Motto: „Opera literară a lui Eliade, dincolo de incertitudinile și chiar de incorectitudinile prin care au judecat-o Călinescu și alții, își va afla locul în cadrul unei critici mai înțelegătoare și mai ample, pentru că multe dintre problemele pe care ni le pune au fost problemele unei lumi în care toți ne-am născut, am crescut, ne-am pierdut sau ne-am salvat.” (Vintilă Horia, Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, vol.XVIII, 1986)

 

 

Iată-l pe profesorul Eliade descris de Bruce Lincoln, asistentul său de 28 de ani, la vremea când Mircea Eliade redactase Les trois graces  (10-20 august 1976) și urma să scrie Tinerețe fără de tinerețe: „Știind tot ce Zalmoxis îi învăța pe alții, [Profesorul] visează, scrie, stă la taifas cu orice musafir. Înțelepciunea ce i-a fost dată din bătrâni o dă și el mai departe fiilor săi [spirituali]”, consemna fostul său student pe 19 august 1976.
„Omul devine el însuși când își află istoria” credea academicianul Mircea Eliade. Or, îndată după cel de-al doilea război mondial, istoria ca știință a intrat – ca să zicem așa – în impasul răspândirii de șabloanele cu idei prestabilite ca urmare a unor interese politice, lingvistica împărtășind aceiași soartă, ceea ce a dus la extrem de târzia devoalare oficială a identității dintre zisa moldovenească și limba românească.
Din efervescența spirituală de dinainte de cea de-a doua conflagrație mondială au rămas, din păcate, numai puțini oameni „inteligenți și cu destulă imaginație să se bucure de descoperirile pe care le fac marii erudiți” (p.534), scria profesorul Eliade în Tinerețe fără de tinerețe (1). Asupra celorlalți triumfă nesemnificativul. Lui Claude Roquet, renumitul savant îi spunea că triumful nesemnificativului îi pare o „revoltă împotriva omului, o secătuire, o sterilizare, un mare plictis. Redăm mai jos pasajul din vomumul Încercarea labirintului:
„Accept sterilitatea, plictisul, monotonia – zicea Eliade. Dar numai ca exercițiu spiritual, ca pregătire pentru contemplația mistică (…). Nesemnificativul mi se pare antiuman prin excelență (…). Propunerea nesemnificativului ca obiect de „contemplare” și de plăcere estetică n-o accept (…). Urâtul ca obiect al artei adaugă urâțenie în plus acestei urâțenii universale în care ne scufundăm din ce în ce mai mult” (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978, trad. Doina Cornea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.142).
Mini-romanul Tinerețe fără de tinerețe – scris după excursia de două săptămâni în Egipt –, inițial preluase titlul basmului românesc cu Făt-Frumos ajuns pe tărâmul Tinereții fără de bătrânețe, unde încetează curgerea timpului, altfel spus, în lumea noumenală, acel tărâm solar al Frumuseții absolute (2).
Când am încercat să văd de la început până la sfârșit filmul Youth without youth (2007) n-am reușit din pricina urâțeniei actorului principal, care, la cei 45 de ani ai săi, numai de 25-30 nu arăta, așa cum ar fi trebuit să arate întineritul Dominic Matei. La asta s-a adăugat o permanentă senzație de neclaritate pricinuită de asamblarea unor fragmente prost cârpite între ele.
De altfel filmul, după turneul european și difuzarea în câteva orașe americane, a fost scos de pe piață de Coppola în momentul când și-a dat seama că este un eșec. Dar, cum și din eșecuri se poate învăța câte ceva, o universitară ieșeană și-a propus în 2018 să „recupereze” sensul povestirii eliadești pornind invers, de la ecranizarea ratată înspre ampla nuvelă – de 115 pagini dactilografiate – așternută pe hârtie între 6 noiembrie și 22 decembrie 1976.
Este și asta o scurtătură. Întrucât filmul, chiar în condițiile în care ar fi fost ceva mai reușit, prin însăși natura artei cinematografice, nu prelucrează decât o mică parte din bogăția de idei a textului.
Fără „ocolul” vizionării filmului, cititorul poate singur sesiza că povestea Tinereții  fără de tinerețe este atât de captivantă încât din momentul în care începe s-o citească nu-și mai poate deslipi ochii din carte. Vrăjirea cititorului se întâmplă întrucât „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” era totodată un foarte bun povestitor cu „magistrale calități de scriitor” (Septimiu  Bucur, în „Gândirea”, sept. 1939). Un scriitor atât de bun încât știa, ca nimeni altul, să-și prindă publicul în mrejele poveștilor sale – înainte de toate – filozofice ca „organizând realitatea sub aspectele ei esențiale și permanente” (ibid.) și doar pe urmă fantastice. De fiecare dată însă înlăturând „prejudecata că o întâmplare fantastică trebuie neapărat să fie înconjurată de o lume fantastică”, după justa observație a lui Horia Stamatu (3).
Eminescu văzuse bine că rolul poeților și filozofilor este să „prindă” în „cântec și în cuget înălțimile cerului” (4). Dar cum poți „prinde” înălțimile, dacă ești legat de pământ, asemenea „omului istoric” al istoricismului, marxismului și existențialismului (apud. M.Eliade, Mitiul eternei reîntoarceri, ed. II-a, Paris, 1975).
Epoca de glorie a existențialistului Heidegger a fost în România epoca pe care și-a pus amprenta „metafizicianul religiei” Nae Ionescu, ambilor opera fiindu-le constituită și din prelegeri universitare.
Cu semnificativa diferență că în viziunea existențialistului german omul „modern” e prizonierul unei lumi care-i produce frică („Sorge”), în timp ce omul religios de care vorbea trăiristul Nae Ionescu tinde a-și petrece viața în afara istoriei (5). El se dorește trăitor în eternitatea armoniei din lumea creată de Dumnezeu, precum călugărul Anisie care se integrase în ritmurile cosmice (6).
În Nopți la Serampore (București, 1940), filozoful istoriei – după opinia autorului, chiar Mitul eternei reîntoarceri, apărut la Paris în același an cu Tratatul de istorie a religiilor, este o „introducere în filozofia istoriei” –,  abordase spinoasa problemă a desprinderii omului din lanțul condiționărilor (7).
La cursul despre Faust și problema mântuirii (nov. 1925- febr. 1926), curs la care Mircea Eliade l-a văzut prima oară pe Nae Ionescu (vezi M. Eliade, Gaudeamus, scris în 1929), fascinantul profesor spusese că Faust este omul ales ce tinde către lumină, un om aflat într-o permanentă tensiune spirituală.
Dumnezeu, acea limită «către care se mișcă omul în progres» (Nae Ionescu) știe când să-l mântuiască pe Faust, cum știe grădinarul când să taie din plantele pe care le îngrijește (Goethe, Faust, Prolog în cer). Profesorul amintise și versul în care apare pentru prima oară grija (die Sorge) „în cutele cele mai adânci ale sufletului”, subliniind că momentul depresiei este urmat de potențarea puterilor lui Faust care, în final, renunță la sticluța de otravă, când aude în Dimineața Învierii corurile îngerești.
În 1939 tânărul asistent Mircea Eliade scria că Goethe în această tragedie „luminează cu osebire omul modern” (8).
Mitul eternei reîntoarceri (1949) aduce și necesara precizare că „libertatea de a face istoria cu care se mângâie omul modern este iluzorie pentru cvasi-totalitatea speței umane” (trad. Maria și Cezar Ivănescu, Univers Enciclopedic, 2008, p.150).
În centrul nuvelei Tinerețe fără de tinerețe se găsește omul „post-modern”, omul scăpat de tirania istoriei. Nu în sensul unei existențe paradisiace alături de oamenii moderni între care trăiește anonim ultimii treizeci de ani de tinerețe din centenarul hărăzit să-l atingă. Nici ca „anulând” teroarea istoriei (9) prin cufundarea în tomuri savante pentru scrierea operei sale până la șaptezeci de ani.
El este post-modern mai degrabă din perspectiva harurilor cu care a fost dăruit în cea de-a doua viață începută după ce Dumnezeu l-a salvat în Noaptea Învierii, punându-l în imposibilitate să-și realizeze intenția de sinucidere.
Amenințat pe zi ce trece de accentuarea unei amnezii care începuse a se face simțită, bătrânul profesor Dominic Matei ajunsese la disperare văzând că se apropie de sfârșitul perioadei active a vieții sale și  este încă departe de a-și fi terminat acel opus magnum la care lucrase ani în șir. Pasionat de istoria limbajelor omenești, personajul principal al povestirii fusese prin excelență un studios modern. Predase liceenilor latina și italiana, dar ar fi preferat să predea filozofia sau istoria civilizației, prima având avantajul că pentru ea nu e nevoie de „zece vieți”:
„Habe nun ach!  Philosophie durchaus studiert”  îl citează Eliade pe Goethe în Tinerețe fără de tinerețe (vezi vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Cartea Românească, București, 1981, p.546). Ceea ce, trecut pe românește, pune de-o parte filozofia, deja parcursă de Faust de la cap la coadă.
Ca însuși autorul narațiunii, Dominic Matei avusese din tinerețe bucuria de a învăța și cerceta. Reîntinerit printr-un miracol dumnezeiesc în 1938, după ce fusese lovit de trăznet în apropierea Bisericii din Dealul Mitropoliei, fostul profesor de liceu devine  prototip al omului post-istoric, om pentru care nimic din tradiția spirituală a omenirii nu-i destinat irosirii.
În noua sa existență are neașteptata șansă de a afla pe-ndelete, cu ajutorul Veronicăi/ Rupini, istoria limbajelor omenești până la îndepărtata epocă a proto-limbajelor nearticulate.
Post-istoria ar fi pentru Eliade vremea în care corpul omenesc n-ar mai îmbătrâni cu trecerea timpului și oamenii ar urma firesc vocația cu care au fost dăruiți, fără să se gândească la recompensă. Ei ar tinde către „desăvârșire” printr-o intensă muncă spirituală realizată cu tehnici ascetice foarte avansate. Oamenii viitorului îndepărtat ar poseda o serie de puteri miraculoase, precum citirea gândurilor, darul de a anticipa „în vis evenimentele” și puterea de a-și materializa gândirea: „E suficient să se gândească la un obiect, pentru ca acesta să se concretizeze imediat”.
Înainte de toate, omul post-istoric este însă un om liber care a depășit „condiționările” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, I și II).
Deși prin capacitatea de asimilare a unor vaste cunoștințe pare a funcționa asemenea unui calculator performant, omul viitorului rămâne om, prin liberul său arbitru, și prin capacitatea de a descoperi în cele știute noi fațete ale înțelepciunii și frumuseții.
În perioada de transformare a sa într-un tânăr de 25-30 de ani peste care trecerea celor 30 de ani nu va lăsa nici un semn, amnezicul Dominic Matei începe a-și aminti cărți citite si poezii „de Ion Barbu și Dan Botta pe care nici nu știuse că le învățase vreodată”. În spital fiind, el păstrează „plăcerea cu care iubitorul de poezie citește un poem pe care-l cunoaște aproape pe dinafară” descoperind „frumuseți și înțelesuri pe care nu le bănuise până atunci” (p. 573), dezvăluind în mod creator latențe nescoase încă la lumină.
Bucuria relecturii creative îi rămăsese neștirbită chiar în condițiile imensei științe, însușită galopant prin anamneză, prin cunoașterea-amintire „spontană” a oricărui text scris în îndiferent ce limbă și ce perioadă a istoriei.
Renașterea de după accidentul din 1938 îi „amplificase fabulos toate facultățile mentale” purtându-l neabătut către dobândirea unei înțelepciuni universale investită cu o dimensiune mântuitoare.
Ca o mică paranteză, invocarea iubitorului de poezie mi-a amintit de conversațiile lui Cioran cu Theodor Cazaban, ambii extrem de pasionați de geniul lui Mihai Eminescu. Recitând din Eminescu pe străzile Parisului, Cazaban îl punea pe jăratic pe „franțuzitul” Cioran care se văita mai apoi că-i va fi greu să revină la limba franceză, vrăjit cum fusese de frumusețea limbajului poetic eminescian.
Odată cu regenerarea trupească a profesorului Dominic Matei, imaginația onirică îi plasează în preajmă acel alter ego „alcătuit din cele mai adânci straturi ale inconștientului” (10). Îi oferă, fără echivoc, posibilitatea să se asculte pe sine însuși, vorbind cu alter-ego-ul său de ca și cum s-ar privi într-o oglindă vrăjită, asemănătoare oglinzii din povestirea Uniforme de general (11). Așadar, ca să-și întâlnească propria ființă necunoscută sieși în stare de veghe, întineritul Dominic Matei își dă întâlnire cu ea în vis. Partener de discuție în vis, dublul își asumă uneori rolul mai-știutorului, al călăuzei.
Francis Ford Coppola plasase în oglindă figura bătrânului profesor, făcând ecranizarea, prin această neinspirată alegere, încă și mai greu de urmărit până la capăt. Căci dublul nu este vechiul „eu” al bătrânului profesor, pasă-mi-te, un „eu” preschimbat în alter-ego aflat la derularea filmul vieții trăite până la șaptezeci de ani.
După ce fusese lovit de trăznet în creștetul capului, la spital moartea îi dădea târcoale. Ca în toate experiențele din apropierea morții, Dominic Matei vede și el filmul propriei vieți. Nici tânăr, nici bătrân, sau ambele la un loc, profesorul poartă în „vis” discuții cu Laura, cea mai frumoasă studentă a sa cu care se și căsătorise. Fosta lui soție, care îl părăsise demult, acum îi consolează tristețea latentă că nu și-a terminat acel opus magnum despre istoria limbajelor omenești căruia îi dedicase o bună bucată a vieții sale.
Frumoasa Laura îi interpretează destinul în deplina sa expansiune, spunându-i că a fost ursit să fie un fel de Goethe fără operă: „Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viața pe care o trăiești, nu în analize, descoperiri și interpretări originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie… Goethe. Dar imaginează-ți un Goethe fără operă” (p. 536).
Pasajul îmi pare o modalitate de a evoca înțelepciunea lui Nae Ionescu, filozoful care susținea că nu contează câte cărți groase ai scris. Contează doar cât ai ajuns să te „subțiezi” pe tine însuți.
„În epica noastră atât de monotonă, atât de limitată, Mircea Eliade a știut întotdeauna să apară pe un plan aparte”, consemna cu justețe Horia Stamatu încă din 1937.

 

 

Note și considerații marginale:
1. Constantin Floru (1897-1983), – unul dintre asistenții profesorului Nae Ionescu și apoi unul dintre editorii celor patru volume de prelegeri naeionesciene publicate în timpul războiului -, observase că la nemți cultul tinereții „în ce are ea mai neisprăvit” s-ar putea să fi fost influențat de filozofia romantică, o filozofie a tinereții” (vezi „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.7). La vremea terorii ideologice si polițienești comuniste C-tin Floru s-a „metamorfozat” în traducător, tălmăcind din Hegel, din Leibnitz,  Estetica lui N. Hartmann, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
2. Isabela Vasiliu-Scraba, Clipa netrecătoare din „Tinerețe fără bătrânețe, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 498 / 2023, pp. 6-8.
3. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Eliade și detractorii săi, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/.
4. Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu, ciudățenii cripto-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/.
5. Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, referat pentru Conferința națională „Nae Ionescu”, Muzeul Brăilei, 22 aprilie 2020, contramandată din pricina pandemiei de „Covid-19”, în „Tribuna” , Cluj-Napoca, nr. 484/ 2022, pp. 11-12 si nr. 485/ 2022, pp. 9-11.
6. Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
7. vezi cele două părți ale eseului: Isabela Vasiliu-Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, în „Tribuna” , Cluj-Napoca, nr. 493/ 2023, pp. 15-16 si nr. 494/ 2023, pp. 14-15.
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/.
9. Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/.
10. Descoperirea inconștientului avea pentru Mircea Eliade o importanță similară cu descoperirile maritime din timpul Renașterii, aducând „lumină într-o lume care mai înainte nici nu fusese bănuită” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/).
11. Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general”, de Mircea Eliade, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 492/2023, pp. 16-18.