Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Compagnons du Devoir

Compagnons du Devoir

 

 

dintre toate organizaţiile cu pretenţii iniţiatice, răspândite actualmente în lumea occidentală, nu sunt decât două care, oricât de decăzute ar fi ca urmare a ignoranţei şi a incomprehensiunii imensei majorităţi a membrilor lor, pot revendica o origine tradiţională autentică şi o transmisiune iniţiatică reală; aceste două organizaţii care, la drept vorbind, n-au fost la început decât una singură, deşi cu multiple ramuri, sunt Companionajul şi Masoneria. René Guénon / SPAI

 

 

În plin Ev Mediu, au existat trei mari manifestări ale tradiţiei iniţiatice în Europa: (i) cea din spaţiul locuit de populaţiile germane prelungită înspre Scandinavia, teritoriile slavilor de răsărit şi Transilvania; (ii) cea din fosta provincie Gallia romană cu extensie înspre peninsula iberică şi ţările de jos; (iii) cea pornită din actualul teritoriu francez şi stabilizată, apoi, în Anglia, Scoţia şi Irlanda. Aceste ramificaţii principale au dăinuit o lungă perioadă de timp istoric şi au format trei mari curente iniţiatice (breslele germane, companionajul francez şi ghildele britanice) care au convieţuit, au conlucrat şi s-au influenţat reciproc până în epoca modernă.
Aşa cum maeştrii comacini vor fi trecut Alpii după căderea Imperiului roman şi se vor fi statornicit, treptat, în spaţiul german, va fi existat, desigur, un fenomen similar care s-a materializat în trecerea asociaţiilor de zidari, pietrari şi arhitecţi în vastul teritoriu gallez mărginit de fluviul Rhin, la est, şi de Atlantic, la vest. Trebuie spus, din capul locului, că fenomenul pe care-l numim aici generic compagnonnage este identic, în esenţa sa, cu manifestarea breslelor germane şi cu cea a ghildelor de free-masons ce au profilerat, apoi, în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi, de aceea, toată această impresionantă desfăşurare de forţe care a lăsat posterităţii catedralele Apusului se impune ca un impresionant program de transpunere în lucrare a geometriei sacre săvârşindu-se, odată cu aceasta, o sublimă transfigurare a omului european care, într-o formă sau alta, participă la Marea Operă fie individual, fie ca membru al unei comunităţi umane.
Pe lângă activitatea curentă – proiectarea şi construirea clădirilor din piatră – în cadrul acelor colegii, bresle sau corporaţii meşteşugăreşti medievale, se derulau procesiuni iniţiatice tradiţionale (ritualuri) menite să asigure companionului inclusiv acea mult râvnită realizarea în plan spiritual despre care maeștrii aminteau aluziv, din când în când, pe timpul lucrărilor curente. Fără să se spună explicit, prin aceste demersuri consacrate se urmărea nu doar transmiterea unei influențe spirituale ci, îndeosebi, parcurgerea de către individ a unei perfecţionări morale şi spirituale şi, împreună cu aceasta, a unei restabiliri complete a statutului de om liber şi de bune moravuri. La apogeu, aceasta echivala cu atingerea pragului de homo universalis1 și avea drept corolar trăirea lăuntrică a iluminării așa cum era aceasta sugerată prin ritual şi simbolistică.2
Pentru o perioadă istorică semnificativă, cuprinsă între secolele al VIII-lea şi al XII-lea, penuria de date şi informaţii privind fenomenul iniţiatic în evoluţia sa dinspre nordul peninsulei italice înspre teritoriul francez de astăzi este reală şi stânjenitoare pentru un cercetător onest. Asociaţiile companionilor de meserie care, la un moment dat, funcţionau în paralel cu breasla aceea clasică având o ierarhie ternară (ucenic, calfă, maestru) pare să fi apărut târziu, în istorie, ca urmare a unei revolte generalizate, cauzată de faptul că accesul la măiestrie era îngrădit prin condiţionări nedrepte. Astfel, este acreditată ipoteza potrivit căreia primele manifestări ale călfiei ca fenomen de sine stătător vor fi apărut la începutul secolului al XII-lea ca urmare a participării masive a artizanilor pietrari şi zidari la construcţia catedralelor începute în acea vreme pe tot cuprinsul Europei. (Saint-Léon, pp. 11-16; Buluţă, pp. 25-36)
Istoria legendară a companionajului menţionează trei mari fondatori: Regele Solomon, Père Soubise şi Maître Jacques. Multe dintre societăţile iniţiatice îşi ascund, de regulă, rădăcinile lor şi astfel se refugiază într-un trecut îndepărtat pentru care inventează conexiuni mai mult sau mai puţin credibile. Desigur, tot aşa stau lucrurile şi în cazul companionajului care pornind de la un venerabil personaj biblic, Solomon cel înţelept, menţionat ca atare în Cartea regilor din Vechiul Testament, îşi va fi întemeiat istoria sa dintru începuturi prin recrutare retroaspectivă. (Greer, pp 452-453) Această abordare venită dintr-un fabulos imaginar colectiv, este îndeobşte considerată a fi fără acoperire factuală şi, de aceea, a fost satirizată de către cei care au produs studii şi cercetări în materie. Chiar şi aşa, însă, trebuie să conchidem că istoria legendară trimite la un trunchi comun al companionajului cu masoneria şi la un simbol deosebit de important pentru ambele organizaţii – Templul lui Solomon cu proporţiile sale geometrice ilustrative în ceea ce priveşte intenţia omului de a făuri aici, pe Pământ, o Casă a Domnului anume concepută pentru a reflecta imaginea Cerului.
Şi apoi, după ce legenda va fi consacrat botezul mitic al companionajului prin această descendenţă a sa din stirpea Regelui Solomon, se povesteşte în continuare, despre venirea primelor calfe pe teritoriul Hexagonului distingându-se două grupuri importante, cel al pietrarilor conduşi de către Maître Jacques debarcând în portul Marsilia şi cel al dulgherilor conduşi de părintele Soubise care descinde în zona Bordeaux, pe coasta Atlanticului. Maître Jacques şi Père Soubise lucraseră împreună la Templul lui Solomon şi după terminarea construcţiei, însoţiţi de ucenicii lor, au purces către teritoriul galez navigând pe mare. Potrivit mitului, pietrarii şi dulgherii erau în conflict şi aşa se face că Maître Jacques cade ucis, cu cinci lovituri de pumnal, de către un discipol din cealaltă tabără. În ultimile sale clipe de viaţă, Maître Jacques le-a cerut ucenicilor să jure că vor respecta cu sfinţenie Datoria Sacră (Saint Devoir) şi astfel companionii şi-au adăugat un inedit titlul de nobleţe prin aceea că s-au declarat Fiii Datoriei (în fr. les Devoirs). Companionii îşi vor fi făcut un renume din acea că sunt devotaţi trup şi suflet muncii lor. Nimic nu este ezoteric mai adevărat decât acele legende, în aparenţă naive, care ne arată artizanii semnând un pact în interesul operei dorite. (Wirth, p. 180) Angajându-se cu abnegaţie şi curaj în proiecte complexe şi dificile, companionii contractau obligaţii exigente pentru a căror reuşite colaborau în mod conştient, unindu-şi eforturile, dexterităţile şi cunoştinţele. (Roşca, pp. 580-588; Gray, pp 177-200; https://fr.wikipedia.org/wiki/Compagnons_du_Devoir)
Protectorii companionilor sunt Ianus bifrons şi cei doi Sfinţi Ioan;3 sunt veneraţi, de asemenea, cei patru martiri încoronaţi (Quatuor coronati) şi, în mod surprinzător, Maria Magdalena. Iniţierea la gradul de calfă venea după o lungă şi anevoioasă ucenicie; chiar dacă avea privilegiul de a participa la întâlnirile breslei, ucenicul era doar un simplu novice care trebuia să tacă, să asculte şi să se încarce cu cunoaşterea revelată. Maestrul îi asigura ucenicului masă şi adăpost iar acesta, la rându-i, era obligat să-l slujească timp de şapte ani cu supunere şi deplină convingere. Accesul la secretele breslei se producea treptat, pe măsură ce aspirantul se maturiza şi, astfel, prezenta depline garanţii privind păstrarea tăcerii în legătură cu adevărurile care-i erau revelate. Studiile de mai târziu vorbesc despre trei mari secrete iniţiatice: Secretul profesional4, Secretul ritualic5 şi, în fine, Marele Secret6. (Tămaş, pp. 303-304) Calfa, în schimb, era admisă în lojă în urma unei ceremonii de învestire care presupunea o iniţiere, transmiterea unor secrete profesionale certe, depunerea unui jurământ de credinţă şi, în genere, o participare mai aplicată la treburile obşteşti. Calfa participa, de asemenea, la toate agapele fraterne, beneficia de un salariu pentru munca depusă şi avea privilegiul de a pleca într-o călătorie pentru a se angaja, potrivit calificării sale, în diverse lucrări pe şantiere din alte oraşe sau zone geografice. La învestirea sa, companionul primea cuvântul de trecere (parola), un baston special (toiag)7 şi diverse alte însemne pe care le purta spre a fi recunoscut de către fraţii din comunităţile de artizani pe care le vizita.
Despre spiritul de companionaj, ca fiind acea dimensiune subtilă, greu de cuantificat şi de exprimat în concepte, am putea spune, pentru început, că acesta se poate evidenţia totuşi, discret, prin trei dimensiuni oarecum definitorii. În egală măsură, aceste dimensiuni subtile şi inefabile sunt orizonturile către care companionul este îndemnat să aspire, dar şi instrumentele calificate pe care el le va utiliza în procesul de autoşlefuire, de integrare conştientă în comunitate şi de experimentare a unor stări de conştiinţă non-ordinară. Întâi de toate companionul va trebui să plece, la propriu, într-o călătorie care-i va schimba cursul vieţii şi-i va modifica dramatic percepţia asupra realităţii; în paralel, i se va cere companionului să cultive spiritual comuniunii fraterne şi să-l privească pe tovarăşul său întru lucrare ca şi cum, împreună cu acesta, ar fi părţi organice într-un Întreg care-i conţine, deopotrivă, cu bune şi cu rele; în fine, companionul este învăţat să glorifice munca şi să dăruiască cu generozitate produsul muncii sale.8
Misterioasa tradiţia itinerantă este universală și omnivalabilă în toate spiritualităţile, ea însoţind ca o umbră întreaga istorie a omenirii. Sub aspect simbolic, călătoria iniţiatică nu este altceva decât o aluzie ritualică la un parcurs viu şi autentic pe care cel intrat pe cale va trebui să şi-l asume ca experienţă personală şi trăire nemijlocită. Acest substitut constituie totodată, și un impuls calificat dat aspirantului spre a înfăptui și el, la propriu, acel unic şi subtil zbor către înălțimile nebănuite din centrul Ființei. Desigur, cel care nu şi-ai înfăptuit la propriu călătoria prefigurată sugestiv în ritual, nu poate revendica statutul de veritabil inițiat.
Călătoria …este încercarea omului, este totodată o necesitate a condiţiei sale, mijlocul emancipării sale, ocazia de a se pune la încercare pentru a câştiga experienţă, de a descoperi alte aspecte ale lumii şi ale lui însuşi. Cu referire strictă la ritualul specific, se menţionează: Calfa merge spre a-şi descoperi mijloacele, însărcinările şi scopurile sale… şi …face cinci călătorii explorând domeniul omului şi socotind resursele de care va putea dispune. (Ligou, D., 2008, pp. 199-200) Companionul pleacă singur în călătoria sa şi nimeni nu poate efectua acest periplu în locul său; decizia calfei de a se angaja în această călătorie specială presupune, desigur, o teribilă renunţare la lumea în care s-a format şi a trăit până la acel moment. Aspirantul devine, astfel, un umil pelerin care, deseori, era numit străin de către cei cu care lua contact. Cuvântul latin peregrinus din care derivă pelerin, arată Guénon, semnifică în acelaşi timp, călător şi străin, fapt remarcabil având în vedere noima iniţiatică a ambelor sensuri, şi că, în companionaj, unii erau calificaţi ca trecători, iar alţii ca străini (ebr. gerşôn conţine şi el aceste două noime). Pelerinul, ca şi companionul, este un străin înscris pe un drum spiritual, Masoneria […] păstrând denumirea de călătorie pentru probele simbolice ale iniţierii… (Tămaş, p. 120.)
Dintr-o altă perspectivă, călătoria calfei este, în esență, o călătorie inițiatică, bine camuflată într-o realitate concretă. În miturile de acest gen, eroul pornește invariabil în căutarea a ceva palpabil și nădăjduiește că va găsi acel ceva la capătul destinației vizate. Raţionamentul iniţial se dovedeşte a fi însă eronat şi lipsit de relevanţă. După numeroase peripeții care-i forjează caracterul şi-i întregeşte cunoaşterea, ajuns în sfârşit, la destinație, aspirantul nu găsește ceea ce căuta cu deplină convingere (iluzia) însă, descoperă aici o cheie, o revelație9 care-l convinge să se întoarcă de unde a plecat și să sape acolo adânc căci, acea comoară după care tânjea cu ardoare se afla în chiar locul de origine al călătoriei sale. Altfel spus, Adevărul suprem, comoara mult râvnită, este întotdeauna și pretutindeni, la îndemâna căutătorului, condiția de reușită presupunînd ca el să privească realitatea dintr-o altă perspectivă; în această lumină, pelerinajul este instrumentul prin care se realizează un progres spiritual, gnosis-ul ca atare. Călătoria este, totodată, singura experiență posibilă a esențialului şi a sacrului; așadar, pentru a găsi Adevărul sau pacea interioară profundă, aspirantul trebuie doar să pornească hotărât la drum, cu nădejde în suflet și cu deplină convingere în crezul tău. Acesta este firul de aur care va călăuzi calfa prin labirint – drumul ego-ului mărginit în căutarea Sinelui.
Contemplând piscul semeţ al unei iluzorii măiestrii şi având în spate experienţa stagiului de ucenic, calfa intră aproape natural în logica salvatoare pe care comuniunea fraternă o propune cu generozitate şi, astfel, procesul învăţării şi al ascultării capătă noi şi nebănuite valenţe. Prin urmare, asocierea aspirantului cu ceilalţi fraţi aflați, ca şi el, pe același drum anevoios al cunoașterii devine nu doar necesară, ci şi liber-asumată. Mai mult decât atât, asocierea despre care vorbim trebuie să fie guvernată exclusiv de acel deziderat suprem și deosebit fecund al întrajutorării fraterne. Asocierea oamenilor este, în sine, generatoare de puteri deosebite ce se pot manifesta prin fapte deosebite, emoţii creatoare şi idei geniale. În tot acest stagiu intermediar, maestrul îi va solicită cu insistență căutătorului de lumină mai multă toleranţă, compasiune, integrare în colectiv, empatie şi, în genere, o convivialitate superioară şi plină de solicitudine în relația cu semenii. Drept consecinţă, după un oarecare timp trăit într-o asemenea atmosferă, modelarea aspirantului de către grupul iniţiatic din care face parte devine evidentă şi benefică prin efectele sale în planul elevării spirituale, ci şi determinantă sub toate celelalte aspectele.
În esenţă, companionajul10 operativ din Evul mediu nu era decât o formă lucrativă bazată pe practicarea unei meserii. Aceasta lucrare săvârșită împreună de către fraţi reprezenta un acoperământ pentru dimensiunea iniţiatică – cea esenţială și fundamentală – care, din afară grupului, era perfect insesizabilă și, astfel, bine protejată de curiozitatea şi eventuala ingerință a profanului. De precizat aici că, în realitate, companionajul medieval avea un singur grad – calfa de meserie, cum i se mai spunea, pe atunci; dat fiind că neofitul din acele vremuri nu era decât un simplu novice pus la încercare în vederea unei eventuale iniţieri, ucenicia, ca treaptă în sine, nu necesita un ritual de trecere specific și distinct.
Glorificarea muncii constituia, pe atunci, un îndemn fundamental la gradul de calfă; aspirantului i se cerea imperativ să nu-și irosească viaţa visând, în zadar, la idealuri himerice, ci să se angajeze cu toată ființa sa în munca obişnuită, aşa cum venea aceasta, la rând, în viaţa de zi de zi. I se cerea, de asemenea, să caute să înţeleagă planul divin şi să se conformeze acestuia încercând, cu slabele lui puteri omenești, să fie coparticipant conştient la Creaţia lui Dumnezeu și să aibă tăria de a accepta orice sacrificiu pentru opera la care era chemat să participe.
Pentru ca lucrarea săvârșită în comun, de către companioni, să fie considerată rodnică, sub toate aspectele, sunt menţionate trei condiţii fundamentale: (i) munca să fie autentic utilă din punct de vedere social, (ii) lucrarea să fi fost sacră şi să fi inspirat sentimente de venerație şi, apoi, (iii) aceasta să fie executată fără cusur. (Guénon / SPAI) În atare condiții, spiritul de întovărăşire al celor ce înfăptuiesc o împreună-lucrare poate fi, şi el, un ingredient deosebit de stimulativ şi, de aceea, nu doar necesar, ci și indispensabil sub aspect formal şi atitudinal. Într-un climat de o totală dăruire, iubire fraternă şi devotament faţă de idealul lucrului bine conceput şi executat, companionii au demonstrat, de nenumărate ori în istorie, că pot muta, cu adevărat, munţii din loc. De altfel, numeroase înfăptuiri grandioase ale umanităţii au rezultat în urma unor eforturi comune, pe deplin asumate, după ce în prealabil, cineva inspirat a proclamat un ideal demn de a fi urmat. În acest sens, pentru calfe, glorificarea muncii înseamnă a sublinia aceasta …printr-o calitatea a stării de spirit, printr-un mod de a fi şi de a trăi mai cu seamă prin artă şi prin felul de-a face fiecare bine lucrul său. Această atitudine cere, clipă de clipă, vigilenţă şi luciditate în lucrarea sau opera pe care zilnic o avem de înfăptuit. (Mainguy, I., 2010, p. 346.)
Iată o concluzie provizorie cu privire la această problemă a preaslăvirii muncii care …răspunde unui adevăr de ordin profund; dar maniera în care oamenii din epoca modernă o înţeleg în mod obişnuit nu este decât o deformare caricaturală a noţiunii tradiţionale, mergând până la a o întoarce pe dos. În fine, nu se preamăreşte munca prin discursuri vane, ceea ce nu ar avea nici un sens plauzibil; dar munca însăşi este «preamărită», adică «transformată», când în loc de a nu fi decât o activitate profană, constituie o colaborare conştientă şi efectivă la realizarea planului Marelui Arhitect al Universului. (Guénon / IRS, p. 75-79.) Prin glorificarea muncii sale, un companion din acele vremuri trebuia să fie decus în labore (devotat muncii) şi să înţeleagă în mod superior necesitatea integrării sale într-o întovărăşire ce viza o lucrare concretă (înălţarea unei catedrale, de pildă). În paralel, companionul avea de parcurs împreună cu fraţii săi un efort de elevare morală şi spirituală. Dar, înainte de toate, aceasta i se solicita unui companion, anume, să fie devotat muncii sale de zi cu zi. In extenso, mulţi binefăcători ai omenirii au rămas în memoria colectivă pentru rezultatul muncii lor, pentru o invenţie, o capodoperă, o decizie înţeleaptă iar noi, astăzi, îi venerăm cu recunoştinţă. Pentru cel care n-a avut şansa iluminării, munca dusă până la sacrificiu este instrumentul cel mai la îndemână prin care poate obţine nemurirea. Asocierea numelui său cu o descoperire, o carieră încununată cu succes, o realizare deosebită constituie garanţia că generaţiile viitoare îşi vor aminti de faptul că el n-a trăit în zadar.

 

 

Bibliografie
Bayard, Jean-Pierre – L`esprit du compagnonnage, Ed. Dangles, 2009;
Buluţă, Gh. – Esoterica sau în căutarea tradiţiei pierdute, Ed. Maico, 2016;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Gray, Henry – Les origines compagnonniques et la francmaçonnerie, Ed. de la Maisnie, 1988;
Greer, John Michael – Enciclopedia societăţilor secrete şi a istoriei ascunse, Ed. All, 2009;
Ghyka, Matila, C. – Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Guénon, René – Francmasonerie şi companionaj, Ed. Herald, 2016;
– Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
– Iniţiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Icher, François – Le compagnonnage, l`amour de la belle ouvrage, Ed. Gallimard, 1994;
Ligou, Daniel (coord.) – Dicţionar de francmasonerie, Ed. Ideea europeană, 2008;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Mainguy, Irène – Simbolurile masoneriei în mileniul III, Ed. Rao, 2010;
Roşca, Radu – Companionajul, o introducere, Revista Trivium, nr. 3 (40) Iaşi, 2019;
Saint-Léon, Éttienne, Martin – Le compagnonnage et la franc-maçonnerie, Maison de Vie Editeur, 2010;
Tămaş, Mircea – Arta regală şi Franc-masoneria, Ed. Aion, Oradea, 2005;
Wirth, Oswald – Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 Chen-jen, omul veritabil din taoism sau jivan muhti, omul eliberat din hinduism.
2 Vederea Stelei înflăcărate şi Delta luminoasă.
3 Ioan Botezătorul celebrat la solstiţiul de iarnă şi Ioan Evanghelistul sărbătorit la solstiţiul de vară.
4 Tainele geometriei prin care se putea demonstra ordinea universală şi planul divin.
5 Interpretările prin care erau devoalau înţelesurile subtile pendinte de ritualuri, mituri şi simbolistică.
6 Secretul indicibil şi netransmisibil prin care-i era indusă aspirantului o influenţă spirituală de natură supra-umană.
7 Bastonul calfei, un substitut al anticului tyrsus, era din aceiaşi familie cu caduceul lui Hermes şi cârja episcopală. (https://www.tours.fr/services-infos-pratiques/137-musee-du-compagnonnage.htm)
8 Tot astfel, în învăţătura tradiţională orientală sunt enunţate trei îndemnuri capitale: Întâi de orice, dăruieşte şi nu căuta cu obstinaţie posesia bunului rezultat din munca ta! Nu te ataşa de rodul muncii tale şi nu încerca să domini pe ceilalţi prin produsul efortului tău!
9 De cele mai multe ori, adevărul revelat este straniu, incredibil și de neimaginat.
10 Termenul companion provine din limba latină (com – panis) și înseamnă cel care împarte pâinea (cu tovarăşul său de muncă, n.n.) sau cel cu care împarți painea.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg