Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ciprian Radovan sau visul picturii

Ciprian Radovan sau visul picturii

În cazul lui Cipian Radovan, cu trecerea anilor, bilanţul artistic nu se lasă prea mult aşteptat şi se impune de la sine, ca o condensare a eforturilor şi a realizărilor, adunate încet, cu fiecare treaptă, într-o viaţă de creaţie. Pentru Ciprian Radovan aceasta înseamnă zeci de ani de pictură, de muncă asiduă, dublată de o pasiune nemărginită, care l-a făcut să treacă peste toate greutăţile şi să o transforme dintr-o „viollon d’Ingres” într-o adevărată raţiune de a exista.
Pictura, inoculată încet în biografia lui Ciprian Radovan, ca o pasiune extra-profesională, a început să ocupe tot mai mult timp, mai multă energie, să ocupe gândurile şi preocupările sale, s-a lăsat stăpânit de ea în totalitate. Pasiunea pentru pictură, şi pentru artă în general, l-a condus la câteva întâlniri magice, care-l vor marca pe viaţă; în discuţiile despre artă s-a întâlnit cu Roman Cotoşman, cu Paul Neagu, cu Diet Sayler, dar şi cu scriitorii Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag şi alţii, împărtăşind aceleaşi gânduri şi speranţe.
S-a făcut remarcat în 1965, într-un moment de deschidere a artei româneşti contemporane, după mai multe participări mai mărunte, devenite pentru el un prilej de triumf personal. S-a impus printr-un stil proaspăt, plin de forţă, care propunea un fel de sinteză intuitivă a limbajului pictural, ce decurgea dintr-o stare afectivă şi onirică. După acest început promiţător, în care descoperea o „scriere cromatică”, inspirată vizual din decorul somptuos şi iraţional al cojoacelor bănăţene, în faţa artistului s-au deschis experienţe vizuale din ce în ce mai promiţătoare. Sedus de culoare, de rafinamentele unor linii decorative şi de un simţ pentru ornament, el a dezvoltat o pictură rafinată, ca o scriitură fină, amintind de „dicteul automat” al suprarealiştilor (Wols, Michaux) pendulând continuu între real şi oniric.
Pasiunea pentru ornament face ca decoraţiile lui să se multiplice sub impulsul unui horror vacui, specific artei orientale. Culorile devin tot mai intense, experimentele sale cromatice ating note acute, voit psihedelice, urmărind efectele asupra privitorului. Pentru a crea o ambianţă cromatică, în care publicul să fie imersat, el a conceput, în expoziţia personală din 1973 – Elemente de ambianţă psihocromă R –, cu aer de pionierat în domeniu, obiecte prismatice cu picturi bidimensionale, contribuind la organizarea unui spaţiu devenit o ambianţă. Plimbându-se printre aceste prisme de dimensiuni şi înălţimi variabile, spectatorul era sedus de forţa cromatică care acţiona direct asupra psihicului său, transmiţându-i vibraţiile intense ale unor culori în stare pură – roşu, galben, oranj, verde, pe fundal negru.
Ciprian Radovan era cel care avea să facă legătura între mai multe grupuri artistice disparate. „Formaţia de tip ştiinţific mă făcea, conform principiului alternanţei active, să refuz geometricul, raţionalizarea excesivă, tehnologicul ca necesitate personală. Căutam opusul, afectivul, implicaţia psihică, subiectivismul, libertatea interioară în faptul de artă personal“, scria artistul; folosea semne plastice inspirate din cojoacele bănăţene. În discuţiile sale cu Roman Cotoşman artistul mărturisea că acest tip de pictură decurgea dintr-o stare afectivă şi onirică. În aceste „scrieri cromatice” el încerca „reconstituirea liberă a unei lumi de vis, magice şi atotcuprinzătoare, un fel de simbolistică subiectivă şi de credinţă recuperatorie”. În perioada 1965-1970 (cuprinzând şi expoziţia personală din 1967) Radovan a dezvoltat acest tip de expresie onirico-poetică, cu trimiteri la Wols, experimentând apoi o intensificare cromatică, cu inserţii de scriitură pe un suport tridimensional. El alterna în expoziţia sa din 1973 – Elemente de ambianţă psihocromă R – obiecte prismatice cu picturi bidimensionale contribuind la organizarea unui spaţiu devenit o ambianţă.
De pe aceste culmi ale experimentelor cromatice şi ale picturii informale artistul a revenit treptat, lent spre origini, adică spre reprezentarea figurativă. Lucrările anterioare, avangardiste şi experimentale, nu se mai adresau direct unui public larg, ci unui grup mai restrâns de consumatori de artă. Este interesat din nou de figura umană, portretul revine ca o provocare pentru artist, dar este mereu un portret cultural, de ambianţă, care lasă deschisă calea spre reverie. În aceste lucrări el reintroduce semne grafice în fundal, ca o scriitură, amintind de liniile unduitoare ale Secessionului. Apare din ce în ce mai mult ca un pictor hrănit de atmosfera europeană a Banatului şi în care Timişoara domină, ca un centru al unei multiculturalităţi, percepută şi asumată de el, o dată cu tradiţia, încă din copilărie.
Artistul nu renunţă nici un moment la experimentele vizuale, ceea ce aduce un suflu nou, primenitor, în opera sa, aflată într-o continuă prefacere şi modelare. O dată cu trecerea anilor, la toate aceste experimente plastice se adaugă experienţele umane şi de viaţă. Tot mai des pictura lui este străbătută de o nostalgie, ca după o epocă de mult apusă sau după o stare risipită şi trecută, erodată de timp.
Chiar şi în peisaje, pictorul apare ca un reflexiv, meditând în faţa naturii, privită ca un element de curgere şi de trecere, peisajul condensează pentru el o stare culturală. Departe de experienţa spaţiului ca o stare de solitudine, peisajul devine un topos al întâlnirilor cu alţi oameni sau chiar un topos al oamenilor.
Peisajul este genul care permite cu precădere artistului experienţa reveriei: reveria ca o formă interiorizată de contemplare difuză, subiectivă şi senzorială. Întâlnirea cu natura i-a redeşteptat dispoziţia pentru accente cromatice din nou intense, acestea corespunzând mai bine stărilor sufleteşti ale celui care priveşte şi notează pe pânză.
În sfârşit, după multe volute prin domeniul picturii, după experimente multiple, acumulate peste ani, are loc o întâlnire peste timp, petrecută ca o revelaţie. Apropierea de pictura pre-informală a lui Claude Monet, din perioada grădinilor de la Givency, a heleşteelor cu nuferi şi a apei devenită o vibraţie cromatică, cu tuşe intense, groase, destructurând formele, în conformitate cu percepţia de moment a autorului.
Ca o pasiune redeşteptată târziu, cu mai multă forţă decât în tinereţe, Ciprian Radovan se lasă în voia bucuriei de a picta aşa cum simte, îndepărtând pe moment teoriile artistice, structurile mentale care ar putea să-l blocheze într-o raţionalitate rece.
Astfel, oscilaţia sa din totdeauna între real şi oniric rămâne constantă, asemeni balansului moale al celui care se pierde în reverii, acaparat de viziunile interioare, mult mai interesante şi, de ce nu, mai frumoase decât cele de afară.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg