Motto: „Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi,/ Din pântece ni-s pruncii puși la juguri,/ Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (Vasile Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

 

 

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul Pașii Pierduți (The Lost Footsteps, prefațat de profesorul Grigore Nandris, Londra, ianuarie 1961) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de duminică Observatorul (The Observer) publicase pe 28 mai 1961 articolul Prizonierii uitați (The Forgotten Prisoners). Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International”. Printre fondatorii organizației „Amnesty for Political Prisoners” s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu.
Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului C-tin Noica din închisoarea politică ale cărei porți îi fuseseră deschise de trioul proletcultiștilor Zigu Ornea-Pavel Apostol-Ion Ianoși, ultimul fiind șeful cenzurii în anul arestării „lotului” Noica din care au murit după gratii doi intelectuali de mare clasă: muzicologul Mihai Rădulescu și Barbu Slătineanu. .
Ca o mică paranteză, ar fi de observat că Mircea Eliade – care contribuise cu bani la tentativa de scoatere din temnița politică a filozofului Noica prin cumpărare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic: Andrei Pippidi), în romanele sau nuvelele sale în care apar deținuți politici, se ferește a descrie bestialitățile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează sinistrele situații prin felurite formulări precum cele din Pelerina (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. Ethos III, Paris, 1982 și, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.
Pentru scoaterea nevinovatului Constantin Noica de după gratii, Ion Rațiu apelase neinspirat la profesorul de științe politice Maurice Cranston (vezi vol.: Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată lui J.P. Sartre, la mormântul căruia Emil Cioran ar fi vrut să pună un bilețel pe care că scrie „Mulțumesc!” ,și să semneze „Moscova”.
Dacă prin „Amnesty International” Constantin Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962, în schimb în acel an s-a tipărit Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere O zi cu Ivan Denisovici printre prizonierii politici ai regimului comunist s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând un an mai târziu simultan la Paris și la Milano.
În Germania de vest (ale cărei universități – ca și în Franța sau Italia – dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea documentatului volum: Fascismul în epoca sa: Acțiunea franceză – Fascismul italian – Naționalsocialismul, prezentând cadrul de apariție a regimurilor fasciste europene  (vezi Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963). Se știe că abia în secolul XXI forurile europene au recunoscut oficial și criminalitatea comunistă. În Spania anului 1990, Vintilă Horia îi spunea unui tânăr comunist că ei, comuniștii, nici n-ar trebui să deschidă gura fiindcă „ei stau pe o sută de milioane de cadavre”. (V. Horia. Jurnal de Sfârșit de ciclu).
Filozof al istoriei, Ernst Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat –despre nuvela  „Uniforme de general” de Mircea Eliade) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94).
Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze în 1970 pe Soljenițîn cu Nobel. Premierea a fost interpretată de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de K.G.B., cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia rusească. Între timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic, dizidentului i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973) care a avut o bună mediatizare în presa occidentală.
În Pelerina, terminată în august 1975, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii comunismului le voiau pe vecie ascunse. Dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se întâmpla în gulagul comunist după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele de exterminare (precum Canalul Dunărea-Marea Neagră, supranumit „Lagărul morții”) și în unele spitale psihiatrice.
Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român de profesie inginer a cărui viață (neieșită din comun) se reduce la orele de serviciu, de relaxare și la câteva relații amicale. „Statul-închisoare” (/statul-comunist), în care dusese până la un moment dat o viață tihnită, îi rezervă însă tânărului inginer nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină.
Despre acest necunoscut cititorul află că a fost ani de zile deținut politic. Însăși pelerina „mărturisește” că ar fi vorba de un fost erou decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” în războiul pentru Basarabia și Bucovina de Nord cotropite de Stalin în vara anului 1940, redobândite de români în vara lui 1941 și pierdute iarăși odată cu ocupația stalinistă a României de după Yalta anului 1945 (vezi Nicolae Baciu, Sel-out to Stalin. The Tragic Error of Churchill and Roosevelt. The Untold Story, 1984: în franceză, L’Europe de l’Est trahie et vendue, 1984; în germ., Verraten und verkauft, 1985 și în română, Ylalta și crucificarea României).
Necunoscutul înveșmântat în pelerină ar dori să afle de la inginerul întâlnit pe stradă  „Ce zi e astăzi ?”.  Întrebarea nu vrea nici pe departe să-nsemne ceva de genul „tinere, oare tu știi pe ce lume trăiești în ziua de azi?”. Ea intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist.
Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului întâlnit în mijlocul Bucureștiului l-au și transformat pe inginer într-un posibil personaj al unui scenariu confecționat de Securitate. Practic l-au azvârlit într-un abis, chiar înainte de formularea răspunsului. Acostarea tânărului alertează poliția politică a statului totalitar, poliție care își urmărea pas cu pas vechea sa victimă [1] supraviețuitoare torturilor și condițiilor de exterminare prin foame și frig din închisorile politice.
Pe neștiute, inginerul din nuvela Pelerina se transformă, adică este metamorfozat, într-o victimă a terorismului polițienesc din „statul-închisoare”, Tânărul este făcut părtaș la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste: fata pe care a curtat-o locuia pe aceiași stradă și chiar lângă casa omului cu pelerina. La una din multele anchete află că la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, chiar la secția care fabricase cerneala cu care s-a tipărit ziarul comunist, fapt pe care vigilenta Securitate îl corelase cu informația după care iubita inginerului își desfășura activitatea de cercetare într-o secție de cerneluri din București, ș. a.m.d.)
Întrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea (1902 -1991) a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. «Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?», m-au întrebat. Și am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).
La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș, cu mare succes de librărie (cf. Ion Rațiu), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine și corespondentul lui „Figaro” la Londra” (vezi Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?, București, 1991, p. 86) -, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții Pașii pierduți pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (ibidem).
În 1958 și exilatul Theodor Cazaban [2] recenzase o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, accentuând subtilitatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo; vezi vol: Theodor Cazaban, Eseuri și cronici literare, București, Ed. Jurnalul literar, 2002).
Ca urmare a deselor convocări la Securitate, tânărul inginer din nuvela Pelerina își pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârșit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice  unde fusese „cazat” de profesioniștii terorii polițienești.
La ultima anchetare, inginerul află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o țară de dincolo de Cortina de fier i-a transmis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască și să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu.
Mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda invocase următoarea frază din Noul Testament: „Fericiți cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăția Cerurilor”. Ca o mică paranteză, precizez că de la un episcop spaniol (ascultat pe youtube) am aflat că „cei săraci cu duhul” ar fi fost tinerii, care, din pricina vârstei fragede, n-au apucat să se „îmbogățească” spiritual și că la ei se face referire în Sfânta Scriptură.
În Pelerina, cititorul n-o să găsească istoria pierderii locului de muncă avut de tânărul inginer în capitală, nici amănuntele mutării sale în provincie, sau ale „cazării” forțate în stabilimentul de boli psihice (abuz al poliției politice comuniste semnalat de Eliade în ultima sa nuvelă întitulată Dayan).
Ca și în cazul prezentării unui fenomen religios oarecare, renumitul filozof al religiilor preferă studiul intrinsec al manifestărilor și nu înșirarea pe ața timpului a istoriei fenomenului luat în studiu, fie sub lupa savantului de renume mondial, fie din perspectiva autorului de romane și de povestiri fantastice.
Dacă luăm în considerare evenimentele ce au dus la anihilarea tihnei unei vieți monotone și la absurda metamorfozare a unui om obișnuit într-un închipuit „dușman al poporului” (cum a fost desemnat Noica de turnătorul Pavel Apostol), observăm că din prima secundă a întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic, tânărul a intrat ca și automat în mașinăria terorismului politic al regimului totalitar comunist.
Vânat de Securitate fusese tânărul chiar cu vreo doi ani mai înainte, de când trimitea peste Cortina sovietică de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia.
Într-un mod criptic și extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeții relatate în discuții purtate la Securitate, tânărul inginer solicitat a lămuri unui necunoscut o greșeală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite „cooptat”  în alcătuirea unui stufos dosar de urmărire securistă în care ticluirea de scenarii [3] suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea și pedepsirea celui anchetat.
În finalul nuvelei apare și ideea de transcedere a terorii securisto-comuniste prin credința creștină. Aceeași idee o avansase și filosoful Mircea Vulcănescu – martirizat în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Efectul Rashomon sau Adevărul despre moartea martirică a filosofului Mircea Vulcănescu, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 488/ 2023) -, într-o prelegere despre sinucidere ținută în coșăria închisorii din Aiud (vezi Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999).
Despre povestirea Pelerina, un doctor „în Mircea Eliade”, în lipsa oricărei opinii personale, a preferat să preia perspectiva torționarilor securiști, servită în mod ironic de academicianul Mircea Eliade, spre a sugera falsul patriotism al păzitorilor unui regim dictatorial (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României).
Nesesizând ironia marelui savant, doctorandul Lucian Strochi citează pasajul unde stă scris că victima complotului descoperit de vigilența statului polițienesc ar fi fost însăși România, „o țărișoară fără vreo importanță reală pe eșichierul internațional”.  Și că împotriva României ar fi conspirat (vezi Doamne) „forțe imense externe și interne” (cf. tezei de doctorat susținută în 2003).
Printr-o „ironie mușcătoare” (descoperită de doctorul în proza eliadescă exact unde nu era cazul) complotiștii n-ar viza „un război, fie el unul psihologic”, ci culmea, ei lansează sloganuri pacifiste (vezi Lucian Strochi, Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Iași, 2004, p.207).
Poetul dr. Vasile Voiculescu luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea sovietică a României, amintește atât de uciderile în masă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și de forțata îndoctrinare comunistă prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a „raiului” adus cu sine de totalitarismul de stânga. Poetul ajuns nevinovat în temnița politică la peste șaptezeci de ani nu uită nici de cenzurarea masivă a valorilor culturale românești de până la instaurarea ilegală a „comunismului Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca), atunci când scrie de „strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (Vasile Voiculescu, Adio libertății).
Într-una dintre revistele exilaților, Mircea Eliade descrisese în 1953 ocupația comunistă a României drept „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale” (M. E.).
Interesată preponderent de „revelațiile asupra lagărelor, proceselor și închisorilor” din literatura sovietică, Monica Lovinescu (1923-2008) se lăsase păcălită de securitatea care în țară confisca sistematic mărturiile de detenție politică. Asemenea mărturii. filosoful C-tin Noica le-ar fi vrut publicate în Anglia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc). Memoriile Remus Radina, apărute -ca și cele ale lui Aurel State-, în Occident, fuseseră și ele confiscate prin „trierea” securistă a corespondenței lui Noica.
Nepricepând multe dintre povestirile eliadești (precum Uniforme de general, Pelerina, Dayan, care și azi sunt lipsite de mediatizarea de care se bucură beletristica eliadescă din interbelic), Monica Lovinescu credea că numai la români „teroarea stalinistă” ar fi fost (vezi Doamne) „pusă în paranteze”, și că „în uitarea astfel pogorâtă pe trecut, morții mor a doua oară” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, ediția a doua, București, 1990, pp. 9-10). Având contacte la Paris doar cu „trimișii stăpânirii” (cf. Virgil Ierunca) din „statul-închisoare” (apud. M. Eliade), ea n-avea de unde să afle că până în 1990 fusese „strivită orice idee anti-comunistă” (cf. Ion Ianolide). Conștiința este însă „supusă principiului libertății și nimeni nu va putea să doboare această lege” scrisese fostul deținut politic Ion Ianolide în rev. Atitudini (nr.7/2009, p.40).
Chiar dreptatea (pe care Platon a încercat s-o definească în multe din dialogurile lui (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999), ar fi „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” după cum nota Nicolae Herescu (1903-1961) la moartea lui Albert Camus. Glasul scriitorului rebel îi apăruse  rafinatului latinist „inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (vezi Nicolae I. Herescu, Albert Camus și noi, în vol.: Dreptul la adevăr, București, Ed. „Jurnalul literar”, 2004, p.194).
În consens cu părerea eminentului profesor N. I Herescu [4], – al cărui post universitar i-a fost uzurpat în 1945 de politrucul comunist Alexandru Graur -, Mircea Eliade consemnase pe 6 ianuarie 1975 gândul lui Camus după care oamenii n-ar trebui să aștepte plinirea vremii cu Judecata pe care o va face Iisus Cristos. Pentru că judecata divină are loc în fiecare zi („N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours”, Camus, La chute, p.129).
Ideea lui Eliade după care demonia timpului istoric poate fi pusă în paranteze doar de adevărata cultură, născută sub auspiciile timpului permanentei judecăți Dumnezeiești apare indirect în nuvela Pelerina, ea însăși o capodoperă literară cu surprinzătoare mesaje ce nu țin seama nici de granițele de țări, nici de vigilența securității unui stat totalitar.

 

 

Note
1 „Foștii condamnați politic deși „eliberați” au continuat să fie… amenințați, persecutați, interogați [de Securitatea regimului dictatorial comunist], supuși la continue presiuni morale și materiale”, scria fostul deținut politic Emil Manu în monografia „Ion Caraion” (Ed. Universal Dalsi, București, 1999, p.167).
2 „Scenarită” este și fabricarea (din 1994) „dosarului politic” a internării bolnavului Eminescu, internare pricinuită în 28 iunie 1883 de evoluția spre creier a sifilisului netratat (apud. George Călinescu). Alexandru Paleologu taxase drept „dobitocie” asemenea „scenarită”, amintindu-și declarația lui Maiorescu în care-i spunea doctorului Șuțu că „nu va cruța nici un ban” pentru tratarea bolnavului Mihai Eminescu. Cine-l acuză pe Titu Maiorescu ar fi, în opinia lui Al. Paleologu, „ignar, incult și idiot” (Alexandru Paleologu într-un interviu publicat în „Caiete botoșănene”, nr. 2-3/ 1999, p.19; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Alexandru Paleologu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, De ce nu este întotdeauna bine să fii în vogă). O carte interesantă și bine documentată despre relația dintre Eminescu și Maiorescu a scris Florin Paraschiv: Imperceptibila Junime (Baia Mare, 2015, ISBN 978-606-8423-25-8; la p.36 el citează volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998).
3 Theodor Cazaban n-a putut fi amețit cu vorbe de „trimișii stăpânirii” de după împușcarea Ceaușeștilor și „rotirea de cadre” (apud. Mihai Cantuniari). Într-un interviu din iunie 1993 îi spunea Mihaelei Cristea (angajată a Televiziunii din România) de nivelul scăzut al consumatorului de emisiuni televizate, amintind de o carte italienească al cărei titlu era: La prevalenza del cretino. Pe urmă nu lasă neobservate „calculele în materie de onorabilitate a persoanelor”, altfel spus, „cosmetizările” biografice de mare succes la „prostia de masă” care l-a huiduit pe Corneliu Coposu, „un martir al rezistenței” (vezi Th. Cazaban în volumul de interviuri: Experiența inițiatică a exilului, București, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p. 334). Semnificativă este și prompta sesizare a trunchierii adevărului istoric, prin încercarea de evacuare din memoria colectivă a instituționalizării crimei de genocid din totalitarismul de stânga prin încarcerarea și exterminarea în temnițe politice a milioane de români nevinovați, atât în țara aflată sub „ocupație moscovită” cât si în provinciile românești (Bucovina de nord si Basarabia) înglobate în Imperiul sovietic (U.R.S.S.). În Raportul de la Helsinki referitor la victimele comunismului ar fi fost trecute patru milioane de români (apud. Magda Ursache, Bulevarde de cenzură). „Megafoanele puterii” de după 1990 trâmbițau „marea schimbare” odată cu înlocuirea lui Ceaușescu prin Iliescu. În acest sens fusese manevrat (de Radu Varia) și Emil Cioran să vorbească de bine noul regim de la București (vezi Radu Portocală, Cioran- sfârșitul furat). Insistent invitat să se întoarcă în România scăpată de „pârlitul” (Th. C.) de Ceaușescu al cărui regim fusese departe de „teroarea stalinistă de sub Gheorghiu-Dej „și Ana Pauker” (Th. Cazaban), autorul romanului Parage a ocolit capcana prin care practic era constrâns a accepta minciuna cu „marea schimbare” spunând că a plecat dintr-un regat și ar dori să se întoarcă „tot într-un regat” (p.336).
4 Vezi videoclipurile pe YouTube în care Mirel Vasiliu citește eseuri ale lui Nicolae Herescu despre Seneca, despre Cicero și despre Problema fericirii.