Cu mult timp înainte de a susține examenul de bacalaureat( până la promoția mea fusese un examen de „maturitate”, cuvânt împrumutat știm bine de la cine) am hotărât că voi fi student la Cluj, nu în altă parte! Nu la Timișoara, foarte aproape de orășelul meu de pe Crișul Alb, nici la București, nici la Iași. Doar la Cluj, de unde veneau, proaspete, revistele Tribuna și Steaua, pe care le cumpăram de la chioșcul de ziare din fața Casei de Cultură. Citeam din ele pe nerăsuflate excelentele articole ale unor autori despre care aflasem că sunt profesori la filologia clujeană.
Și a venit primul an de facultate, sufocat de bibliografie și de fișele de lectură controlate cu multă seriozitate de domnul profesor Mircea Zdrenghea. De Mircea Curticeanu sunt legate cuvinte ca idem, ibidem, passim, pe care le lansa într-un curs de introducere în filologie, care nu ne atrăgea în mod deosebit. Cu toate acestea, aveam timp să citesc Echinoxul, chiar reușisem să citesc vestitul prim număr, cu traducerea din Heidegger, care a stârnit atâtea valuri. Imi plăceau în mod deosebit cronicile de poezie ale lui Petru Poantă, cu o caligrafie aparte și cu diagnostice fine și memorabile.
Într-o dimineață, am intrat la secretariatul facultății împreună cu un student din ultimul an, subțirel, cu ochelari groși, cu dioptrii barbiene, care m-a privit câteva clipe atent, fără aerul de superioritate al celor din anii mai mari. Era mai degrabă o curiozitate discretă, intelectuală, a omului care vrea să-l cunoască pe cel din fața sa, absolut legitimă în ultimă instanță. Când și-a spus numele, la ghișeu, m-am apropiat de el, timid ca un venit de „pe Crișuri” ce eram, fără să fiu convins de cele trei învelișuri de care pomenea concitadinul meu autor al Cântecelor de pierzanie: „Sunteți domnul Petru Poantă de la Echinox”? Un zâmbet cald și încurajator: „Sunt Poantă Petru, fără domnul și fără Echinox”!
Îl vizitam în camera de la căminul Avram Iancu, și de fiecare dată, cu multă răbdare, imi recomanda cărți ori îmi sugera cum pot selecta bibliografia năucitoare, recomandându-mi modalități de fișare a cărților citite. Într-un fel, Petru Poantă chiar m-a introdus în filologie!
La terminarea facultății, am fost repartizat la o școală din Hunedoara. La prima mea oră, la clasa a șaptea, remarc un elev, Poantă, nu rețin, Gheorghe, Mihai, important că era din Cerișor. Chiar din Cerișorul lui Petru Poantă! Am fost curios: „Îl cunoști pe domnul Petru Poantă?” Da, îl cunoaște, e profesor la Cluj. Cum era să-i explic eu copilului că Petru Poantă e mai mult decât atât, e critic literar, e scriitor autentic încă de la Modalități lirice contemporane, carte pe care o dusesem cu mine la Radna așteptând de la colegul meu de arme doritul autograf.
I-am spus odată, cu ocazia unei întâlniri cu scriitorii, de la Deva, că am fost în Cerișorul său natal. M-am avântat, mai mult pentru a alunga emoția, într-o discuție despre numele satului, care, după cum l-am văzut eu la un început de vară, părea într-adevăr un cerișor, respectând, prin sufletul oamenilor și prin gesturile lor, puritatea cerului de deasupra noastră.
Petru Poantă a scris multe cărți, mie imi place să cred că, atât cât i-a fost dat, cu scrisul său frumos s-a așezat definitiv în Carte. El a scris poate cea mai frumoasă carte despre Cluj, pe care editura Școala Ardeleană ne-o oferă într-o ediție integrală. La ceasuri de izolare, eu am ales să recitesc Clujul meu.Oameni și locuri, volumul apărut în 2006 la Casa Cărții de Știință.
De la scriitorul Petru Poantă nu te poți aștepta decât la „o istorie vie şi neconvențională a unei lumi în care personajul principal va fi Oraşul”, văzut din perspectiva unei „imagini dominante”, care deschide un unghi generos spre „ambianțe, locuri, contexte”, dar, mai ales, spre „oameni reali, cu faptele şi înfăptuirile lor”, totul trecut prin memoria omului și în egală măsură a bibliotecii.
Insist în mod deosebit asupra autenticului centru care este pentru Petru Poantă Casa de Cultură a Studenților, în prezentarea căreia autorul surprinde istoria, relatare obiectivă cu alte cuvinte, în egală măsură subiectivă, fapt explicabil pentru un scriitor care împrumută perspectivei asupra unui spațiu propria trăire și propria sensibilitate: „istorie, întrucît va fi vorba despre evoluția în timp a instituției, despre evenimente semnificative care s-au consumat aici, precum şi despre multe personaje antrenate în ele; subiectivă, pentru că lumea evocată am trăit-o eu însumi şi, descriind-o, vrînd, nevrînd, îi voi împrumuta ceva din sensibilitatea mea; dar fără a-i deforma realitatea esențială”. Pornind de la o celebră carte a lui Paul Veyne despre „poetica” istoriei, Petru Poantă își concepe cartea despre Cluj ca „o interpretare a unei lumi, o lume nu fictivă, dar tocmai de aceea provocatoare pentru mine”. Scriitorul însuși își prezintă la modul convingător „poetica” propriului demers: „Voi avea de întîmpinat cel puțin două capcane: una, a sentimentalizării unei nostalgii presante după vîrsta tinereții eterne, care aici este intervalul studenției; şi a doua, un posibil entuziasm excesiv față de Clujul anilor ’60, a cărui imagine nu o pot nicicum asimila imagisticii derizorii produse de decon-struirea parodică a miturilor comunismului. Vreau să spun cu aceasta că spiritul meu critic actual va fi mereu asediat de memoria afectivă, iar încercarea de a explica fenomene ale trecutului va fi, probabil, vag alterată de un discret sindrom al paradisului pierdut. Nu sînt propriu-zis un nostalgic, însă nici un răzvrătit. Sensibilitatea mea e, totuşi, cultivată mai curînd într-un orizont mitic decît într-unul utopic, astfel că, la maturitate, îmi hrănesc reveriile preponderent din amintiri. Acum, Casa de Cultură a Studenților a devenit, cum ar spune Gaston Bachelard, casa mea onirică, locul unde au fost posibile cîteva reverii culturale originare, care, într-un fel sau altul, au constituit impulsul inițial al unor proiecte literare ulterioare. Asemenea reverii le-au avut însă generații succesive de studenți, Casa fiind, aşadar, un loc fermentativ pentru multe obsesii revelatoare productive cultural. Un centru germinativ, comparabil cu Biblioteca şi cu Sala de Curs”. In spiritul demersului său interpretativ, pentru Petru Poantă, Casa de Cultură a Studenților este Casa, cu toate semnificațiile simbolice ale acesteia: „Casa are, pe un nivel mai abstract, o semnificație simbolică şi inițiatică. În spațiul ei s-au inaugurat diverse forme de ritualuri ale lumii moderne, concomitent cu subminarea, mai mult sau mai puțin discretă, a unor mituri oficiale. Aceste patru niveluri generează în lucrare mai multe secvențe (subcapitole) care se vor integra într-o arhitectură dinamică şi fluidă, aceasta însemnînd, de fapt, însuşi corpul viu al Casei”. Scriitorul se apropie de întemeietorii Casei, de fondatorii acesteia, în termeni discret heideggerieni , aceștia au locuit Casa „în chip poetic”.
Acest semnificativ centru este pentru Petru Poantă unghiul care îi permite o profundă înțelegere a oamenilor Clujului, mereu raportați ca artiști, la Casă. În prezentarea lui Adrian Popescu, demersul critic nu evită perspectivele de profunzime, dimensiunile creației și traiectoria simbolică a omului:„Adrian Popescu este unul dintre membrii fondatori ai Echinoxului şi poetul său matricial. Poezia sa pură, rafinată şi de o grație matinală a fost liantul spontan şi miraculos al tinerei grupări. Imaginarul său, de o concretețe cumva evanescentă, purta sugestia unei sacralități difuze care ne entuziasma adolescența glorioasă. Reveriile paradisiace ale autorului, care se vor dezvolta ulterior într-o pregnantă şi originală lirică religioasă, aveau atunci o exuberanță luminoasă şi întemeietoare. Îl numeam pe Adrian „poetul angelic”. S-a născut şi a copilărit la Cluj, în „Curtea clinicilor”. Casa a devenit un loc privilegiat al copilăriei şi adolescenței sale”. Nu pot trece peste prezentarea lui Dumitru Fărcaș, a cărei biografie este înțeleasă de critic prin semnificatiile ritualice ale reperelor existențiale: „Casa însăși și-a purtat faima prin lume cu numele său. Dumitru Fărcaș a devenit simbolul ei heraldic şi a dat un sens unor evenimente care, în absența sa, rămîneau nişte realități mortificate. Dar, iată, că, pe măsură ce scriu, simt că sînt uşor emfatic. Tonul solemn mi se pare totuşi adecvat, căci „personajul” meu va fi în cele din urmă o construcție monumentală, iar, pe de altă parte, existența sa profundă nu-şi dezvăluie semnificația decît evocată printr-o succesiune de contexte ritualice. Biografia civică a lui Dumitru Fărcaş nu are nimic spectaculos, adică „legendar”.
Doar Dumnezeu știe de câte ori au cântat cocoșii prin satele românești, dar eu sunt încredințat că Petru nu s-a lepădat de Clujul său!