Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Comunicarea tautistă. Simplă dezvrăjire

Comunicarea tautistă. Simplă dezvrăjire

Deprinderea cu dezbaterile (cu taclalele, în termeni neaoși, cum ne atenționează Andrei Pleșu, simple plăceri vinovate ale românilor1) nu a necesitat timp de acomodare după 1989. Pur și simplu, ceva din gena noastră ne-a aruncat în fața televizorului în ipostaza de chibiți, sfătuitori și comentatori din umbră în dezbateri, experți fără tăgadă, convinși de rolul nostru important în setarea agendei publice. Doar că agenda publică e prima păcăleală în lumea pe care ne-o imaginăm a o stăpâni, cea a comunicării mediate, și care ne livrează piste false, într-o buclă a autoînchiderilor. Încă din 1972, Maxwell McCombs și Donald Shaw figurau un model referitor la mecanismele prin care se crează și se consolidează opinia publică, numit agenda setting2: mass-media, ne avertizau cercetătorii americani, nu doar că stabilesc conținutul agendei publice (la ce să gângești), ci și punerea ei în formă (cum să gândești). Și, în ciuda repetării mesajului prin lucrări românești de specialitate sau de popularizare a științei, telespectatorul avid de taclale încă se mai iluzionează în raport cu rolul său în stabilirea ordinii și importanței subiectelor supuse dezbaterii.
Dar, în afară de iluzia agendei, pentru chibițul așezat în lumina albăstrie a televizorului, niciunul dintre aspectele constitutive ale dezbaterii: interacțiunea, construcția mediatică și comunicarea politică nu constituie esența. Esența e, mai degrabă, un soi de consonanță cognitivă care se instituie cu moderatorii sau invitații, un soi de autosatisfacere prin ascultarea a ceea ce oricum era de la sine înțeles că actorii mediatici vor angaja din punct de vedere discursiv. Cu alte cuvinte, telespectatorul primește exact ceea ce vrea să audă, cu mici nuanțe interpretative, de coloratură, care îl fac să exclame referitor la nu contează cine dintre deja consacrații analiști în orice domeniu, supraexpuși în platourile de televiziune, sau la alte specii de protagoniști media: „Ce deștept e! Nu m-am gândit la asta!”
Ce livrează, de fapt, capetele de afiș în agenda telespectatorului? Din nevoia de fidelizare a publicurilor, televiziunile, prin diferitele emisiuni – iar noi ne-am oprit asupra dezbaterilor, taclalelor politice cu autointitulați experți în comunicare – oferă conținuturi consonante cu telespectatorul, creând o stare de consens cu ideile emise în cadrul emisiunii. Nimeni nu poate privi impasibil o emisiune în care sunt comunicate idei disonante fie în raport cu implicarea sa personală, fie cu normele grupului căruia îi aparține. Dar despre această așezare în problemă ne-a avertizat și mai demult, în 1957, Leon A. Festinger, prin a sa deja renumită teorie a disonanței cognitive3, construită în prelungirea teoriilor psihologiste ale consistenței cognitive. Altfel spus, pentru a nu se produce disonanța, care conduce la modificări importante, presupunând și riscul major al schimbării opiniei față de sursă, dezbaterile crează cadrul transmiterii unor conținuturi consonante cu universul așteptărilor telespectatorilor. Privind de la distanță, o asemenea înțelegere a fenomenului ar însemna că dezbaterile nu au efect asupra chibiților telespectatori. Totuși, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Dacă disonanța sau consonanța cognitivă în dezbateri își au explicația, procesual, în teoria lui Festinger, nuanța privitoare la controlul schimbării opiniei (uneori a atitudinii) proprii în raport cu subiectul dezbaterii sau al modificării opiniei față de sursă poate fi controlat prin dozarea diferențelor. În 1967, J.O. Whittaker a analizat „efectul de boomerang”4 în influențarea diferenței de opinie și a constatat că acolo unde diferențele dintre mesaj și percepția anterioară sunt mici, tendința majoră este de a se schimba opinia și chiar atitudinea telespectatorului. Adică, „picătura chinezească” mediatică își face efectul. Dozele mici și constante conduc la schimbarea, în timp, a atitudinii maselor de telespectatori fideli unui post, unei emisiuni, unui protagonist media.
Ce aduce nou dezbaterea televizată pentru telespectatorul român? Nimic. Altfel spus, pentru a păstra termenii unei abordări științifice, dezbaterile nu produc informație, ci antonimul acesteia în înțeles comunicațional, conținut redundant. Informația se referă la cantitatea de nou, la gradul scăzut de predictibilitate a producerii unui semnal, în timp ce redundanța privește ceea ce este predictibil într-un mesaj. Or, într-o dezbatere televizuală, taclaua din platou, cu o tematică prestabilită și enunțată pe burtieră, nu poate să producă noul, impredictibilitatea pe care o presupune informația. Taclaua înseamnă redundanță, iar redundanța presupune și îndeplinirea unei funcții sociale, înseamnă menținerea canalelor de comunicare deschise. Or, telespectatorul asta caută: o formă de recompensă, așa cum a fost ea descrisă de J.G. Blumler și Elihu Katz în 19745. Iar această recompensă se traduce prin faptul că individul apelează la un anumit tip de emisiuni, programe, televiziuni în funcție de nevoile de confirmare a identității proprii, de integrare și interacțiune socială în cadrul grupului din care face parte, cu aceleași gusturi și aceleași opțiuni, percepții și opinii în raport cu societatea re-formulată televizual.
Ce produce o astfel de comunicare fără orizont informațional? O buclă fără ieșire, un exces de comunicare fără țintă, fără mesaj, transformând telespectatorii în prizonierii propriei lor plăceri. Este ceea ce Lucien Sfez denumea comunicarea tautistă (tautologică și autistă), suprinsă prin „metafora Frankenstein”:

Într-un univers unde totul comunică, fără să se știe originea emisiunii, fără să poți determina cine vorbește, în acest univers fără ierarhii, decât încâlcite, unde baza este vârful, comunicarea moare prin exces de comunicare și sfârșește printr-o interminabilă agonie în spirale. Asta numesc eu „tautism”, neologism care îmbină autism și tehnologie, evocând totalitatea, totalitarismul.6

Autismului, boală a auto-inchiderii în hiperrealitatea propriei locuințe, sub lumina molatecă a televizorului, i se suprapune tautologia, vizând excesul de comunicare, comunicarea multiplă, incoerentă, redundantă. I se suprapun determinismul tehnologic și totalitarismul pe care-l insinuează, cu acceptarea tacită a telespectatorului avid de taclale, trecând de la cele din realitatea concretă a propriului grup la cele ale dezbaterii fără orizont informațional, în platourile de televiziune.

Într-un fel, și acest text este redundant. Teoria disonanței cognitive, efectul de boomerang, agenda setting, teoria utilizărilor și recompensei sunt cunoscute. Sunt cunoscute, oarecum, și în punerea lor împreună, pentru înțelegerea efectului cumulat al televiziunii. Cu toate acestea, telespectatorii se dedau plăcerii vinovate a taclalei fără să dea crezare efectelor pe care le produc dezbaterile în mintea lor, în ulterioara angajare partizană, de o parte sau de alta a temelor sensibile ale zilei. Care și ele sunt dictate tot de mass-media, nu de telespectatorul naiv, care își închipuie că prin dialogul cu ecranul stabilește conexiunea cu ceilalți: „Fiecare în cutia sa, adică în casa sa, crede că intră în contact simultan cu toți ceilalți, într-un întreg sincron, ecostemic, ba chiar autogestionar. Dar toți intră în cotact doar cu ei înșiși”7. Singurul rol pe care-l poate avea acest text este să dezvrăjească, să înlăture vălul de pixeli albaștri așezat peste privirea telespectatorului avid de taclale.
Dacă nu credeți o iotă din teoriile adunate buchet în acest text, așezațivă comod pe canapea, cu caietul de notițe în preajmă. Deschideți televizorul și urmăriți orice dezbatere. Apoi notați tot ceea ce înseamnă plus-cunoașterea pe care o produce dezbaterea. Tot ceea ce e nou, tot ce e informație, cu excepția informației-pretext (temei de dezbatere), furnizate anterior prin buletinele de știri. Acest exercițiu este foarte util: ajută la înțelegerea expresiilor „risipă de timp” și „risipă de viață”.

Note
1 Plăcere de care nu se distanțează, joc din care nu se autoexclude: „Taclaua este o bucurie privată care mă face să mă simt foarte bine”, mărturisește filosoful în volumul coordonat de Marius Chivu. (2013). Ce-a vrut să spună autorul. Iași: Polirom.
2 Maxwell E. McCombs, Donald L. Shaw. (1972). The Agenda-Setting Function of Mass Media. The Public Opinion Quarterly. Vol.36. no.2. pp.176-187.
3 Leon Festinger. (1957). A Theory of Cognitive Dissonance. Redwood City, CA: Stanford University Press.
4 James O. Whittaker. (1967). Resolution of the communication discrepancy issue in attitude change. În C.W Sheriff & M. Sheriff (eds.), Attitude, ego-involvement, and change. New York: Wiley. pp.159-177.
5 J.G. Blumler, Elihu Katz. (1974). The uses of mass communication: Current perspectives and gratifications research. Beverly Hills, CA: Sage.
6 Lucien Sfez. (2002). Comunicarea. Traducere de Margareta Samoilă. Iași: Institutul European.p.28.
7 Idem, p.100.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg