Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Colecția Arta regală (IV)

Colecția Arta regală (IV)

 

 

Francmasoneria are drept caracter fundamental universalitatea. Acest caracter este indispensabil esenţei masoneriei. Masoneria este una singură şi orice rit sau naţiune care se îndepărtează de la acest principiu se rătăceşte şi iese de pe calea masonică. Nu concepem o veritabilă masonerie care să se denumească engleză, o alta scoţiană, o a treia franceză, alta americană etc. […] Există oare matematică engleză, matematică scoţiană sau franceză?
Jean-Marie Ragon

 

 

Nu fără un just temei, autorul pe care-l evocăm în cele ce urmează a fost considerat o lungă perioadă de timp ca fiind cel mai cult francmason al epocii sale. Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), căci despre el este vorba, are meritul incontestabil de a fi impus în literatura de profil o celebră sintagmă – orthodoxie maçonnique – originală şi incitantă, în egală măsură. Ulterior, această formulare sui generis a declanşat numeroase analize, dezbateri şi cercetări privind regularitatea iniţiatică. Fără îndoială, lucrarea lui Ragon, intitulată atât de inspirat, este cea mai cunoscută carte a acestui autor – un fin intelectual şi, deopotrivă, un iniţiat instruit şi impregnat, prin trăire nemijlocită, cu sublima şi nobila cunoaştere ezoterică. În acelaşi timp, lucrarea la care ne referim constituie şi o importantă sursă documentară pentru istoria masoneriei aşa cum s-a derulat aceasta în secolul al XVIII-lea şi la începutul veacului următor. (Ligou, p. 770 şi pp. 887-906)
Ragon s-a născut la Bray-sur-Seine în familia unui notar înstărit şi influent şi, astfel, a avut privilegiul unui trai decent şi a unei educaţii alese; el îşi începe cariera de funcţionar public pe vremea lui Napoleon, angajându-se în cadrul Percepţiei generale din Bruges (Belgia), pe atunci, sub jurisdicţie franceză. La doar douăzeci şi trei de ani, este iniţiat în cadrul lojei Amicii din nord, iar în 1814, îl vom întâlni pe protagonistul nostru ca maestru mason în cadrul atelierului Adevăraţii amici din Paris. Mai târziu, în anul 1816, îl vom regăsi pe Ragon ca venerabil fondator al lojii Les Trinisophes unde va activa până în 1820 când pleacă în America, în interes de serviciu. Traversarea Atlanticului pare să fi pus punct carierei masonice a celui care a avut inspiraţia şi disponibilitatea să contribuie, prin cele două cărţi publicate în cadrul Colecţiei Arta regală, la îmbogăţirea bibliotecii masonice universale.
Date fiind evenimentele cu care Ragon a fost contemporan, se poate spune că primele două decenii ale secolului al XIX-lea au alcătuit un context masonic special, marcat de câteva particularităţi notabile. Ca o dominantă a perioadei este de remarcat preocuparea manifestată de către Napoleon privind subordonarea masoneriei. La ordinul său, poliţia timpului supraveghează cu asiduitate lojile iar fraţii care se arătau critici la adresa regimului deveneau subit obiectul unor investigaţii mai aprofundate. Ierarhii masoneriei franceze din acea vreme se conformau imediat solicitărilor de a îndepărta din Ordin pe cei suspectaţi de sentimente potrivnice. Napoleon îl va numi pe fratele său Joseph Bonaparte – Mare Maestru, pe Jean Jacques Régis de Cambacérès (un devotat al cauzei napoleoniene) – adjunct al Marelui Maestru şi pe Joseph Fouché (sinistrul şef al poliţiei) – demnitar în Marele Consiliu. (Jack, pp. 161-162)
Cele două decenii menţionate sunt marcate, de asemenea, de o amploare fără precedent a fenomenului masonic în cadrul armatei; în aproape fiecare regiment exista cel puţin o lojă iar generalii şi ofiţerii erau iniţiaţi, aproape, fără nicio excepţie. Spiritul de camaraderie cultivat în atelierele masonice militare s-a dovedit a fi covârşitor pentru numeroase prietenii; s-a consolidat astfel coerenţa armatei, loialitatea faţă de împărat şi, ca un corolar, credinţa oarbă în victorie. Toate acestea la un loc au constituit, cumva, temelia spirituală a ambiţiilor europene pe care Napoleon le-a manifestat în epocă. În plus, francmasonii din trupele franceze de ocupaţie fraternizau în mod natural cu cei din ţările învinse şi, astfel, apăreau condiţii favorabile pentru pacificarea şi administrarea teritoriilor cucerite în folosul cauzei napoleoniene. Decesul real al acestei masonerii a survenit abia după Waterloo când, nu doar că dispărea o lume şi se năştea o alta, ci se şi conştientiza, cu o mai mare acuitate, necesitatea respectării statutului iniţiatic al masoneriei şi al principiului neimplicării sale în politică.
Restaurarea regalităţii, în 1814, a marcat trecerea masoneriei, cu arme şi bagaje, dintr-o tabără în cealaltă. La scurt timp, în anul următor, după revenirea la putere a lui Napoleon, masoneria franceză trădează regalitatea şi trece din nou de partea împăratului. Desigur, aceste inconsecvenţe au fost taxate de spiritele lucide ale vremii. În acest sens, un scriitor al acelor timpuri consemna că masonerie franceză nu este decât: … o farsă serioasă jucată de nişte trândavi oneşti pe o scenă de saltimbanci şi a căror reprezentaţie, bună de umplut timpul unei bătrâne, n-a tulburat niciodată somnul unui tiran. (Jack, p. 165)
În anul 1804, se înfiinţează Supremul Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat (RSAA)
din Franţa. Pe cale de consecinţă, în lumea masonică franceză, apare o bipolatitate evidentă care va genera o continuă fricţiune între cele două puteri – Marele Consiliul al Marelui Orient al Franţei (MOF) şi Supremul Consiliu al
RSAA. În ciuda intervenţiilor repetate pe care Napoleon personal le-a exercitat constant pentru a determina unirea celor două corpuri masonice sub o singură comandă, acest deziderat nu va fi atins. Totuşi, să remarcăm că împăratul, care nu era mason şi nu înţelegea prea bine raţionamentul iniţiatic, va manifesta o atitudine prudentă faţă de Supremul Consiliu aflat, cum se ştie, într-o relaţie privilegiată cu Mother Council of the World din Charleston – Statele Unite ale Americii.
După exilul camarilei bonapartiste care acaparaseră conducerea MOF şi după ce restaurarea monarhiei a devenit efectivă, masoneria şi-a reluat activitatea sa obişnuită în Franţa acelor ani, Ludovic al XVIII-lea fiind binevoitor şi tolerant cu fraţii. Este semnificativ, în acest sens, faptul că Elie Decazes – unul dintre cei mai puternici miniştri din acea vreme – era, concomitent, şi mare demnitar al obedienţei. Cu toate acestea însă, puţin mai târziu, în loji se întărea din ce în ce mai pregnant spiritul antimonarhic şi nu-i de mirare că în iulie 1830, numeroşi fraţi se vor fi implicat în revoluţia care a răsturnat monarhia restaurată în anul 1815 înlocuind-o cu o regalitate constituţională ale cărei puteri erau limitate de condiţionări riguros şi explicit exprimate. (Etchegion & Lenoir, pp. 220-226)
La nici două decenii de la acele evenimente, revoluţia de la 1848 va zgudui din temelii nu doar orânduirea socio-politică din Franţa ci, graţie implicării masive a masoneriei, întregul sistem statal existent în Europa. Revoltă generalizată a burgheziei faţă de reminiscenţele feudale era dublată, în acei ani, de o veritabilă primăvară a popoarelor ce viza formarea statelor naţionale în varianta lor modernă. Guvernul masonilor, instaurat în 25 februarie 1848 la Paris, desfiinţează sclavia, restabileşte votul universal masculin, proclamă libertatea presei şi promulgă legea privind timpul normat de lucru. (Etchegion & Lenoir, pp. 227-238)
În cartea sa, intitulată Ortodoxie masonică, Ragon realizează o amplă trecere în revistă a fenomenului masonic cu o focalizare expresă pe perioada secolelor XVII, XVII şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ragon exclude orice filiaţiune tradiţională a Ordinului masonic, eliminând astfel, avant la lettre, întreaga istorie iniţiatică săvârşită timp de secole pe bătrânul continent şi, odată cu aceasta, toată literatură privind companionajul, ordinele cavalereşti şi ezoterismul creştin din evul mediu. Pentru el Ordinului masonic datează doar din anul 1717. Desigur, stricto sensu, aşa stau lucrurile, dacă vrem să ne limităm doar la puţinele documente scrise şi să nu ţinem cont de caracterul preponderent oral al transmisiei iniţiatice. Totuşi, nu trebuie omis faptul că raţionalismul excesiv admite ca fiind adevărat doar ceea ce se poate demonstra. Adevărul, însă, este independent de capacitatea omului de a-l dovedi sau nu. Pe de altă parte, o teoria privind Tradiţia unică, din care toate celelalte forme tradiţionale ar fi derivat ulterior, deşi plauzibilă, este greu, dacă nu chiar imposibil, de susţinut cu probe materiale şi argumentaţie raţională. Prin urmare, vom accepta că există adevăruri care nu au fost încă dovedite, ele putând fi cunoscute doar prin intuiţie şi revelaţie.
O simplă lectură fără pretenţii a Ortodoxiei lui Ragon este mai mult decât suficientă pentru a identifica preocuparea autorului privind numeroasele intervenţii mai mult sau mai puţin calificate asupra instrumentarului masonic, intervenţii care, desigur, au afectat sub o formă sau alta statutul de regularitate; de luat în calcul mai cu seamă acele iniţiative de modificare nejustificată a ritualurilor şi de reformare forţată a simbolismului consacrat, acţiuni săvârşite fraudulos prin intervenţii nu doar voluntariste şi excesive, ci şi profund neconforme cu preceptele tradiţionale. În timp, toate aceste demersuri au avut repercusiuni majore în ceea ce priveşte deteriorarea statutului de unitate şi regularitate al Ordinului masonic. Sub acest aspect, lucrarea lui Ragon ar putea fi asimilată cu un sever rechizitoriu la adresa celor care au intervenit asupra instrumentarului iniţiatic; această stare este relevată indirect prin însăşi faptul că o întreagă secţiune a cărţii (cap. XXIV) a fost dedicată reformări simbolismului masonic.
La momentul când şi-a publicat cartea, Ragon considera că pentru țara sa MOF era singura putere legitimă, aşadar unica obedienţă regular constituită şi, astfel, continuatoare şi păstrătoare a tradiţiei masonice. În 1773, în cadrul MOF fuseseră adoptat Statutul ordinului regal al francmasoneriei din Franţa, document care, pentru prima dată, făcea o referire explicită la statutul de regularitate. La acea vremea, diferenţa dintre regular şi iregular era proclamată expeditiv doar în baza unor considerente conjuncturale și de apartenenţă formală, formulându-se pentru aceasta o simplă invocarea a autorității obedienţei asupra lojei. Totul pornea de la constatarea că masonii excluși își continuau activitatea; ca atare, MOF …se vede […] nevoit să facă distincție, printr-o titulatură aparte, între lojele respective [alcătuite din masoni excluşi, n.n.] și lojele aflate sub jurisdicția sa. Cuvântul regular exprimă scopul pe care ni-l propunem, planul nostru de a alcătui lojile doar din masonii dornici să-și îndeplinească datoria [şi să achite cotizaţia, n.n.]; a fost în consecință adoptat acest termen ca fiind cel mai apt să-i caracterizeze pe cei care alcătuiesc o lojă. O lojă regulară este o lojă atașată Marelui Orient, adică corpului reprezentativ al masoneriei din Franța, singurul autorizat de Supremul Mare Maestru să lucreze sub autoritatea sa, iar un mason regular este un membru al unei loje regulare. (pp. 49)
Logica acestui demers se baza pe o axiomă simplistă potrivit căreia lojă este regulară doar dacă deţine o patentă emisă de către MOF prin care se confirma că atelierul făcea parte din corpus-ul de loji obediente. Or, în timp, această exigenţă s-a dovedit a fi nu doar insuficientă, ci şi nejustificat de exclusivistă, fapt pentru care, din perspectiva evenimentelor care au urmat, a şi fost catalogată drept o eroare istorică. În fond, lojile excluse din MOF lucrau după aceleaşi ritualuri ca şi lojile obediente, astfel că, în realitate, nu existau deosebiri de natură majoră. De aceea, putem presupune că singurul şi cel mai important aspect care deranja pe ierarhii vremii era acela că grupările din prima categorie nu mai cotizau la fondul comun.
Din perspectivă istorică, doctrina masonică – decurgând din misteriile antichităţii – aduce în societatea occidentală o reprezentare tradiţională privind universul, lumea şi fiinţa umană, dar şi un îndemn ferm de eradicare a viciilor, de cultivare a virtuţilor şi a spiritului fratern pentru a se ajunge la o moralitate conformă cu ordinea sacră. Începând cu secolul al XVII-lea şi dincolo de frazeologia grandilocventă ce însoţea învăţătură masonică, ritualul urmează, treaptă cu treaptă, o schemă îndelung exersată în practica iniţiatică, aspirantul întru cunoaştere fiind astfel ajutat şi îndrumat în efortul său de elevare spirituală. Ragon a înţeles bine acest lucru şi, ca atare, subliniază, în repetate rânduri, contribuţia masoneriei la o construcţie socio-umană ce se doreşte a fi mai în acord cu armonia universală.
Ragon face referiri la iniţiativele, mai mult sau mai puţin calificate privind reformarea simbolismului. Autorul trece succint în revistă intervenţiile care au modificat şi deformat spiritul tradiţional şi îi numeşte …novatori inspiraţi de şarlatanie, orgoliu şi speculaţie… pe cei care au promovat asemenea modificări. Toţi au dorit să adauge, să amelioreze, să inoveze, dar nu au produs decât o făcătură informă peste anticul simbolism masonic, care nu are nevoie decât să fie remaniat, mai ales în ce priveşte cel de al treilea grad, alterat din motive politice la sfârşitul secolului al XVII-lea. Am fost de părere că toate aceste sisteme, al căror neajuns este că nu sunt masonice, ar trebui exilate în biblioteci, doar pentru a ajuta la instruirea generală a fraţilor care, poate, vor găsi câteva seminţe bune în tot acest talmeş-balmeş… (pp. 293-294)
Desigur, vom fi de acord cu judecata lui Ragon referitoare la sincretismul1 doctrinei masonice aşa cum s-a plămădit aceasta începând cu anul 1717. Toate curentele ezoterice europene2 au intervenit, prin reprezentanţii lor, asupra ritualurilor originale pentru a impune astfel, diverse accente, grade sau modificări străine spiritului masonic, cel care este strict legat de geometrie, arhitectură şi arta edificării spaţiului sacru. Eclectismul doctrinei masonice actuale este evident şi, în mare parte, cum spune şi Ragon, este contraproductiv din perspectiva eficacităţii procesului intern specific având ca scop realizarea spirituală a individului şi, în plan social, edificarea Templului ideal al umanităţii – o lume mai în acord cu ordinea universală şi voinţa supremă revelată.
Chiar dacă nu a cunoscut strălucirea şi notorietatea celei dintâi, lucrarea intitulată Maçonnerie occulte et de L’initiation hermétique – reprezintă, cumva, o prelungire a reprezentării originale, marca Ragon, asupra unui fenomen complex care, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, reuşeşte sistematic să se sustragă definirii şi conceptualizării. Această dificultate inerentă, pe care o amintim en passant, este dată nu doar de istoria în sine a masoneriei ca organizaţie şi ca proces viu de transmitere a Artei regale, ci şi de doctrina sa specială – esenţa ezoterică din care decurg firesc toate credinţele şi principiile. Cartea are, de asemenea, meritul de a fi semnalat, înaintea lui Eliphas Lévi,3 relaţia de complementaritate dintre ezoterism şi ocultism. Lucrarea reuşeşte să transmită, totodată, că dimensiunea ocultă a masoneriei era, pe vremea lui Ragon, o realitate vie, născută natural din tendinţa unor aspiranţi de a se implica, mai mult sau mai puţin calificaţi, în acţiuni menite să determine cursul evenimentelor, să producă efecte terapeutice şi chiar să genereze, în anumite situaţii, un avantaj competitiv în raport cu terţii. Trebuie spus explicit însă că cei care s-au aventurat în astfel de lucrări oculte s-au dovedit a fi, în marea lor majoritate, simpli veleitari animaţi de ambiţii deşarte, nu doar nepregătiţi şi imprudenţi sub aspect ezoteric, ci şi în dezacord evident cu preceptele şi canoanele iniţiatice.
În legătură cu această lucrare, să observăm, pentru început, că ea a fost împărţită în două mari şi distincte secţiuni aşa cum, de altfel, autorul îşi va fi prefigurat intenţia încă din titlul pe care l-a ales. În prima parte a cărţii, cea intitulată Masonerie ocultă, Ragon va trata tema enunţată din perspectivă strict istorică după care va detalia unele aspecte de coloratură pe care le-a considerat ilustrative şi semnificative. Pornind de la pretextul unor ritualuri masonice, în cea de-a doua secţiune, cea intitulată Masonerie filosofală şi iniţiere hermetică, autorul va dezvolta o amplă explicitare şi interpretare a problematicii pentru ca, apoi, să completeze expunerea prezentând convingerile şi tâlcuirile sale referitoare la unele subtile înţelesuri iniţiatice.
În ceea ce priveşte prima parte a lucrării şi pentru o mai bună ilustrare a legăturilor dintre masonerie şi ocultism, Ragon găseşte de cuviinţă să aducă în actualitate legenda lui Pithagora şi fascinanta sa filozofie numerologică şi aritmosofică. După acest preambul, rând pe rând, îi sunt prezentaţi cititorului mari iniţiaţi şi alchimişti4 împreună cu principalele lor contribuţii misteriozofice şi iniţiatice. În prelungirea acestei abordări cu caracter preponderent istoric, autorul vine, apoi, cu o bogată şi amplă exemplificare cuprinzând nume şi fapte din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Multe dintre acestea însă, după cum lesne se poate constata, nu au, totuşi, o legătură directă şi nemijlocită cu fenomenul iniţiatic. Nu poate fi pus pe seama masoneriei procesul firesc de dezvoltare a instrumentarului utilizat în ştiinţă şi filozofie sau în soluţionarea unor psiho-patologii. Nu a existat o masonerie mesmeriană, după cum nu există nicio legătură între somnambulism, frenologie şi iniţierea masonică. Aşadar, va trebui să spunem explicit: punţile dintre masonerie şi ocultism pe care le vede autorul cărţii sunt vag iluzorii şi, de aceea, premisele sale nu pot fi temeiuri solide pentru nişte concluzii relevante.
Desigur, cazuistica prezentată de Ragon este covârşitoare: Buffon, Descartes, Newton, Leibnitz, Franklin, Mesmer, magnetismul şi psihologia (în formare pe atunci), toţi şi toate par a avea legătură cu masoneria ocultă. Să consemnăm, totodată, că temele privind terapeutica sunt tratate distinct de către autor, cu stăruinţă şi meticulozitate, pentru a ne convinge astfel, de contribuţiile masoneriei oculte la armonia universală, la dezvoltarea medicinei, a magiei şi, în genere, a ştiinţelor oculte5. Şi totuşi, în mod evident, lucrurile nu stau aşa! Viziunea autorului excede cadrului tradiţional şi rolului iniţiatic al masoneriei. Ca atare, simpla utilizare a sintagmei masoneria ocultă nu poate justifica asocierile pe care Ragon le etalează în cartea sa şi astfel, nu-i de mirare că istoria n-a întârziat să-şi pronunţe verdictul său necruţător, la un moment dat: Literatura lui Ragon nu are valoare de fond, […]. Acest scriitor a contribuit la crearea de confuzii prin comentarii critice asupra filosofiilor şi religiilor din Egipt, Asiria şi alte ţări caldeo-macedonene, care i-a atras pe cercetători foarte aproape de adevăratele surse ale Ordinului. (Ligou, p. 857)
Tot astfel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte demonstraţia administrată de către Ragon pentru a susţine caracterul filosofal al masoneriei şi, apoi, legătura dintre masonerie şi iniţierea hermetică. Să observăm, pentru început, că alchimiştii îşi atribuiau, frecvent, titulatura de filozofi hermetici şi că Ragon a preluat din bogata literatură alchimică această alăturare de termeni pe care o asociază, mai mult sau mai puţin justificat, fenomenului masonic. Să observăm, de asemenea, că o iniţiere hermetică autentică nu putea avea loc în timpul lui Ragon pentru simplul motiv că hermetismul a dăinuit, ca fenomen istoric, până prin secolul V al erei noastre. Astăzi, se ştie cu exactitate că o tradiţie spirituală nu poate fi reanimată doar prin redactarea unor ritualuri fanteziste, oricât de bine intenţionaţi ar fi autorii unor astfel de iniţiative. Mai mult decât atât, se ştie, de asemenea, că o tradiţie vie este operativă doar în măsura în care există maeştrii activi cărora le-a fost transmisă arta respectivă, care deţin efectiv o metodă practică de elevare spirituală şi care, la rândul lor, sunt în măsură să-i conducă pe ucenici, pas cu pas, în procesul cunoaşterii Sinelui. Or, ceea ce face Ragon nu-i decât o literaturizare a iniţierii autentice şi o palidă speculaţie pe marginea hermetismului de mult apus.

 

 

Bibliografie
Dachez, Roger – Franc-maçonerie: Régularité et reconnaissance, Histoire et postures, Ed. Conform, Paris, 2015;
Dangle, Pierre – Le livre du Maître, Maison de Vie Éditeur, Paris, 2010;
Dubreuil, Jean-Paul – Istoria Francmasonilor, Ed. Herald, 2021; Etchegoin, Marie-France & Frédéric Lenoir – Adevărata istorie a francmasonilor, Ed. Nicol, 2013;
Jack, Christian – Francmasoneria, istorie şi iniţiere, Ed. Lucman, 2005;
Lepage, Marius – Ordinul şi Obedienţele. Istoria şi Doctrina Francmasoneriei, Ed. Nestor, 2010;
Ligou, Daniel (coord.) – Dicţionar de francmasonerie, Ed. Ideea europeană, 2008;
Maestrul Z. & Maestrul A. – Dialoguri hiramice. Urcând scara melcată, Ed. Herald, 2021;
Ragon, Jean-Marie – Ortodoxie masonică, Ed. Herald, 2017; – Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică, Ed. Herald, 2019;
Stoenescu, Alex., Mihai – Istoria ideilor masonice, Ed. Rao, 2015;
Verescu, Ahile, Z. (coord.) – Guénon şi Tradiţia finală, Ed. Civitas, 2015.

 

 

Note
1 Stare de nediferenţiere rezultată din combinarea elementelor eterogene provenite din tradiţii diferite.
2 Iezuiţii, kabaliştii, templierii de sorginte scoţiană, alchimiştii, rozacrucierii, iluminați etc.
3 Alphonse-Louis Constant (Eliphas Lévi) este considerat, îndeobşte, ca fiind naşul ocultismului european din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Principalele sale lucrări (Dogma şi ritualurile înaltei magii, Istoria magiei şi Cheile marilor mistere) au fost elaborate între anii 1853-1861.
4 Agripa, Caradano şi Paracelsus.
5 Astrologia, chiromanţia, cabala, alchimia etc.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg