Prezență mult prea discretă în peisajul liric al Clujului, Victor Țarină este unul dintre aceia care, dacă nu s-a numărat printre protestatarii epocii de aur (a debutat în 1986 în revista „Tribuna”,) a fost un răzvrătit, în felul său, de fapt un nonconformist care și-a denunțat, bravând, libertatea de a nu fi aliniat dogmelor de nici un fel: „Cobor pe stradă și fluier ca golanii,/ mai sparg vreun geam ori câte-un felinar în parc,/ mai sperii câte-o fată-ntârziată/ de prea mulți ani, să-ntineresc cu anii,/ și-apoi, când se-nserează, roșu, negru,/ când lumea tristă merge la culcare,/ încep să iau copacii să le vorbesc pe rând,/ să latru înfuriat când trece vreo mașină rătăcită,/ să urlu depărtării, lunii ce răsare,/ sau chiar s-arunc cu bulgări de pământ/ în rotunjimea ei.// Nevăzute săgeți îmi străpung sufletul” (Răzvrătitul).
Reunindu-și poeziile într-un volum antologic, duplex, alături de Nicolae Dudaș, Ameliorate cu defect (Editura Limes, Florești-Cluj Napoca, 2021), de la cel de debut, din 1991, până acum, Victor Țarină se înfățișează în deplinul dramatism al expresiei sale de singuratic sau, mai bine zis, ca un însingurat în orașul auster („nu vede decât blocuri”) ce tânjește după o deplină liniște sufletească: „Tânjesc după ceva mistuitor,/ o liniște mormântală,/ dar nu un mormânt,/ ceva cu mult mai adânc,/ o vale mântuită-n somn de zimbri,/ tărâm al macilor sălbatici.// Tânjesc după ceva mai puțin disperat/ în care să nu mai cad pe gânduri” (Plictiseala maximă).
Lirica sa este metaforică prin excelență, discursul cu inserte narative aduce false viziuni biografice într-o construcție în care absurdul nu este altceva decât o modalitate de evadare din contingent: „Se făcuse noapte și pluteam/ într-o mare fără valuri/ de martini.// Ca să nu mă înec, l-am înghițit pe tot./ Abia atunci am înțeles că de fapt/ mă aflam într-o sticlă,/ o sticlă fără dop.// De sus mă strigau oamenii,/ uneori chiar îmi aruncau câte o scară/ de sfoară, pe care nu izbuteam/ să mă urc.//Și tot învârtindu-mă ca un cărăbuș/ în imensa sticlă, am observat/ că mă aflu într-o altă lume,/ o lume în care toate sunt de sticlă.// Infinitul e de sticlă, dragostea/ e de sticlă, lumina e de sticlă,/ copacii sunt de sticlă…/ Da, a trebuit să plantez și copaci,// dar copaci fără umbră, căci umbra/ ar fi fost de sticlă/ și-ar fi fost păcat” (Sticla de martini). E un tip aparte de baroc ironic, poetul mergând până la autopersiflare, recomandându-și poezia cu un soi de sarcasm bonom: „o culegere/ de cântece de pahar sau de butelie/ interzise în spațiile închise, utilizate doar de personalul/ administrativ HORECA./ Numa’ bine!” (Prima administrare). Ironie descalificantă cu care poetizează și alerta socială în actualitate, provocată de febra coronavirusului, validându-și astfel atitudinea în răspăr cu obediența generală: „Poți să-ți dai doctoratul din coronavirus/ ca un comentariu despre Apocalipsa Sfântului Ioan./ Să scrii acolo că am fi supraviețuit dacă ne făceam/ din timp o Arcă și o lansam la apă din șantierul/ 2 Mai construit de Tovarășul, în care să-i înghesuim pe toți/ cei fără simptome, cu măști verzi pe față/ și cu mănuși de chirurg să se îndrepte ca o torpilă/ spre soarele roșu răsărind la orizont.// Mai e timp pentru o singură rugăciune./ Privește – spre Corona – cum pulverizez Universul ca pe un fulg/ de păpădie, ca și cum aș stinge o lumânare cu un strănut” (Strănut sau doctorat din Corona virus).
E grav însă, când reflectă asupra vieții și morții, cântărindu-și destinul între cei doi poli existențiali: „Și toate în fuga noastră –/ munții, pădurile, străzile/ anotimpurile, sentimentele –/ le inventam chiar atunci, la minut […] și, în fericire, ne întrebam anticipat/ ce vom mai inventa/ în cealaltă jumătate de viață/ pe care mulți o numesc moarte” (La minut).
Discursul poetic e confesiv și în general melancolic, vizualizând chiar cu o anume tandrețe posibila sa retragere în natură, departe de lumea dezlănțuită: „Ieri,/ după ore de mers pe malul râului,/ în țundra ciobanului de la munte,/ am poposit la răcoarea brazilor/ ce creșteau din suflet/ și, deschizând o mână ca un pod/ deasupra ierbii înverzite,/ am împins orașul în ocean […] Azi, cu prima rază a speranței,/ am pornit din nou de-a lungul râului/ în căutarea peșterilor,/ spre munți, departe de ruine” (De-a lungul râului).
Cu candoare juvenilă scrie despre dragostea posibilă dar mereu îndepărtată chiar dacă lumile lor, a ei și a lui, par a se contopi într-o unică speranță comună: „Te vedeam ieri pe o stradă/ într-un oraș, azi pe o stradă/ în alt oraș și zău îți stătea bine/ pe aleile asfaltate, măturate zilnic,/ totuși pline de frunze.// Treceai mereu visătoare/ prin lumea mea, de parcă eu/ aș fi fost în lumea ta.// Îmi venea să cred, în acele clipe,/ că există o singură lume,/ dar tu treceai visătoare/ prin lumea mea,/ cu ochii deschiși spre înainte,/ iar eu, stând în lumea ta,/ te priveam crezând că ești tu.// Dar tu erai ea…” (Dragoste alb-negru).
Prea puțin vizibilă, creația lui Victor Țarină, în ciuda celor 15 volume de versuri și proză publicate, își marchează personalitatea printr-un timbru aparte, rezonând între atitudinea de răzvrătit în surdină și stările depresive pricinuite de o lume angoasantă în care își decantează meditativ existența: „De când trăiesc,/ n-am murit niciodată,/ nici nu vreau, de altfel,/ e un sentiment/ mult prea trist.// De când trăiesc,/ m-am născut o singură dată,/ fără să vreau, de altfel,/ e un sentiment/ mult prea trist” (De când trăiesc).