În noiembrie ăla rusesc, după ce fugise, rătăcise și zăcuse în gara din Astapovo, Tolstoi a fost înmormântat într-un loc pe care și-l alesese, desigur, demult. Acolo unde se afla nuiaua fermecată.
Bățul din povestea băiețașului Tolstoi-Levocika, cel orfan de mamă la doi ani și de tată la nouă ani, nuielușa aceea din pădurea de la Iasnaia Poliana aducea fericire cui o găsea. Și Nikolka, frățiorul, o visa. Și de ce n-ar fi fost așa?
Ca-n povești, era o baghetă de zână?
Semăna, trebuia musai să semene cu acele bețe ale noastre. Cele numite colindețe. Am și eu unul! Și mă bucur, cum nu? Chiar nespus și, iată, o spun. Mărturisesc că mă topesc privindu-l. E în… Crăciun, unde am copilărit. Adică, pe strada Crăciun, de. L-am primit? L-am cerut? Nici nu mai știu bine de unde. Parcă din Muscel. Sau nu, din Mehedinți? Și e o minune. Are și un fel de mâner, ca un baston, ca un toiag, din firea lui de lemn… Cât l-or fi căutat să fie întocmai astfel. Pur și simplu crescuse cu o răsucire…
Nuiaua din Iasnaia Poliana… Cea vrăjită. Și nu fiindcă așa mi-a tunat mie. Poate că toate popoarele au asemenea nuiele vrăjite. Numai că nu știu unele de altele. Și de ce-ar ști? Destul să creadă în puterile lor. Puteri aducătoare de fericire!
Bineînțeles, sunt bețe ritualice, din lemn magic de alun. Mai ales de alun, precum vergeaua cu care se caută apă. Cea care vibrează la energiile apei ascunse în pământ. La pânzele freatice. Puteau fi și de salcie sau de brad. Dar alunul le bate pe toate. Că e cel mai sensibil. Până și pe omul rău îl pipăie la suflet și nu-i răspunde deloc. Când însuși căutătorul de apă nu-i pe măsura misiunii sale, nuielușa îl simte și tace.
Tulpinile subțiri pentru colindețe, la noi, erau tăiate până în ziua de Ignat, apoi se uscau şi se scrijeleau cu un briceag. Înscrisul era o spirală de coajă „dus-întors”. Un soi de romboedri, ca pe Coloana Infinitului a lui Brâncuşi şi pe stâlpii funerari. Cei străvechi. La sfârşit, bețele se afumau. Apoi, coaja rămasă se desprindea și ea. Rezultatul era, firește, în alb/negru. Rombii albi şi cei fumurii, e clar, îmbină veşnica încleștare zi/noapte, vară/iarnă, bucurie/tristețe, viață/moarte. Le contopesc. Binele şi Răul îşi pierd sensul, nu se mai opun, alternează, capătă rostul evoluției. Chiar și Ființa văzută coincide cu Ființa nevăzută. Unirea contrariilor, în viziune dialectică țărănească. Precum forma răsucită a acidului cel teribil, dezoxiribonucleicul, ADN-ul tuturor. (Şi şnurul de mărțişor e aşa, răsucește albul de doliu – culoarea oaselor, cu roșul biruitor al vieții, al sângelui.)
Cu bețele astea mergeau copiii la colindat și scormoneau în vetre. Că oamenii, gazdele, îi pofteau în case. De Crăciun, atunci când se făceau urările. În noaptea de Ajun. Credința era că cele toate, menite de copii, se împlineau. Că ei erau puri încă, fără de păcate. Și satul îi credea mijlocitori. Spre Bine. Aducători de Bine. De aceea cetele lor erau, sunt așteptate. Cu nădejde. Cetele de pițărăi spun și azi, deseori, la plecare: „Noi ieșim. Dumnezeu intră.” Adesea găzdarii scoteau pe prispă o cotovoaică, o coajă mare de dovleac uscat, plină cu boabe. Iar copiii le aruncau în sus, pe casă, apoi înăuntru, pe masă. Boabe de grâu, de porumb, semințe de in, de cânepă, de floarea soarelui… Și strigau, cât îi ținea gura, cu chirăit mare: „Să crească, să-nmulțească, să-nflorească, să se-mbogățească… Câte cuie pe casă / atâția galbeni pe masă…” Sau: „Bogătate, sănătate, că-i mai bună decât toate…” și „Rodi, rodi, / rodi-n grâu”.
Vor fi adus urările lor… pui mulți sub cloșcă… viței și purcei… burta la gură femeilor sterpe. Iar copiilor urători li se-mpărțeau covrigi, colăcei, simigi, pere, mere, nuci, păhărele cu țuică fiartă… (Poate de aici se-ncingeau și păruielile de la sfârșit, când bietele colindețe ajungeau… ciomege!)
Uluitor mi s-a părut în Țara Hațegului, unde stăpânii se urcau în pod și, de acolo, aruncau peste copii, la rândul lor, câte o covată plină cu darurile pomenite. Încât copiii trebuiau să se ferească, în țipete pline de veselie, de merele și poamele ce le cădeau în cap. Își umpleau traistele și, țuști, la altă casă… S-o fi văzut pe țața Maria a lui Bruzan, cum trebăluia ziua toată cu mâinile-n aluat. Cu șoldurile ei făloase, de nu le cuprindea șorțul. Frământa, împletea, presăra făină și cocea colăcei peste colăcei. Umplea coșuri. Și-n amurg le urca, legănată, în pod. Să fie pregătită să le răstoarne peste cetele ce-i vor umple curtea. Îi lucea fața. De la foc, de la sudoare și de la bucuria mare.
Bagheta de zână…
Iar focul din sobă era sacru, simbolic, dintr-un buştean uriaş ce ardea toată noaptea. N-ar putea veni de aici numele Crăciun? De la craca uriașă din foc? Nici vorbă de bradul european de oraş, apărut acum mai bine de un secol. În sate nu e nici acum pom împodobit decât rar, obicei mimat, contaminat. Măr sau alt copăcel, încărcat cu dulciuri, daruri, se pune doar la mormânt, la pomana de 40 de zile, așadar cum să-l aşeze în casă, pentru copii?
Băieții înşirau apoi pe toiegele astea, pe colindețe, covrigeii primiți. Dar se şi apărau cu ele. De câini, de alunecuș. Și… se băteau cu alte cete, spre zori, când voiau să-şi prade unii altora trofeele, ca să se aleagă isprava de nevolnicie.
Cât despre focul ritualic de toată noaptea, afară de cele vestite de Joimari, din cimitire sau de pe câmpuri, la Lăsata Secului (splendide, în Fellini), am văzut, şi tare mă bucur c-am văzut, frumusețe de pălălăi, vegheate numai de… babe, în Duminica Mironosițelor (babele?!), după Paşti. Un fel de priveghi. Și tot în cimitir. O noapte absolut unică. De pomină. Femeile, la foc, tămâiau şi cântau de mama focului. Cu umbre lungi, pâlpâitoare, pe fețe, pe cruci, pe zidul bisericii, pe tufe și pe copacii încă uscați. Poate doar cu muguri, dar cine să-i vadă noaptea? Umbrele înfiorau, se înfocau și apoi se înfundau în întuneric, ca să izbucnească iar. Aprig. Puteau fi duhurile celor duși? Puteau. Prea lesne puteau. Și cimitirul fremăta de umbre. Cimitirul, cel de-al doilea sat. Sau sat în sat, al strămoșilor. Și câte nume nu purta. „Morțărie” și „îngropelniță” mi-au părut grozav de expresive. Dar n-o să le înșir acum pe toate.
Erau acolo numai babe, din tot satul, cu broboade negre şi papornițe pline-pline cu pomeni. Întâi și întâi, cu ouă roșii. Mirosea straşnic în întuneric, tot țintirimul, a cozonac aromat cu vanilie, cu nuci și coajă de lămâie… Când se crăpa de ziuă, focurile păleau şi bătrânele se risipeau pe ulițe spre case. Geana răsăritului stingea în toate vetrele și ultimii tăciuni. După ce-și vor fi dăruit ofrandele una alteia și la toată puzderia de veniți-pripășiți, babele ostenite o porneau încet, încet spre case. Cântând încă pe străduțe „Hristooos a înviat…”, până se stingea și se pierdea zvonul. Printre lătrături şi ciripit, se-ndepărta „a înviaaaaat”. Rămânea al morților din cimitir, fiindcă lor li se adresase. Ca marea nădejde a celor de aici, spre viitoarea întâlnire a urmașilor cu strămoșii lor.
Sub nori sfielnici, roșietici, de răsărit. Renașterea soarelui era și ea semn. Semn al Învierii menite tuturor. Astea toate s-au petrecut într-un sat de bulgari, pe lângă Târgovişte. Îi adusese acolo boierul locurilor, ca grădinari, împământenindu-i. Dar se numea Sârbi satul, că voiseră să-i păcălească pe… turci. Fiindcă Bulgaria pe atunci era pașalâc și nu se aflau de capul lor, s-o poată șterge oriunde!
Am rebegit zdravăn în frigul umed de april, deși mă trăgeam pe lângă focuri. Dar de uitat, nu pot uita noaptea aia… E de neuitat, sigur, și poate nici ea, noaptea de vrajă, nu mă va uita pe mine, dacă m-a cuprins acolo, în miezul ei. Mai ales umbrele alea mișcătoare. Și vocile tremurate, de bătrâne. Vocile puțin pițigăiate. …Mironosițele!
Cu baghete de zână…
Ceva tot atât de încântător am văzut în Baia de Aramă, la niște pomeni de Moși. Că aici aveau cinci feluri, nu numai Moșii de iarnă și Moșii de vară. Ăștia care mă înduioșaseră erau… Moșii de piftii. Mă întreb când să fi fost? Poate la „Arangheli”, arhanghelii Mihail și Gavril. Adânc în toamnă. Pe toate ulițele, de la toate porțile, răsărea câte o băbuță ducând castronul ei cu piftie. Trecea drumul la vecina, să-mpartă. Era ditai forfota. Iar ele, mici, de sus, privite cu o dronă, negreșit ar fi părut furnici. Foarte ocupate.
Peste vară, în vacanța petrecută în insula Tassos, am văzut grecoaicele făcând la fel. Numai că, firește, erau „Moșii de vară”, doar eram la plajă. Femeile forfoteau nu cu blide, ci cu boluri. Castroane cu orez cu lapte. Sotiria o striga pe Tassula să iasă afară… Sau invers, Tassula o striga pe Sotiria… Nu piere încă lumea, nu piere… Nu?
Cât mai sunt încă baghete de zână, nu.
În Oltenia, colindețele se înfigeau și în morminte, lângă stâlp sau cruce, în ajunul Crăciunului. Se vor fi sprijinind pe ele sufletele morților, la deschiderea gropnițelor. (De Crăciun şi în Joia Mare, an de an, acestea se desfac şi moşii vin şi petrec cu ai lor, viii, urmașii.) Ce credințe proaspete, aşa-mi vine să le spun, deşi sunt sigur precreştine! Oltenii, că-s mai cu moț, fac și azi ditamai steagul dintr-o prăjină împestrițată la fum, precum colindețul. Pun în vârf câteva basmale, cu bani înnodați la colțuri. Ba pun și fire de busuioc, flori uscate. Și, dacă ne-am pune – la rândul nostru – să vorbim și despre toiagul Călușarilor, n-am mai termina… (Ei pun podoabe, noi punem vorbe – alte podoabe…)
Dar Jocul pe Morminte? Se petrecea mai ales în Bihor, şi nu era cu cete de băieți, ci de fete, numite Lioare, Milioare, Mioare, Mărioare, Surioare, Vioare, Viorele. Era un dans ce începea pe morminte, înconjura biserica şi se continua pe ulițe. Până afară din sat, pe haturi. De Paşti, în Duminica Tomii sau de Rusalii. Se împărțeau în două grupe şi dialogau între ele. Fetele „vii” se prindeau de mână cu suratele „moarte” (numite şi percepute ca flori, viorele) sau se țineau de o nuia (iar bățul vrăjit!), de o batistă, de o feleguță. Făceau „podul”, ridicând brațele. Pe sub care treceau, alegoric, din viață în moarte şi din moarte în viață, lumea de Aici şi cea de Dincolo, „dintr-o parte” în „altă parte”, perechi, perechi, să-şi stâmpere dorul unele de celelalte. Moşii nu li-s nici acum străini, necunoscuți, ci apropiați şi sprijin. (Sau dacă erau spăimoşi, pentru vreo pricină, trebuiau îmbunați şi împiedicați să facă rău. Oricum, indiferența era exclusă.) Bineînțeles că Lilioarele mai trăiesc doar în folclorul copiilor. Uluitor câte arhaisme găsești în jocurile şi cântecele lor. Să știi unde să cauți.
Bagheta de zână…
Am pornit poveştile astea cu cimitirele de țară, vorbind despre toiege, bețe ritualice, nuiele de alun, colindețe. Adesea, pițărăii, cetele de copii, le primeau de pomană de la gazdele colindate. De altfel, toiagul, bâta, bățul, tovarăş de drum, simbolul călătorului (chiar din lumea Asta în Cealaltă), stătea rezemat de poartă sau uşă. Prin satele de pe Valea Sebeşului, era socotit un fel de substitut al stăpânului, nu mai era nevoie de chei şi lacăte. În alte locuri, dacă te apropiai de casă şi nu-l vedeai lângă prag, plecai. Era semn sigur că nu e nimeni acasă.
În Apuseni, se punea în copârşeu o botă de brad în mâna mortului, până nu de mult, să se apere de câinii morților, numiți „cățeii pământului”. Ăștia-l lătrau pe răposat în prima noapte, când încă le era necunoscut! (Am dat, pe valea Geogelului, din munții Trascăului, de un popă tânăr, furios pe obiceiurile „păgâne” de la înmormântări… Păcat.)
Uneori, bățul era crăpat la vârf şi i se aşeza acolo un ban, pentru vămi. Alteori, se făcea un „toiag” din ceară, de lungimea trupului, măsurat cu sfoară. Prin satele botoşănene, lumânarea asta se încolăcea ca un şarpe, pe un băț de lemn, şi i se zicea „drumul mortului, calea rătăcită, cărarea fără sfârşit” (ca pe ouăle încondeiate de Paşti). În Banat, când venea vremea pentru praznicul de după înmormântare, se așeza toiagul celui dus, proptit de masă, ca semn că şi el e acolo. Cât poate fi de frumos… Și cu sens.
Bagheta de zână, nuiaua. Punte…
Obiceiurile, sigur, sunt felurite, diferă după zone. Identic și unic rămâne doar înscrisul cel magic, spirala. Ce poartă fericirea, cum credea cu tărie Levocika Tolstoi. Şi, iată, fericirea e de fapt, până la urmă, drumul Dincolo! În ideea că murim, pentru a ne naște și nu invers…
Se pare că pe țărani, totuși, îi prețuieşte, chiar îi idealizează uneori, cel ce nu e ieșit de curând din lumea lor. Să fie nevoie de o distanță, de o perspectivă detașată spre a le percepe frumusețea? Spre a înțelege că nu-i vorba de ignoranță, obscurantism și superstiții?… Ci de inteligență emoțională pe care acum abia începem s-o descâlcim? Acele prime generații desprinse, poate unii cu urma opincii încă pe picior, n-au niciun îndemn s-o facă. De parcă se grăbesc să mărească depărtarea, să-și uite izvorul. Mai ales astăzi fug de obârșia lor. Astăzi…
Se poate uita bagheta de zână?!
Și când începe să se poată, lucrurile o iau la vale fără scăpare. Astfel că, în sate, până şi mormintele au început acum, încet sau mai iute, să semene cu modele la zi din Spania, Germania, Italia. Crucile se fac neapărat din piatră, fălos. Unii cară în temeteie marmură. Neagră. Noroc că s-au cules la vreme datini, credințe, cântece, obiceiuri, obiecte. S-a tot cotrobăit prin sate. Aiurea noroc, care noroc? S-a văzut vreodată ca muzeificările să producă mutații în gândirea cuiva? Poate doar atunci când umblă printre ele, viu, un Ernest Bernea, etnologul împătimit de viziunea morții în lumea satului. Sau Ștefania Cristescu care aduna descântece din Basarabia și le salva astfel de la pieire. Se străduia să facă cunoscut universul magic al satului românesc. Și, de ce nu, un Horia Bernea, pictorul coloanelor de lumină aidoma cu stâlpii de ceardac… În rest, prăfuire şi „patrimoniu”. Discursuri, studii, spuse sau scrise. Trezind uimiri sau nostalgii. Vane. Şi, din vreme în vreme, „acțiuni” culturale. Festive și turistice. Mai degrabă, noroc pe cei ce au apucat să mai simtă şi să mai vadă satul bătrânesc cu ochii lor. Mai ales cei cu un ochi în plus, dăruit fără s-o fi cerut. Nu de către Îngerul Vieții, ci de Îngerul Morții, pe care nu l-au ocolit, au încremenit în loc, au stat să-l privească. Atunci când l-au întâlnit. Şi s-au ales cu o a doua vedere, cum credea un alt Lev. Lev Şestov (având el însuşi „revelațiile morții”, nu numai Tolstoi şi Dostoievski, pentru că, scriind despre ei, Șestov vorbea despre sine şi despre om, în general.) Poate că, noroc pe cei mult prea puțini, aflați pe „cărarea cea îngustă”. Trudnic mers, şovăielnic, cu înainte şi înapoi, cu dus-întors. Dar, bizar, de pe urma lui rămânea tiparul spiralei. Drumul ăla învârtit, răsucit, de pe bățul Colindețului. Nuiaua Fericirii din Iasnaia Poliana. Aia, nu alta. Cărarea nevăzută, rătăcitoarea.
Bagheta, da…
De la o vreme însă – nu știu de ce – mi se strânge ușor inima, privindu-l pe-al meu. Colindețul. Agățat de tocul ușii, cum e. Pare a-și fi pierdut din vioiciune, pe-ncetul. Ce-ar fi de-aș ieși un pic afară cu el? Să răscolesc un strop zăpada, de-i iarnă. Sau vara, colbul. Că jar în soba de la oraș n-am. Nu mai e nici sobă. Doar calorifere. Iar el asta-și dorește: foc. Cât mai e încă viu colindețul. Părelnic viu. Să dea cu nasul printre tăciuni. Să răscolească aerul stătut… Să-l stârnească… Să iasă duhul din lampă, ca-n Orient… Că omu-i om oriunde. Și-și visează fericirea, cea de neatins. Iar ea e colea…
În bagheta zânei. Care zână?