Radu Ștefănescu
Și noi am crezut
Editura Tracus Arte, București, 2019

 

 

Am ridicat o sprânceană la ceea ce semnează cineva pe coperta a patra a acestei cărțulii, anume că „lucrurile sunt cu adevărat importante după ce le deformează memoria”. Doar că atât de importante – zice altcineva – (sprânceana și-a reluat poziția inițială), încât ne pomenim cu o „precizie a emoției […] ușor de asimilat”, încât, ce să vezi, „la sfârșit devenim autiști: ne-a agățat, ne-a tras în lumea lui”. Mde, e o supoziție, o părere; poeții încearcă să fie originali, ca madam Mafalda care nu s-a-ndurat să prezică sfârșitul literaturii. Dar putem vorbi, întreb eu – unul dintre presupușii naivi sau ageamii – despre un anume procedeu lirico- estetic prin care suntem îmbiați cu „meniuri literare ”: menite, poate, să ne satisfacă ditamai curiozitatea hămesită (și) de altceva decât reziduuri mizerabiliste, intertextualități răsuflate, ori stereotipii hilariant- heteroclite? „Unul dintre cei mai discreți poeți din ultimii ani”- mai citesc pe coperta a patra (de-asta am și cumpărat cartea, fără să o mai răsfoiesc). Iar când am deschis placheta la întâmplare (cum fac de obicei) am dat peste acest text poeticesc – care i-ar fi plăcut, cred, regretatului critic literar Alex Ștefănescu, prin prezența acelei „voci” feminine, mai ales: „Singur, stau pe marginea trotuarului, lansez și scufund/ bărcuțe./ Deodată mă simt privit (din spate vine un aer proaspăt,/ un flux, o energie a multiplicării). Lucrezi?/ Nu, doamnă./ De ce?/ Cioran a spus că munca e negația eternității./ Atunci?/ Atunci exersez./ Ce?/ Abnegația./ De fapt construiești și scufunzi bărcuțe./ Aveți dreptate. Ea tace, se multiplică, brațele cresc, se lungesc./ De jos, pare monumentală./ Cu un gest neglijent, își aruncă peste umăr cascada de păr/ negru./ Unghiile sunt lăcuite./ Privite din unghiul potrivit, șoldurile ei radiază/ bunăvoință” (pag. 27). Mda, ca umbra vestejită a lui Mircea la Cozia, discreția pare să se afle la „cârma” acestui poem-bărcuță, iar sintagma „o energie a multiplicării”, la care se revine după micul dialog, permite o intruziune a imaginarului care aproape… transcendentalizează banalitatea. Cum-necum, am schițat o destinsă propensiune spre o complicitate cvasi-discretă cu nenea autor, „decriptând”, cu ochii mijiți, acea… bunăvoință (provocator-îmbietoare) a șoldurilor preopinentei. Delimitându-mă, în același timp (parțial) de Cioran, întrucât și construcția de bărcuțe e o muncă, un dram nanometric de eternitate, cum ar veni. Că doar cu o pagină înainte autorul ne asigură că are „trezirea lină ca un șold de femeie”, n-o să facem acuma un fix dintr-o parte anatomică ceva mai distinctivă în context. Și nici din „candelabrul adus de la ruși”, ori „greierul care privește în sus, cu piciorușele încru-/ cișate a rugă”, de parc-ar ști că neo-marxiștii vor să-l prefacă-n făină. În alte texte, un pic de realitate fistichie („doi tipi din sindicat se uitau la ceas și clătinau din/ cap, e clar, ceva nu merge, spuneau, nu merge”) se combină (interferează) cu o absurdizare familială ostentativizată, cum ar zice poetul Mihok („Alături, invizibil tuturor, tata, conectat la un dispozitiv de lăcrimat,/ încerca să-și disloce craniul,/ se străduia să crape […] cu tot optimismul lui nativ”).
La pagina 43, poetul ne asigură, ceremonios, că a vânat „un dragon somnoros și palid, cu aripi de celofan,/ plămânii zdrențe și pântec moale umplut cu cârpe”, fapt care-mi amintește intempestiv de păpușa de cârpe de sub pat – asta simboliza Poezia – de care îl umplea groaza pe însuși parcimoniosul „demonstrativ” I. Mureșan. Ei, și uite-așa am tot scotocit prin pagini – unde textele sunt lipsite de titluri – ca după un animal dresat care e pe punctul de a-și sfâșia dresorul; doar-doar voi da de urma… domnișoarei supranumite „precizia emoției”, dar, pramatia naibii ce sunt, nu prea am dat. Cu, totuși, o singură excepție, cea de la pagina 42, cu toate că aici e vorba, în ce mă privește, (și) de un fel de impuls empatic rezonând în onticitatea și acuratețea soteriologică a respectivului act poeticesc: „Într-o seară am văzut o bătrână, ieșise-n balcon, probabil să-și/ ude mușcatele. […] Dar ea fusese cândva o poetă extraordinară! Acum vegeta în/ micul ei spațiu cultural unde murise melancolicul canar Fredy, unde era liniște și-atât de obositor se vedea până departe, atât/ de departe, că pleoapele îi tremurau./ Lasă, doamnă, i-am spus (părea neliniștită, gata să izbuc-/ nească în plâns) acum eu caut substanță și concretețe, lasă./ Mamele își chemau copiii la masă, soarele cobora, contururile/ deveneau neclare,/ umbrele se lungeau și totul mi se părea cunoscut. Lasă, i-am/ spus”. L-aș fi întrebat pe monsieur Cioran dacă și udatul mușcatelor este o muncă, dar la ora aia „astrală” numai de negații… supercalifragilistice nu aveam chef.