Și zice Zgrumbirache, cercetându-mă atent cu privirea:
— Pe unde a luat-o popa, la plecare? A coborât în vale? Sau a urcat dealul?
— Păi, nu cred c-am fost atentă. Mă gândeam unde s-o rostuiesc, s-o așez pe agheazmă, după „feștanie”, cum îi zici tu… E important?
— Sigur. Voiam să aflu dacă s-a dus în Poiana Galbenă, la Cipriana, monahia, dragostea mea…
— Asta-i bună! La ciiine?! Cine-i Cipriana?
— O nebună.
Am rămas cu ochii-n vânt. Zgrumbirul se răsucise pe călcâie. Iar eu m -am trezit că se făcuse un declic, fără voia mea, și-mi defilau prin minte, din senin, nebunii mei, că erau, c-au fost, c-or mai fi. Destui. Uite așa, hodoronc-tronc, răsăriseră pe prag… întrupați.
Întâiul fusese Ziaristul. „Ziaoreee” îl auzeam de departe și năvăleam la geam. Bineînțeles, pe vremea aia, eram copil. Mama mă gonea și țipam să mă lase, din toți rărunchii țipam. Până la urmă, mă lăsa, ce era să facă? Răsărea, ca în „Vrăjitorul din Oz”, Sperietoarea de ciori. Se bălăbănea din toate încheieturile, dezarticulat total, și punea piciorul pleaf-pleaf, pleznit de sus, într-o parte. Pleaf-pleaf, în cealaltă. Apoi se clătina bine și zâmbea larg, știrb, și arunca un fel de lumină în jur. Credeam c-are o lanternă în gât și eram foc de atentă. Degeaba. Îmi mai ziceam că-i sclipește scăfârlia rasă. L-or fi uns cu vreo alifie. Poate-l fereau de păduchi așa, cine știe. Și, în ciuda lor, el strălucea. Scăpa ziarele, când mama îi dădea de pomană. Mi-a spus ceva numai mie, ca pe marea lui taină. Nu pricep cum de-am înțeles, că vorbele îi erau storcoșite, stropșite, strâmbe rău.
— Nici nu știi… Ce fericiiit sunt! Feeericiiit. Că dacă nu eram așaa, Doamna Veronica ăăă nu mă băgaa în seamă. Ăăă. Așaa, deschide geaamul la mine…
N-am mai priceput din nou de ce, odată, mama i-a pus în spinare un… pat! S-o fi plâns el că n-are? L-o fi cerut? Mai curând voia să scape de el mama, am socotit eu. Cumpărase unul nou, chiar pentru mine. Nu mai avea unde-l pune pe ăsta vechi. Era cam scâlciat. I se potrivea grozav Nebunului. Ieșise întreagă hărmălaia de copii să-l petreacă, acolo, pe strada Crăciun. Iar el, de data asta, se bălăbănea ceva mai puțin. Căpătase subit un pic de stabilitate. Umbla mai încet, dar mai ferm. O corabie cu ditai catargul. Patul pe care am dormit și am visat – că visam, de duduiam – pleca în larg cu Nebunul la cârmă. Zbiera el ca mai înainte „Ziaoreee”, dar le pierduse de mult. Pleaf-pleaf, pleaf-pleaf, se ținea zdravăn cu mâinile la spate de pat, ca de-o plută, ca de cruce, ca bătut în cuie. De atunci, când aud – „Ia-ți patul tău și umblă…”, pe el îl văd. Și nici nu știam cum îl chema. Nebunul… Ce ciudat, mi-e dor de el, na!
Lui Florin, clar că știu cum îi ziceau toți. Știu ce nume avea. Mi-a spus el, l-am întrebat eu?
Mă saluta dând din mâini, mă fluiera, țopăia, chiuia. De pe partea cealaltă a bulevardului. Ceilalți homelessi se rățoiau la el subit, voiau să-l facă să tacă, îi puneau palma peste gură, că se-ntorcea întreagă șoseaua spre ei și trecătorii căutau din ochi să vadă după cine strigă cu atâta zarvă nebunul. Nebunul?
Am auzit odată, am auzit din plin, pe un gospodar de mahala, om țeapăn, încărcat peste poate cu sacoșe și traiste pline de cumpărături. Trecea podul peste Dâmbovița și-și grăia sieși, apăsat și tare, spre zări. Răspicat, deși era singur, să-l audă națiunea:
— Io, pe aurolacii ăștia, i-aș strânge pe toți, pe toți, și i-aș da la abator. Să-i toace imediat, că tot nu-i hrană destulă la Zoo. Asta aș face mintenaș.
Mi-am mușcat buzele să nu-i răspund. Nu strici cuvintele. Nu le irosești, nu le spurci. Că nu-i de joacă cu ele. Au putere.
— Lăsați-mă-n pace. Ce? E mama de la bloc. E a mea… Se apăra Florin…
Dar tată avea, pe undeva prin Galați, de unde tot fugea de acasă, când îl duceau cu japca înapoi. A apărut omul, zdrobit, la moartea băiatului. L-au găsit dimineața pe Florin al meu, cu capul în jos, înecat într-un havuz, bătut măr, stâlcit tot. Bazinul n-avea mai mult de jumătate de metru adâncime, nici atât. Singur a vrut să-și răcorească fruntea? Și n-a mai avut forță să se ridice? L-au vârât câinoșii de tovarăși? Erau beți cu toții bineînțeles.
Când m-am întors în oraș, de aici din munte, unde-mi fac veacul, asta am aflat întâi. Nu-mi venise să cred și am fost neom o vreme. „N-o mai lua personal”, m-a certat fiul meu mezin. Am reacționat urât:
— Ba, numai personal, numai așa. Nu-nțelegi că-mi spunea „mama”, nu poți? Numai personal poate fi, nu altcumva.
De atunci, vorbeam cu blonduțul meu mai mereu, când treceam pe lângă mica arteziană. Uneori mă trezeam c-o fac cu voce tare, nu în gând. Și treceam. Acum, că m-am mutat de acolo, o să-l uit? Poate. Oricum, dor tot o să-mi fie. De el, de dialogul ăsta, nu știu. Se făcuse o legătură, mult mai cu temei ca cele obișnuite. Vie, o simțeam.
— Bună, Florinache, tată. Nu-i așa că e mai bine acolo unde ești? Te dezmiardă valuri, vălurele și un pui de inimă de-a mea cu ele. Pace bună, stai în pace. Ai fost iubit de îngeri, de te-au luat de… aici. Ușoară fie-ți și alinată, alin-tată, șederea Dincolo…

Ultimul nebun, într-un fel, mi-a picat de sus cu hârzobul. Absolut așa. Din cer? Care cer, al câtelea? Vorba apostolului… Acolo, unde locuiam încă, pe bulevardul cu fântâni pe-o parte și cu Tribunalul, numit Palatul Justiției, și Domnița Bălașa, pe cealaltă. Înspre partea asta era bucătăria și, cum se înserase și se aprinseseră felinarele, am crezut că visez, că am halucinații. Fiindcă pe balustrada balconului se contura o siluetă. Am făcut trei pași pe culoar și m-am întors. Cum așa? Ce naiba? Îmi venea să mă frec la ochi. Un om spânzurat?!? La mine? Nu, că mișcase. Slavă Domnului! Mi-am făcut curaj și am intrat în bucătărie. Eram pe culoar, precum ziceam. Și am aprins lumina, așa mi-a venit, să știe omul că nu mă tem… De ce? Nu știu, voiam să-l calmez, cred, să dau o aparență de normalitate. Să-l îndemn să plece pe unde a venit – se pare că pe o bordură exterioară, de-a lungul blocului. A țipat cu disperare:
— Stiiinge!
Nu numai că mișca, dar și vorbea. Ce-a urmat a fost de balamuc… Poliție, mașini cu girofare, ofițeri superiori, o salvare cu o plasă, că omul profera că se aruncă. Și de, era în centrul centrului, nu dădea bine. Avocați ce voiau să aplaneze, să tragă de timp. Nebunul amenința pe oricine s-ar apropia, din ce în ce mai răgușit, cu… un bolovan de pe balcon. Fusese pe borcanul ce-l primisem cu varză murată. Sau cu brânză în saramură, nu mai știu.
La început, vârâse mâna spre mine, pe oberlihtul deschis. Mi-a întins mobilul lui, să sun la 112. Să arate că nu-i pasă. Jucam amândoi scena firescului… De, o făcusem deja, sunasem, înainte să intru în bucătărie. Era o aparență că-s curajoasă și calmă, dar un ceai cald tot i-am propus. Și l-am întrebat de cine fugea și cum de găsise cuib la mine. Fusese din cauza unor troace oploșite acolo, în balcon, care i-au dat speranța că se poate ascunde în spatele lor. Iar de fugit, fugea de poliție. Că-l bat toți polițiștii cum îl prind.
Brusc, voiam să-l apăr, să-i gonesc pe cei stârniți de mine și de ai mei, că-mi sunasem și fiii… În cele din urmă, într-un târziu, cei adunați jos l-au făcut să intre, cu tot cu bolovanul lui. În bucătăria mea, doar deschisesem încuietoarea dinspre balcon, era liber, și hăituitorii se-nmulțiseră câtă frunză, câtă iarbă. A văzut și el că nu mai avea rost să reziste. Plus că, sigur, era extenuat. De încordare, de surescitare, prea durase mult. Și l-am văzut de aproape.
Și era pirpiriu și tremura și de frică și de frig și am plâns când s-a terminat și l-au luat și-n sfârșit am adormit, când s-a-ntors, pe la ora două, un tolomac de sectorist, să-și facă procesul verbal, cu chimic și cuvinte poticnite, cu expresii standard, de i l-am dictat până la urmă eu, să plece mai iute.
Era caporalul ce-mi zisese că, de-am avut curaj să intru din prima în bucătărie, să mă mai duc și să adun toate cuțitele și alte obiecte contondente, că mă apără el. Să iau de la cuier și umbrelele și bastonul bunicii. Cel cu mâner de vultur cu ochi roșii din mărgele și cioc de aramă. Și iar am plâns că tânărul, bietul, le îngăimase ălora că „gazda” lui era singura ființă bună și omenoasă, pe care a cunoscut-o vreodată. Vreodată… M-am cutremurat. Așa să fie? Oof, ce de suferințe sunt pe lume… Și te înșeli că poți ajuta pe cineva. Nu poți! Mai rău faci de te amesteci. Nu știu cum se întâmplă, dar iese mai rău când vrei să ajuți. La asta merită gândit. Așa să fie, iată că repet ? Iar nebunii socotesc, mai toți, vorba lui Mihail, poetul Soare, că dacă lor le zboară fluturi prin cap, și îngerii trebuie să fi fost omizi la început.
Și acum, iată, o nebună aici la munte? N-am rezistat și am apucat pe potecă în sus… Pe ea cine-o fi hăituind-o? Ce taină? E chiar singură-n pădure? Ce s-au mai prăsit nebunii!
N-am ajuns prea departe și am zărit o siluetă furișată. Prelinsă printre copaci. Subțire ca un fus, ca o furcă de tors. Nu purta haine normale, ci se-nfășurase în cârpe, pânze, preșuri, toate negre. De aceea numele de „monahia”? Atât am putut vedea și nimic alt. Niciun foșnet, nici o crenguță călcată nu se auzea, de ziceai c-o fi fost doar vântul.
Mă așezasem la poalele unui trunchi fălos, că respiram greu după urcuș și voiam să mă liniștesc. Iar liniștea ce-o pândeam să vină în lăuntrul meu mi-a șoptit cu vocea fetei:
„De-l vezi, să-i spui că încă îl iubesc. Nu trece, nu-mi trece…”
Cu o voce șuierată, dulce-metalică, din altă lume.
Am sărit în sus.
Chiar a fost vântul. Și mi s-a făcut frică. Vedeam priviri, ochi ascunși, ca de lup. Ce caut eu aici, Doamne? Dar vocea nevăzută a adăugat:
„Ne-om mai vedea, om povesti, acum mă grăbesc, că m-așteaptă Străina…”
A sunat stins din adâncuri și un huhurez, o strigă, iar pe potecă am zărit chiar un lup. Ieșea din pădure, nălucă.