Consiliul
Județean Cluj
Fertilă întâlnire muzicală româno-norvegiană
Printre atracţiile din programul celei de-a 49-a ediţii a Festivalului Toamna Muzicală Clujeană s-a înscris şi un concert cuprinzând lucrări instrumentale şi electroacustice de compozitori norvegieni contemporani. Purtând inspiratul titlu Musica Borealis, proiectul a fost finanţat printr-un grant EEA, oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României. Organizarea concretă a revenit prestigioaselor instituţii clujene Academia de Muzică G. Dima şi Filarmonica Transilvania. Ideea centrală a galei a fost să familiarizeze publicul nostru cu specificul muzicii erudite create actualmente în Norvegia. Ceea ce s-a reuşit, cu concursul unor muzicieni ‒ din acea țară și din Cluj – sensibili şi empatici la ipostazele recente ale artei sunetelor. Aceştia activează, în principal, sub două sigle: Duo Interplay, format din norvegienii Maiken Mathisen Schau la flaut şi Trond Schau la pian şi Ansamblul AdHOC, condus de dirijorul Matei Pop, în următoarea componenţă: Dorina Mangra/vioară, Eva Butean/pian, Aurelian Băcan/clarinet, clarinet-bas, Melinda Beres/vioară, Csongor Denes/vioară, Ovidiu Costea/violă, Ovidiu Marc/violoncel, Emil Simion/percuţie, Dorin Pop/percuţie şi Ciprian Pop/mediu electronic.
Compoziţia lui Ketil Hvoslef Inventiones pentru vioară şi pian a beneficiat de interpretarea plină de nerv a violonistei Dorina Mangra, secondată de pianista Eva Butean. Compatibilitatea dintre cele două instrumentiste servea din plin principiul complementarității ce stă la baza lucrării. Invenţiunile lui Hvoslef se dezvoltă imprevizibil, în împletiri de linii melodice suple şi astringente. Piesa îşi menţine organicitatea, deşi – pe de altă parte – propune auzului provocatoare deschideri înspre inedit. Timbrul acustic e valorizat plenar, atent reliefat şi printr-o anume ritmicitate subliminală, ataşantă pentru ascultător. Nu e de mirare că ingeniosului „Tonsaetzer”, născut la Bergen, i-a fost acordat de patru ori premiul Lucrarea anului din partea Societăţii Compozitorilor Norvegieni.
Microludes pentru flaut şi percuţie − compozitor Olav Berg (format iniţial ca trompetist) – constă din deambulări flautistice pe câteva structuri ritmice, „decupate” pe diverse instrumente de percuţie (mai învăluitoare, aş zice, în cazul vibrafonului). Febleţea autorului pentru instrumentele de suflat oferă interpretei Maiken Mathiesen Schau sugestii pentru revelarea dilematicei expresivități a flautului, în interacţiune cu percuţionistul Dorin Pop.
Compozitorul Lasse Thoresen a fost prezent cu două lucrări. Stages of the Inner Dialogue ne-a dat ocazia de a aprecia arta pianistică a lui Trond Schau. Cu suverană siguranță, dar și cu o necesară doză de suplețe, acest instrumentist ‒ care l-a avut ca maestru pe monumentalul Lazar Berman – efectuează o adevărată operă de hermeneutică muzicală printre meandrele pianistice. Efectele sunt quasi-impresioniste, deși articularea frazelor e mai curând neoclasică. Inevitabil, dialogurile interioare sugerate prin interogațiile și răspunsurile configurate de cele două mâini trimit la raporturile inextricabile dintre afectivitatea septentrională și tenebroasa natură ce i-a fost predestinată. În duetul pentru flaut și pian Sea of Names, Thoresen transfigurează durerea cauzată de moartea mamei printr-o muzică a redempțiunii, cu accente dramatice, de un pathos conținut. Flautul oscilează între sunetul natural și cel impregnat de adaosuri neconvenționale – respirație, voce, fluierat… Sonurile au profunzimi și ecouri coagulate într-o curgere epică, marcată de caracterul ineluctabil a Marii Treceri. Pot fi decelate aci și anumite reflexe ale preocupărilor compozitorului pentru implicațiile filosofice ale religiei Baha’i. Pe bună dreptate, doctul prezentator al concertului – compozitorul și profesorul Adrian Pop ‒ menționa colaborarea Corului Filarmonicii Transilvania la premiera mondială a oratoriului Teraces of Light, compus de același Lasse Thoresen, cu ocazia inaugurării în anul 2000 a Teraselor Templului Baha’i de pe Muntele Carmel, la Haifa în Israel.
Syntax de Bjorn Kruse a fost interpretată de excelentul clarinetist Aurelian Băcan, împreună cu agilii percuționiști Emil Simion și Dorin Pop ‒ demni continuatori ai școlii de percuție impuse la Cluj de către Grigore Pop. O muzică evenimențială, alertă, în care compozitorul norvegian știe să-și valorifice îndelungata experiență de jazzman saxofonist. Aș zice că o face oarecum în răspăr față de evanescențele romantice impuse ca „marcă scandinavă” de către compatriotul său Jan Garbarek. Kruse nu ezită să apeleze mai curând la resursele vitalității vikinge capabile să înfrunte intemperiile, decât să reia clișeele unei atitudini resemnat-contemplative.
Arne Nordheim (1931-2010) este considerat a fi lampadoforul noii școli muzicale norvegiene. Colaborând cu experimentaliștii din Danemarca, Franța, Olanda și Polonia anilor 1960-70, el a contribuit decisiv la sincronizarea componisticii din țara sa cu modernismul european. Pe lângă recunoașterea meritelor sale pe plan național
(i s-a atribuit chiar un spațiu de creație din partea Casei Regale), Nordheim a beneficiat de ecourile admirative stârnite de amiciția sa cu rebelul exponențial al muzicii din acea epocă ‒ Frank Zappa. În cadrul concertului Musica Borealis a fost prezentată lucrarea Solitaire pentru mediu electronic, concepută în 1968 cu suport logistic din partea Studioului Experimental al Radioului Polonez. Tematica alienării umane în peisajul nordic e adecvat oglindită prin procedeele muzicii concrete – blocuri sonore sumbre, rostogolindu-se asemenea unor stânci spre oceanul liniștii înghețate. Dacă ar fi să judecăm după cum a evoluat conceptul de muzică electroacustică în anii din urmă, piesa lui Nordheim își reconfirmă aura inovativă etalată atunci când fusese creată. Ea își menține prospețimea tocmai prin contrast cu epigonismul și sterilitatea în care au eșuat cohortele de manipulatori ai ustensilelor electronice tot mai performante (și parcă tot mai alienante…). Actualmente, nenumărate lucrări electroacustice de pe mapamond nu fac altceva decât să reitereze (bineînțeles cu un surplus incomensurabil de posibilități tehnice) paradigmele deja create de un Nordheim și contemporanii săi. În privința laturii vizuale, Solitaire demonstrează că, să-i zicem așa, abstracționismul cinetic al începuturilor a devenit între timp o cutumă, ca un fel de light-design pleonastic și redundant, pe care noii exploatatori ai tehnicilor electronice se simt parcă obligați să-l servească spectatorilor captivi în fața unui ecran.
Compozitoarea Ase Hedstrom a fost prezentă în programul de față cu Sorti pentru cvartet de coarde (din anul 1989) ‒ un abil montaj de texturi, câmpuri și fluxuri sonore, redat cu profesionalism de cordarii Ansamblului AdHOC. În fine, ambițioasa Glimpses of a Daylight de Jostein Stalheim a revelat capacitățile ansamblului AdHOC de a se plia exigențelor muzicii contemporane, indiferent de zona de proveniență. Meritul revine atât tinerilor instrumentiști, trecuți prin înalta școală a Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, cât și liderului Matei Pop, un muzician complex, cumulând atribute de dirijor, compozitor, pianist și … vizionar. Consecvența implicării formației AdHOC în viața noastră muzicală ne dă speranța că prodigiosul proiect al lui Cornel Țăranu Ars Nova de Cluj ‒ ansamblul purtător de stindard al avangardei muzicale române din 1968 până în prezent! – va avea parte de o fericită continuitate peste generații.