirmației scriitoarei brașovene Mihaela Malea Stroe care, într-un material prezentat cu prilejul sărbătoririi limbii române, la ea acasă, la Brașov, sublinia: Dacă ar fi să definesc statutul actual al limbii române, aș îndrăzni să spun că este o limbă îndelung asediată de anumite categorii ale propriilor vorbitori. Puțin mai departe, distinsa doamnă enumeră și „campionii” absoluți în hărțuirea limbii române, listă care începe cu politicienii, jurnaliștii, traducătorii de filme, autorii și interpreții de reclame, finalizând cu aplicațiile de tip Google translate. Deși nu intră în categoria modelelor de exprimare elevată și corectă a limbii, grupul stricătorilor de limbă ar putea fi completat cu utilizatorii rețelelor de socializare, cu vârste și profesii variate care, în goana comunicării și din economie de timp, schingiuiesc literalmente limba, utilizând structuri greșite sau cuvinte care nu au nicio legătură cu fizionomia autentică a limbii. În continuare, doamna profesor vine cu o serie de exemple relevante prin care își argumentează afirmațiile, aducând în prim-plan abaterile de la normă, dificil de anihilat cu toată „artileria grea”a apărătorilor de limbă, pe care o și descrie parțial: Ioan Aurel Pop, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Rodica Lăzărescu, Magda Ursache, Rodica Zafiu, Gabriela Pană etc. Și totuși, dincolo de eforturile specialiștilor ale căror voci se aud din ce în ce mai greu, cine să apere limba română?
Desigur, în calitate de cetățeni ai acestei țări, născuți și crescuți la „sânul” limbii române, ca fii ai ei ce i-am sorbit dulceața încă de la primele cuvinte cu ajutorul cărora am cunoscut lumea și viața, în esență, căci tot ce ne înconjoară se încheagă prin cuvânt, așadar, nativi fiind, se cuvine ca fiecare dintre noi să își asume acest rol. Dar câți înțeleg asta? De aceea, considerăm că nu ar fi lipsit de interes să amintim importanța scriitorilor în păstrarea și dezvoltarea limbii literare, adică a limbii normate, corecte, văzută ca variantă standardizată, pe care ar trebui să o cunoască și să o utilizeze toți vorbitorii. Căci limba literară reflectă cultura majoră a unui popor, fiind numită și limbă de cultură, aceasta reprezentând o creație culturală conștientă, cu bază obiectivă în limba vorbită, dar construită în funcție de anumite scopuri, prin modele și norme, dar, mai ales, prin îmbogățirea fondului indigen cu ceea ce a realizat rațiunea umană, în general. În acest sens, se impune precizarea că foarte puține dintre miile de limbi din istorie au ajuns la stadiul de limbă literară, româna biruind vitregiile vremurilor, scrisul și creația intelectuală superioară fiindu-i aliați decisivi în lupta ei.
Aducând discuția în zona literaturii și a scrisului ca profesie, vom spune că limba scriitorilor oferă istoricului limbii un document de epocă, în care sunt consemnate formele, oscilațiile, inovațiile, fapt care permite cunoașterea normelor urmate într-o anumită perioadă istorică. Limba literaturii prezintă interes nu prin elementele originale ale fiecărui scriitor, ci prin ceea ce reflectă trăsăturile comune ale limbii, adică bogăția ei internă pe care autorul o pune în valoare, nu numai pentru vorbitorii dintr-o anumită epocă, ci și pentru epocile ce vor urma. Rezultă, de aici, că operele scriitorilor reprezintă modele de performanță lingvistică, dezvăluind atât ingeniozitatea asocierilor de cuvinte în structuri spectaculoase, capabile să dinamiteze locul comun, cât și atitudinea față de limba pe care o utilizează ca material al propriilor creații. Toți marii scriitori au dovedit grijă și prețuire față de limbă, propunându-și și reușind să o șlefuiască, evidențiindu-i infinitele posibilități de expresie. Dacă Eminescu, de exemplu, a înțeles că varianta literară a limbii nu tolerează elemente situate, pentru conștiința unei anumite epoci, în afara normei, lăsând urmașilor, prin creația sa, veritabile modele de limbă literară, Caragiale a contribuit, prin ironie și umor, la sancționarea și îndepărtarea utilizărilor greșite ale cuvintelor, declarând un adevărat război stricătorilor de limbă. Nu întâmplător, atât unul, cât și celălalt au formulat opinii memorabile despre limba română: Limba română la sine acasă e o împărăție bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat mai bine de o mie de ani, înseamnă a face din împărăteasă o cerșetoare (Mihai Eminescu) sau Trăiască frumoasa și cumintea limba română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie (I.L.Caragiale).
Ca atare, și scriitorilor le revine misiunea de a salva limba română, ei fiind contemporani cu abuzurile ce se comit asupra ei. Deși sunt numeroși aceia prin a căror operă limba este apărată și valorificată remarcabil, există, din nefericire, și mânuitori ai condeiului care neglijează această latură, folosindu-se de limbă doar pentru a-și devoala frustrările sau egoul personal, fără a o pune în valoare sau a o feri de virusarea cu elemente din varianta neîngrijită, colocvială, prezente în discurs fără premeditare, doar ca o alternativă comodă, total neadecvată, de exhibare a unor trăiri. Critica literară care încurajează asemenea impostori este complice în acțiunea de siluire a limbii române, ca una care ignoră unul dintre aspectele capitale de luat în calcul, în analiza unui text. Un scriitor devine cu adevărat scriitor atunci când, cunoscând în profunzime limba, dovedește respect și creativitate în valorizarea resurselor ei. Altfel, pericolul este mare căci, cu voie sau fără voie, scriitorul oferă publicului mostre de utilizare a limbii, care pot fi luate drept modele, mai ales de necunoscători. Și, Doamne, cât de mulți sunt încă aceștia!
Bibliografie
1. Gheorghe Moldoveanu, Crâmpeie de Limbă Română, Editura Pim, Iași, 2018, vol. 2.
2. Mihaela Malea Stroe, De ziua Limbii Române, material prezentat la evenimentul de omagiere a limbii române, desfășurat în Brașov, la Teatrul „Sică Alexandrescu”.
3. Ioan Oprea, Rodica Nagy, Istoria limbii române, Editura Universității Suceava, 2002.
4. Eugen Munteanu, Gh. Ivănescu, deschizător de drumuri în studiul limbii române literare, postfață la Probleme capitale ale vechii române literare de Gh. Ivănescu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.