Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Cinema şi comunism” (VII)

În urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată criticilor de film şi scriitorilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost cooptat şi semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depăşit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, şi cu dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum, câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)În urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată criticilor de film şi scriitorilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost cooptat şi semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depăşit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, şi cu dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum, câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?9. În anii ’80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

 

„Una gândeai, alta spuneai în public…”
Ioan-Pavel Azap, critic de film, scriitor

1. În ordine cronologică, fără comentarii: Directorul nostru (r. Jean Georgescu, 1955; sc. Gheorghe Dorin, pseudonimul lui Eduard Mezincescu, înalt demnitar al vremii), La Moara cu noroc (r. Victor Iliu, 1957; sc. Alexandru Struțeanu, Titus Popovici, după nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici), Pădurea spânzuraților (r. Liviu Ciulei, 1965; sc. Titus Popovici, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu), Reconstituirea (r. Lucian Pintilie, 1970; sc. Horia Pătraşcu, Lucian Pintilie, după nuvela omonimă a lui Horia Pătraşcu), Nunta de piatră şi Duhul aurului (considerate ca un singur film; r. şi sc. Dan Pița, Mircea Veroiu, 1973 / 1974, după schițele Fefeleaga şi Nunta, respectiv Mârza şi Vâlva băilor de Ion Agârbiceanu), Ilustrate cu flori de câmp (r. şi sc. Andrei Blaier, 1975), Probă de microfon (r. şi sc. Mircea Daneliuc, 1980), Angela merge mai departe (r. Lucian Bratu, 1982; sc. Eva Sârbu), Secvențe (r. şi sc. Alexandru Tatos, 1982), Moromeții (r. şi sc. Stere Gulea, 1987, după vol. I al romanului omonim de Marin Preda).

2. Foarte puține: Desfăşurarea (r. Paul Călinescu, 1955; sc. Marin Preda, Paul Călinescu, după nuvela omonimă a lui Marin Preda), Valurile Dunării (r. Liviu Ciulei, 1960, sc. Francisc Munteanu, Titus Popovici, după schița Kilometrul 1314 de Francisc Munteanu), Setea (r. Mircea Drăgan, 1961, sc. Titus Popovici, după romanul său omonim), Comoara din Vadul Vechi (r. Victor Iliu, 1964; sc. V. Em. Galan, după nuvela sa La Răzăşi), Puterea şi Adevărul (r. Manole Marcus, 1972; sc. Titus Popovici). Sunt bune, pentru că: 1. fundalul istoric / politic este doar contextul, sau pretextul, pentru o dramă umană autentică (Valurile Dunării); 2. atâta vreme cât dezvoltă un ideal – utopic, dar convingător –, cât şi un conflict veridic dramaturgic, comanda politică este anulată prin adevărul de viață propus (Desfăşurarea, Setea, Comoara din Vadul Vechi); 3. izbutesc să propună o dezbatere ideologică aproape pe măsura realității, chiar dacă aceasta se petrece la nivel micro-social şi cu reverență finală adresată fără echivoc lui Nicola Ceauşescu; la nivel macro ar fi fost considerată deviaționism sau “erezie” (Puterea şi Adevărul). Din păcate, niciunul dintre filmele amintite nu întruneşte toate trei condițiile, sau măcar pe ultimele două, caz în care se putea vorbi despre posibile capodopere.

3. Am văzut şi revăzut foarte multe, cu sau fără plăcere, uneori de-a dreptul cu stupefacție, precum s-a întâmplat cu În sat la noi (r. Victor Iliu, Jean Georgescu, 1951); sc. Petru Dumitriu, după nuvela sa Nopțile de iunie. În sat la noi e o capodoperă pe dos. E clar că nimeni dintre realizatori, cu atât mai puțin publicul nu poate crede că ceea ce se întâmplă pe ecran are vreo legătură cu realitatea – nu că cinemaul trebuie să copieze realitatea, dar în cazul de față asta se dorea –, dar filmul este bine condus regizoral, fără a depăşi corectitudinea profesională, ceea ce îi conferă mai degrabă statutul de curiozitate. De ce să revedem? Pentru că, de pildă, în cazul meu cel puțin, au fost regizori – precum Alexandru Tatos – pe care i-am descoperit cu adevărat abia după 1989. De asemenea, am avut revelația unor filme, despre care ştiam că există, dar pe care nu aveam cum să le văd înainte de ‘89, şi amintesc aici “obligatoriul” Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie (1970), dar şi, de pildă, Dincolo de nisipuri, al lui Radu Gabrea (1974, adaptare după romanul Îngerul a strigat de Fănuş Neagu, pe un scenariu al prozatorului). Nu sunt de ignorat nici filmele de gen, cum ar fi serialul cinematografic Brigada Diverse al lui Mircea Drăgan (regizor) şi Titus Popovici (scenarist), în primul rând pentru pleiada de mari actori care se perindă pe ecran, sau absolut savurosul triptic al Ardelenilor, pe scenariile lui Titus Popovici şi Francisc Munteanu, avându-i la pupitrul regizoral pe Dan Pița şi Mircea Veroiu (nu putem decât regreta că mămăliga-wester n-a explodat).

4. La Top 10 aş adăuga: Viața nu iartă (Iulian Mihu, Manole Marcus, 1959), De-aş fi… Harap Alb! (Ion Popescu-Gopo, 1965), Haiducii (Dinu Cocea, 1966), Columna (Mircea Drăgan, 1968), Mihai Viteazul (Sergiu Nicolaescu, 1971), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (Sergiu Nicolaescu, 1972), Felix şi Otilia (Iulian Mihu, 1972), Zidul (Constantin Vaeni, 1975), Actorul şi sălbaticii (Manole Marcus, 1975), Pintea (Mircea Moldovan 1976), Duios Anastasia trecea (Alexandru Tatos, 1980), Lumina palidă a durerii (Iulian Mihu, 1980), Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos, 1980), O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1980), Vânătoarea de vulpi (Mircea Daneliuc, 1980), Semnul şarpelui (Mircea Veroiu, 1981), Concurs (Dan Pița, 1982), Țapinarii (Ion Cărmăzan, 1983), Baloane de curcubeu (Iosif Demian, 1983), Fructe de pădure (Alexandru Tatos, 1983), Imposibila iubire (Constantin Vaeni, 1984), Să mori rănit din dragoste de viață (Mircea Veroiu, 1984), Glissando (Mircea Daneliuc, 1984), Pădureanca (Nicolae Mărgineranu, 1987), Cuibul de viespi (Horea Popescu, 1987), Iacob (Mircea Daneliuc, 1988), Secretul… armei secrete! (Alexandru Tatos, 1989). Cu precizarea că mai sunt şi filme pe care le revăd cu greu azi, Adela, de pildă (Mircea Veroiu, 1985), sau mi-e aproape imposibil, Pas în doi, de exemplu (Dan Pița, 1985), dar care în acei ani au avut un puternic impact şi m-au marcat, fiind chiar conjuncturale momente de vârf ale cinematografiei române.

5. Am mai spus-o şi îmi cer scuze dacă mă autocitez. Primul film văzut la „cinema” e unul din seria Haiducilor lui Dinu Cocea, cu Florin Piersic (pe cele cu Besoiu și Petruț le-am văzut mai târziu), în satul bănățean în care m-am născut. Nu am mai prins caravana cinematografică, în anii ’70 erau deja cinematografe sătești mai mult sau mai puțin improvizate. La noi în sat (iată titlul unui film, amintit deja!) filmele se proiectau într-o sală a școlii, pe spatele unei hărți, iar zgomotul aparatului de proiecție se auzea tot timpul. Se termina rola, se aprindea lumina, se schimba rola, se stingea lumina și filmul continua… Impactul? Să zicem că de lungă durată.

6. Deşi poate părea ciudat ceea ce spun, rolul, de fapt impactul politic al filmului asupra publicului nu cred că a fost covârşitor. Filmele de actualitate, cu foarte puținele excepții de rigoare, nu erau credibile, cred, nici pentru cei mai naivi dintre spectatori; cele din alte categorii – epopeea națională, de pildă – erau privite mai întâi ca spectacol, abia în al doilea rând, la un alt nivel de lectură, care putea fi ignorat, era vorba despre ideologie, manipulare etc. În orice caz, în acei ani filmul nu a manipulat mai mult decât proza, să zicem. Sigur că, oficial, existau autori şi opere literare şi cinematografice pe „line”, dar, în paralel, şi tot oficial, pentru că nu erau interzişi, îi puteai citi pe: Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Iordan Chimet, Marin Preda, Fănuş Neagu, Eugen Barbu (cu marile lui cărți: Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor), Sorin Titel, Constantin Țoiu, Horia Pătraşcu (v. Reconstituirea) Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Ştefan Agopian, Petre Sălcudeanu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Mircea Nedelciu, Sorin Preda ş.a., ş.a., sau vedea filme de: Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Ioan Cărmăzan, Iosif Demian ş.a. – care, cărți şi filme deopotrivă, erau, parte dintre ele evident, altceva decât ceea ce ar fi trebuit să fie, sau ne-am fi aşteptat să fie în acei ani. Pe măsură ce te maturizai şi începeai să ai discernământ, deveneai implicit mai selectiv. Adică, puteai să vezi toate filmele româneşti ale momentului, atâta doar că pe unele le credeai, pe altele, nu. Ideologia, cel puțin în anii adolescenței mele şi ai primei tinereți, eu fiind născut în 1967, nu mai avea impact la mase, totul devenise o formalitate tacit acceptată de ambele părți. Exista (şi) frică, de bună seamă, dar nu mai exista teroare. Aşadar, cel puțin generația mea a perceput ideologicul, în speță cel răsfrânt în filme, ca fiind extrem de fals, dar ceva urme tot trebuie să fi lăsat în mentalul şi în spiritul nostru.
7. Acum, regizorul preferat din epocă este Alexandru Tatos, probabil cel mai împlinit regizor de film din România comunistă. Atunci, în copilărie, Sergiu Nicolaescu, dar şi filmele din seria Haiducilor a lui Dinu Cocea. Ulterior, odată cu vârsta lista s-a îmbogățit: Dan Pița, Mircea Veroiu, Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc, Tudor Mărăscu, Stere Gulea, Manole Marcus, Andrei Blaier, Geo Saizescu, Ion Cărmăzan, Şerban Marinescu (cu Moara lui Călifar), Iosif Demian ş.a. Bineînțeles că unii au dezamăgit, prin anumite titluri, chiar înainte de 1989, inegali şi inconstanți fiind, dar convingerea mea, atunci, era că dacă aceşti regizori ar putea crea în libertate, altă făină ar curge la moara (cam fără noroc în acei ani) a cinematografiei române!… Şi, după 1989, au putut lucra în libertate, dar majoritatea covârşitoare nu mai era liberă. Vorbind despre impact, să vezi un film precum Nemuritorii pe la opt ani nu te poate lăsa indiferent, ba eu unul îl mai pot savura şi azi. Cred că filmele lui Sergiu Nicolaescu, pentru mine cel puțin, au însemnat cam ceea ce, păstrând proporțiile, au însemnat filmele lui Sergio Leone mai târziu: să te poți bucura şi de filmul de public – pentru că asta este în esență filmul: un spectacol pentru marele public – fără a te jena. Bineînțeles că Leone a înălțat teribil ştacheta, dar mă satisfac în egală măsura, chiar dacă din motive diferite, A fost cândva în Vest şi Andrei Rubliov – două mostre de cinema autentic. Dar nu numai filmele lui Sergiu Nicolaescu m-au marcat, ci şi, de pildă, Nunta de piatră sau Moromeții, filme cu adevărat de valoare universală.

8. Primele filme de cinema le-am văzut, cum spuneam, în satul natal, Ticvaniul Mic, din Banat, proiectate pe spatele unei hărți. Caravana cinematografică nu am mai prins-o. În 1976 familia mea s-a mutat în Oravița, unde am descoperit un cinematograf adevărat (din păcate azi închis): adică lumina se stingea la început şi nu se mai aprindea până la final, nu se mai auzea zgomotul aparatului de proiecție, iar sonorul era acceptabil. Țin minte şi acum primul film văzut acolo, în toamna lui ‘76: Comoara rechinilor, american de duzină. Rulau trei filme săptămânal. Erau ani în care se stătea la coadă la bilete, iar uneori nu mai prindeai locuri decât în picioare. De obicei, mergeam singur, mai rar cu prietenii, dar de regulă întâlneam figuri cunoscute în sală. Informațiile? Sursa pincipală era revista „Cinema”, cu suplimentele aferente (un „Magazin estival Cinema”, care apărea în iunie şi un „Almanah Cinema”, care apărea în decembrie, ambele de câteva sute de pagini – o bibliografie pe care o recomand şi astăzi iubitorilor de cinema), şi ea defunctă azi, apoi toate revistele care aveau cronică de film. Nu era de ignorat nici afişierul cinematografului. La începutul fiecărei luni, pe un panou mare erau lipite toate afişele celor 12-13 filme programate în luna respectivă, având înscrise şi datele când vor rula (cinematograful avea un pictor, sau absolvent de liceu de arte plastice, angajat pentru aceasta). Mai erau, apoi, cărțile de film, acestea ajutându-te să-ți formezi o imagine de ansamblu coerentă asupra cinematografiei, nu numai a celei româneşti, ofereau criterii de evaluare şi repere, îți orientau gustul. Îmi vin în minte, fără a mă gândi prea mult, cărțile lui Tudor Caranfil, dar şi, de pildă, un fel de autobiografie a lui Lillian Gish – Filmele, domnul Griffith şi eu. Nu pot să uit, de asemenea, un număr din „Secolul 20”, apărut prin 1985-1986, dedicat Noului film german, în care i-am descoperit, înainte de a le vedea filmele, pe Werner Herzog, Wim Wenders, Wolker Schlöndorff, Rainer Werner Fassbinder… Amuzant era faptul că, şi nu eram singurul în această situație, ştiam, puteam să povestesc, „din cărți”, o sumedenie de filme pe care nu le văzusem, dar despre care citisem. O sursă neconvențională de informare era, pentru cei care locuiam la granița cu Iugoslavia, televiziunea țării vecine care difuza filme ce nu circulau în România. Acolo am văzut, de pildă, pentru prima oară Sacrificiul lui Tarkovski, 1984 al lui Michael Radford (după Orwell, de al cărui roman habar nu aveam, fiind convins că Richard Burton îl interpretează, aluziv, pe… Cauşescu!), A fost odată o revoluție al lui Leone, Ziua lăcustei a lui Schlesinger ş.a. Dar vecinătatea cu fosta Iugoslavie era un caz particular pentru cinefilii din România.

9. Am petrecut câteva nopți de video în acei ani în scurtele mele vizite în Cluj (cu filme de duzină, cele mai răsărite fiind Delta Force şi Predator), nu rețin ca în Oravița să fi fost la vreun “maraton” video. Dar de prin 1986-’87, dacă nu mă înşel, videotecile sau oficializat cumva (nu ştiu cât de legal, mă refer la drepturile de difuzare), astfel că am fost de câteva ori la videoteci în casele de cultură şi cluburile muncitoreşti din Oravița şi Reşița, plăteam bilet ca la cinema şi vedeam filme americane de acțiune de serie B spre C. Dar mai erau şi surprize… surprinzătoare! La o astfel de videotecă, în Oravița, prin 1987, am văzut Zbor deasupra unui cuib de cuci…

10. Cred că le-am amintit până aici pe majoritatea. De ce? Pentru că erau bune şi pentru că unele nu erau conformiste în niciun sens: politic, ideologic, moral, – realizam aceasta intuitiv –, adică aveau şi valoare în sine, nu le salvau doar „şopârlele”. Cum puteai să crezi într-un film despre agricultură, din anii ‘80, al lui Francisc Munteanu, în care inginerul agronom se plimba pe câmp, în plină campanie agricolă, într-un Oltcit alb imaculat, cu o cămaşă albă impecabil călcată şi fără urmă de praf sau oleacă de dungă gri la guler (Vară sentimentală, 1986; sc. Vasile Băran)?!… Sau cum puteai crede că un ziarist avea libertatea de a scormoni afaceri oneroase, iar dacă o avea, să şi facă publice rezultatele investigațiilor sale, ca în Secretul lui Bachus (1984) sau Secretul lui Nemesis (1987) ale lui Geo Saizescu (sc. Titus Popovici)?!… Nu puteai! Atunci, realizai că filmele adevărate despre satul românesc al anilor ‘80 sunt cam puține: Casa dintre câmpuri (1980, sc. Corneliu Leu, prelucrat „la greu” de către regizor) şi Fructe de pădure (1982, sc. D. R. Popescu) ale lui Alexandru Tatos, sau O lacrimă de fată (1980, sc. Petre Sălcudeanu) şi Baloane de curcubeu (1983, sc. Fănuş Neagu, Vintilă Ornaru) ale lui Iosif Demian. Se vedea cu ochiul liber cum stau lucrurile, atâta doar că exista dihotomia general acceptată: filme care prezintă viața aşa cum o doreau documentele şi indicațiile de partid (majoritatea covârşitoare) şi filme care prezentau viața aşa cum era ea cu adevărat (extrem de puține), principiu pe care fucționa viața şi în realitate: una gândeai, alta spuneai în public…

11. Ar fi o minciună, sau mai bine spus o greşeală dacă aş “mărturisi” că m-au marcat profund, dar şi dacă aş spune că nu au făcut-o. Chiar involuntar, le raportam la marea cinematografie, la marile filme ale lumii – câte voi fi văzut până atunci –, realizând că nu ne prea putem compara, decât prin excepții. De aceea eram fericit când vedeam un film românesc nou care spunea ceva: Concurs (Dan Pița, 1982), Să mori rănit din dragoste de viață (Mircea Veroiu, 1984), Imposibila iubire (Constantin Vaeni, 1984, după romanul Intrusul de Marin Preda) ş.a. Încercam să fiu tolerant cu filmele româneşti, dar în acelaşi timp, încet, lent, se dezvolta şi spiritul critic. Una peste alta, dacă nu vedeam filmele româneşti ale acelor ani, chiar şi pe cele mai proaste, aş fi fost, azi, mai sărac şi, probabil, cu mai puțin discernământ.

12. Multe bune, amintesc doar câteva titluri la întâmplare: Conversația (Coppola), Andrei Rubliov (Tarkovski), Dueliştii (Ridley Scott), Paravanul (Martin Ritt), Alice nu mai locuieşte aici şi New York, New York (Scorsese), 12 oameni furioşi, Colina şi Serpico (Sidney Lumet), Falstaff (Orson Welles), La strada (Fellini), Rocco şi frații săi (Visconti), Blow-up (Antonioni), Departe de mulțimea dezlănțuită (John Schlesinger), Tess (Polanski), Sclava iubirii şi Piesă neterminată pentru pianina mecanică (Nikita Mihalkov), Unchiul Vania şi Siberiada (Andrei Mihalkov-Koncealovski), Du-te şi vezi (Elem Klimov), Fata fără zestre (Eldar Riazanov), Curierul (Karen Şahnazarov) ş.a., ş.a. Lista e sensibil mai lungă şi ar merita o discuție (anchetă) aparte, nu lipsită de surprize.

13. Am răspuns parțial ceva mai sus. Da, am văzut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, cele făcute în România, şi cred că azi este prea mult blamat de critica şi spectatorii “subțiri”. Lăsând la o parcă că Nicolaescu a făcut şi filme onorabile, ba chiar memorabile (v. Atunci i-am condamnat pe toți la moarte – 1972, Nemuritorii – 1974 sau, mai ales, Osânda – 1976), nici filmele aparținând acestei “epopeii”, inaugurată de Lucian Bratu prin Tudor (1963), nu sunt de ignorat. Dacii (1967) şi Mihai Viteazul (1971) sunt şi azi pasabile, după cum serialul cinematografic al comisarilor Miclovan şi Moldovan este digerabil. Evident, toate sunt făcute după modele, americane în speță, dar convenția odată acceptată ele funcționează destul de bine ca filme de consum. Iar filme ale epopeii au mai făcut şi alții: Mircea Drăgan (Ştefan cel Mare – Vaslui 1475, 1975), Constantin Vaeni (Buzduganul cu trei peceți, 1977) sau Gheorghe Vitanidis (Burebista, 1980), cu rezultate sub cele ale lui Nicolaescu. Cum mă raportez? Am mai spus-o: nu mergem la cinema ca să învățăm istorie; pentru asta există şcoli de profil, biblioteci, arhive. Câte din filmele „istorice” ale omenirii pot fi „acuzate” de acuratețe, de acribie ştiințifică?! Să dau un singur exemplu: Cleopatra (Joseph L. Mankiewicz, coproducție internațională, 1963) a fost un succes pentru exactitatea istorică a scenariului sau pentru că a fost făcut de profesionişti, avându-i ca vârf al „aisbergului” pe Elizabeth Taylor şi Richard Burton, care nu voiau nimic altceva decât să (s)mulgă cât mai mulți bani publicului?

14. Cred că a reieşit din cele spuse până acum. Prin cernerea în timp – filmele se “aleg” în fond singure, dar şi după capacitățile fiecăruia –, îmi dau seama că vizionarea filmelor româneşti a fost unul dintre cele mai importante “cursuri” ale calificării „la locul de muncă” pe care a reprezentat-o frecventarea asiduă a cinematografelor (dar şi a filmelor difuzate la TVR, îndeosebi la Telecinemateca de miercuri seara, care a rezistat până prin 1981, sau chiar 1982). Nu le putem ignora, acele filme româneşti bune din comunism, pentru că altfel nu putem înțelege pe deplin, în toate nuanțele, nici afirmarea în lume a cinematografiei româneşti de după 2000. Am fi mai săraci şi nu cred că avem o cinematografiei atât de bogată încât să ne permitem să renunțăm la, sau să anulăm cu nonşalanță trecutul.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg