Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Comedy Cluj-Napoca — ediţia a 7-a

Comedy Cluj-Napoca — ediţia a 7-a

Cetățeanul

Cotat, imediat după vizionare, drept serios candidat la unul din premiile festivalului, Cetățeanul / Obywatel (Polonia, 2014) a obținut nu unul, ci două premii importante la Comedy Cluj 2015: Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu. Filmul lui Jerzy Stuhr a convins nu numai juriul (pus deseori în dificultate), ci și publicul (atras de stilul percutant și bine închegat al narațiunii). Se vede că ucenicia regizorului polonez prin preajma maeștrilor (Wajda, Zanussi, Kieslowski) și-a lăsat amprenta, reușind să asimileze experimentele școlii autohtone de film, nuanțând și respectând normele acesteia, de unde o anume sobrietate a tratării subiectului în manieră realist-obiectivă, cu amprentare pe expresivitatea imaginii și alternanța cadrelor între simbol și metaforă. Din toate acestea avem câte ceva și în Cetățeanul lui Jerzy Stuhr. Fluxul narativ îmbină spaimele inconștientului cu agresivitatea realului trăit de un erou ghinionst (s-ar spune), aflat în comă indusă. Căderea în transă halucinogenă a personajului motivează structura onirică a povestirii, dar avem o abordare onirică bine temperată, neostentativă, cursivă.
Jerzy Stuhr apare aici în triplă ipostază: regizor, scenarist și interpret al rolului principal, Jan Bratek. Mai mult decât atât, pentru scenele din tinerețe ale personajului este folosit Maciej Stuhr, fiul regizorului. Cu alte cuvinte, un film de autor în toată puterea cuvântului. Personajul poveștii este Jan Bratek, aflat pe patul de spital în urma unui accident stupid. El este un tip duplicitar, dar candid în felul lui și accidentul nu face decât să-l propulseze în lumina adevărului.

Foto 2 Comedy - Jerzy Stuhl
Cu fața ascunsă sub bandajul ca o mască, el face o călătorie în jurul craniului său retrăind momente-cheie din viață, primind vizitele apropiaților cu un fel de rezervă. Desigur, excepție face mama lui Jan, ombilicală legătură freudiană, ce pune în evidență tandrețea personajului. Bandajul e și un strat protector interpus între forul său interior și lumea din afară, crustă nevizibilă, ne dăm seama, dar pe care a purtat-o, precaut, toată viața. O șiretenie constantă se insinuează aici. Rememomările lui Bratek trec în revistă evenimentele politice și sociale ale Poloniei din anii ’50 până azi, felul în care eroul s-a strecurat printre ele și a rezistat cu stoicism provocărilor sorții, ba a și profitat cât a putut de ele. Drumul zigzagat al eroului trece și prin Solidarnost, cu urmări imprevizibile pe moment, fructificabile mai târziu, după detenție.
Planurile se intersectează subtil imprimând scenelor un ritm alert ce ipostaziază eforturile susținute ale ghinionistului erou, aruncat de destin în diferite slujbe spre a supraviețui. Bratek este azvârlit din senin în situații-limită, se arată dispus să accepte compromisuri, jucând sarabanda adaptării la condițiile timpului cu o anume reținere. Jerzy Stuhr propune profilul cetățeanului suficient de abil pentru a se arăta implicat și suficient de laș pentru a parveni. Așadar o caricatură a politicianului de top din Estul european, mizând pe hazard ca pe o carte câștigătoare, speculând neîncetat și căruia tot fatalitatea îi va veni de hac prin excluderea din orice competiție. După expunerea rechizitoriului în imagini halucinante, fatalitatea dispune în chip justițiar. În film se poate, în realitate e mai greu. Comice sunt secvențele cu soția voluntară, angajată în serviciile de securitate comuniste, care amenință cu evacuarea din spațiu (pe el și pe mama lui) și fatalitatea răstălmăcită ca oportunitate de evoluție. Desigur, o privire ironică, în răspăr, aruncată spre cetățeanul de rând care, din pricina învolburatelor vremi, zice-se, nu poate accede la statutul unui virtual Cetățean Kane.
Adrian Țion

Despre bătrâneţe şi nu numai…

Nu e uşor să scrii despre bătrâneţe şi să faci treaba asta când mai eşti şi şcolar…
Am aşteptat cu nerăbdare zilele astea. Sigur, ele au mai fost şi altă dată, dar cu trecerea anilor au devenit tot mai bine „asezonate” cu producţii de calitate. Aşadar, între 16 şi 25 octombrie 2015 a avut loc cea de a 7-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Comedy Cluj, care a reunit opt lungmetraje în competiţie şi aproape 200 de filme per total. Bogat repertoriu, nu-i aşa?
Gala de deschidere a avut loc la cinematograful “Florin Piersic” şi a oferit o comedie romantică, Ashby. O proiecţie specială, un film american făcut anul acesta şi un regizor nou pentru mine, Tony McNamara. Dar ceea ce m-a frapat a fost interpretul principal. Un actor despre care am scris nu demult în revista “Tribuna”, un om care-şi purta pe faţă şi-n suflet cicatricile trecutului: Mickey Rourke. Cândva, credeam că despre el voi povesti doar “la trecut”. Ei bine, iată-l din nou între noi. Un nou rol, o faţă cu ridurile la vedere.
Ce pot să spun despre film? O poveste “curată”, cu un story destul de romantic şi cu doi interpreţi atât de diferiţi! De la început îl cunoaştem pe Ashby, un bărbat în vârstă care, în urma unui banal incident de maşină, aflăm că e foarte bolnav, o boală incurabilă şi un verdict teribil: doar câteva săptămâni de trăit. Mickey Rourke, astăzi, e un om în vârstă, cu o tristeţe perpetuă pe chip – Dumnezeule, cum poate fi un bărbat căruia i-a murit soţia şi unica fată, iar el mai are doar o fărâmă de timp de trăit! (acesta e filmul)–, o faţă ridată şi încadrată de o umbră de barbă şi părul mare, în neorânduială.
Apoi, aflăm câte ceva despre celălat personaj. E un elev de 15 sau 16 ani care, împreună cu mama sa, a sosit în micul oraş de provincie. Întâmplător, are un vecin. Pe Ashby.
La şcoală, profesorul de engleză le cere copiilor să scrie un eseu despre cineva în vârstă. Printre altele, ne dăm seama că elevul cel nou, Ed Wally, este inteligent, vorbeşte doar ce trebuie, are un “vino-încoace” teribil şi poate mulţi tineri şi l-ar dori ca prieten. Sau poate nu.
Tânărul Ed îl va aborda pe vecinul în vârstă şi vor povesti câteva zile acasă la acesta. Despre arta de a reuşi în viaţă, despre cum e să fi “bărbat”, cum să abordezi tot soiul de probleme, cum să iubeşti, cum…
Dar, neprevăzutul apare şi el. Întâmplător, cu totul întâmplător, Ed găseşte în casa singuraticului bărbat tot felul de lucruri ciudate: câteva paşapoarte diferite, cu aceeaşi fotografie, a lui Ashby, arme şi încărcătura pentru ele, câteva gadgeturi sofisticate din domeniul spionajului, ba chiar două diplome primete de omul nostru de la CIA. Aşa află Ed Wally că banalul vecin, Ashby, este un asasin CIA, retras – oarecum – la pensie. Are loc şi o discuţie pe tema asta între cei doi. Tânărul este oripilat de ceea ce află, dialogurile sunt spumoase, uneori au o tentă hazlie, de genul “Ashby, câţi oameni ai ucis?”, şi răspunsul vine: ,,Cred că 95. Nu, 96”, sau: “Au fost misiuni sau primeai ţinte?”, cât şi solicitarea expresă a asasinului: “Jură că nu vei scrie în lucrarea ta că sunt asasin. Fii liniştit, nu te ucid. Sunt în rezervă de 12 ani”.
Viaţa îşi urmează cursul. Ed va ajunge în echipa de baseball a şcoli şi aici va învăţa cum trebuie să te porţi ca să învingi. E foarte interesant discursul bătăios pe care-l serveşte antrenorul băieţilor înaintea unui meci, un text despre menirea lor pe teren, dar şi în viaţă, le vorbeşte despre legendele vremurilor trecute din basebballul american şi despre ce au însemnat aceştia. Băiatul ajunge “piesa numărul unu” de pe teren, îşi dă seama că se poate să fi şi primul. Totul e să vrei…
Filmul are şi o frumoasă poveste de dragoste între Ed şi frumoasa Eloise, cu mici neînţelegeri, cu declaraţii teribil de convingătoare şi, bineînţeles, cu happy -end.
Se petrec şi două crime. Ashby, deşi bolnav, mai are de rezolvat câteva lucruri pe care i le dictează conştiinţa. Până la urmă, de ele află şi Ed şi asta duce la o mulţime de neînţelegeri între cei doi.
Finalul filmului este “aranjat” de scenaristul şi regizorul Tony McNamara în felul următor: într-o dimineaţă frumoasă de vară, o “echipă a morţii” îl ridică pe eroul nostru şi-l execută într-o pădure. Scena finală ne arată înmormântarea lui Ashby. Ed rămâne cu câteva lucruri demne de reţinut: lecţiile despre viaţă primate de la ciudatul şi singuraticul vecin, amintirea unor frumoase zile alături de acesta şi încrederea în ceea ce va face de acuma, alături de frumoasa Eloise.
Ioan Meghea

Comedy şi preţul gloriei

Clujul acumulează festivaluri, adună personalităţi, stabileşte contacte unice. Festivalul Comedy Cluj devine tot mai serios, organizat, angajat. Invită teatre, voluntari, regizori, producători. Nu se pune problema comparaţiei cu festivalul TIFF, ci a existenţei unei oaze cinefile autumnale.
Am intrat la Reîntoarcerea, regizat de Björm Haraldsson, şi m-a uimit faptul că o temă telenovelistica a putut fi tratată regizoral cu o seriozitate artistică de un rafinament aparte. Umorul, evitarea clişeelor, jocul precis al actorilor, într-o gradaţie de invidiat – iată coordonatele majore… Numai că filmul s-a întrerupt spre final… Ni s-au restituit banii şi am fost frustraţi de punctul culminant. Se mai întâmplă, nu?
Filmul Yankeul de Sean Lackey m-a dezamăgit profund: umor facil, clişee nefiltrate, divertisment subţire. Apoi m-am îndreptat spre filmul unui regizor pe care l-am descoperit prin Oameni şi zei. Nici de data aceasta Xavier Beauvois nu a coborât ştacheta. Filmul Preţul gloriei ( Rançon de la gloire) aduce implicit un omagiu artei a şaptea,
prin Chaplin. Eddy (Benoît Poelvoorde) si Osman (Roschdy Zem) decid să câştige bani prin profanarea mormântului lui Chaplin. Fură sicriul
(suntem în anul 1977), după care încep şantajul, prin telefoane neprofesioniste, brutale, neinspirate.
Xavier Beauvois a avut ideea filmului în momentul în care a revăzut Luminile rampei. Imediat a început documentarea serioasă. S-a consultat cu familia Chaplin, a studiat arhive, dar şi corespondenţa soţiei cu răpitorii. Exact: în 1977 un polonez şi un bulgar au purces la furtul sicriului. Regizorul a filmat la 12 metri de adevăratul mormânt. “Aveam uneori impresia că Chaplin mă observă” – declară el în interviuri. În film joacă şi Eugène Chaplin (fiul lui Chaplin) în rolul intendentului circului.
Cei doi nefericiţi par personaje interpretate de Chaplin, astfel că pot părea simpatici. Nu uităm că viaţa bate filmul, că zilnic apar subiecte senzaţionale, însă un regizor de talia lui Beauvois a învăţat legile rigorii, gradaţia şi verosimilitatea poveştii. Cu actori impecabili, cu muzica lui Michel Legrande, filmul creează o amplitudine artistică sobră, durabilă.
Mereu am ştiut să caut – la orice festival – filmul care să justifice preţul demersului. În cazul de faţă, preţul gloriei.
Alexandru Jurcan

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg