Evreii din Jurnalul lui Mihail Sebastian

 

Publicat în 1996, în România postcomunistă, într-o perioadă în care se tipărea masiv literatura sau memorialistica detenției comuniste, dar apăruseră şi jurnale de tip literar, să spunem, semnate de Radu Petrescu, Mircea Zaciu, Paul Goma ş.a., unele cu notații şi conotații politice, Jurnal 1935-1944 al scriitorului român evreu Mihail Sebastian, important şi valoros document literaro-politico-istoric pentru perioada interbelică, a devenit scrierea cu „cel mai puternic impact” despre drama evreilor din România în perioada menționată.1 Cu toate acestea, experiența personală descrisă de Sebastian în Jurnal-ul său nu se referă la Transnistria şi nu intră în programul denumit „Soluția finală”, el neajungând într-un lagăr de concentrare-exterminare nazist.2 Cartea înregistrează acut şi dureros, printre altele, la capitolul istorie şi politică, presiunea pe care a exercitat-o statul român asupra evreilor români, prin „discriminări rasiale”, începând cu scurta guvernare Goga-Cuza din 1938 şi continuând cu dictatura regală a lui Carol al II-lea şi terminând cu teribila dictatură antonesciană, Sebastian fiind martor important al acestor evenimente nefericite, fără a fi un erou, un om al calvarului, un intelectual care a trecut prin teribilele lagăre de concentrare, precum un Oliver Lustig la noi, ori un Primo Levi la italieni.3 Totuşi, volumul este „esențial şi pentru înțelegerea situației pro-Holocaust în România şi în Europa de Est”, după cum spunea romancierul şi eseistul Norman Manea, scoțând în evidență drama sau tragedia incomparabilă a unor oameni care până atunci „se socotiseră bine integrați în societatea românească”, respectiv evreii, şi, deodată, se vedeau părăsiți sau tratați cu condescendență şi cu ură chiar de vechii lor prieteni români.4
De altfel, cartea mihailsebastiană prezintă situația de-a dreptul ingrată şi ipocrită în care trăia dramaturgul şi diaristul, într-o Românie interbelică mult idealizată după 1989, cu un antisemitism accentuat şi dus pe culmile Holocaustului în timpul guvernării antonesciene, dar aflându-se într-un cerc de prieteni, „unii antisemiți” sau deveniți antisemiți, chiar într-un mod feroce, aşa cum va dezvălui Jurnalul său.5 Foarte afectat, chiar întristat, aş spune, M. Sebastian povesteşte în această carte despre modul în care prietenii săi de generație „l-au repudiat”6, Mihail Sebastian înregistrând cu stupoare „pasivitatea ambiguă a confraților în fața măsurilor anti-evreieşti, slabele măsuri de solidarizare deschisă cu intelectualii evrei persecutați”7 și notează consternat „şocante ieşiri antisemite”, în discuții amicale, cu iz cultural, filosofic, literar, venite din partea unor intelectuali cunoscuți pentru atitudinile lor „anti-xenofobe”8.Cele mai „frapante” erau, pentru Sebastian, reacțiile prietenului său, romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu, „surprizele” înmulțindu-se evident începând din anul 1936 şi contrastând cu vederile publice şi politice ale autorului romanului modernist Patul lui Procust, cunoscut, până atunci, pentru „consecvența în respingerea naționalismului extremist” şi pentru vederile sale de stânga, evident socialiste.9 Totuşi, Camil Petrescu s-a contaminat, infestat de „năravul dreptei naționaliste de a discrimina discursiv între evrei şi non-evrei”, astfel, într-o perioadă în care antisemitismul încă nu devenise unul de tip „statal” (cu excepția legilor protecționisto-discriminatorii ale liberalilor din 1934), autorul Actului venețian nota: „Fireşte că la Universul e convingerea că sunt filosemit. E, de altfel, reproşul care mi se face din toate părțile din pricina prieteniilor mele mai mult cu evreii. Adevărul e că n-aş putea să mă mai desfac din aceste prietenii. Sentimental şi moral – individual luat – sunt atât de angajat, încât n-aş putea să schimb atitudinea fără o penibilă convertire”10. Reacțiile lui Camil Petrescu în discuțiile cu amicul evreu Mihail Sebastian sunt net antisemite, de necrezut pentru un intelectual de stânga, democrat şi anti-xenofob, autorul Jocului de-a vacanța notând îndurerat, deprimat, dar fără să fie surprins, replica lui Camil Petrescu pe marginea „bătăilor antisemite” din vara anului 1936: -„E regretabil, dragă, dar tot ovreii poartă răspunderea. – De ce, Camil? – Pentru că sunt prea mulți. – Dar ungurii nu sunt şi ei mai mulți? – Poate, dar cel puțin sunt masați la un loc, în aceeaşi regiune. (N-am înțeles argumentul, dar n-am vrut să insist. La ce bun să reeditez lunga mea convorbire cu el, din ianuarie 1934. Sunt edificat asupra lui – şi tot ce poate face este să mă deprime, în nici un caz să mă surprindă). În continuare mi-a spus : – Dragă, ovreii provoacă. Au o atitudine echivocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naționalişti. – Ar trebui să te decizi, Camil. Sunt naționalişti sau sunt comunişti? – Ei, ştii că-mi placi? Suntem între noi, dragă, şi mă mir că pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor?”11. De remarcat că, vara anului 1936 a fost un „punct de turnură în escaladarea agitației antisemite”, trei evenimente semnificative conducând la această „explozie de antisemitism”: campania împotriva aşa-numitei prese evreieşti, „deziudaizarea” Baroului (în care era înscris şi Mihail Sebastian şi din care avea să fie dat afară) şi procesele comuniste.12 Totodată, această campanie antisemită violentă a continuat să fie încurajată de guvern, care a luat în martie 1936 decizia de a nu mai subvenționa „cultul israelit”13.
Şi reacția actorilor de teatru români este la fel de antisemită ca şi a scriitorilor şi criticilor, filozofilor etc., producându-i perplexitate, și nu numai, lui M. Sebastian, care scrisese roluri admirabile pentru actrițele românce. Astfel, actrița Marietta Sadova, soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu şi a regizorului, omului de teatru şi scriitorului Haig Acterian, simpatizantă a Mişcării legionare, care cânta, atunci entuziasmată, imnul gardist „Ştefan Vodă”, are „un acces de antisemitism”, o adevărată răbufnire de ură: -„Jidanii sunt de vină – striga Marietta. Ne iau pâinea de la gură, ne exploatează, ne înăbuşe. Să plece de aici. Asta e țara noastră, nu a lor. România românilor!”14
Filozoful şi logicianul Nae Ionescu, bun prieten şi maestrul lui Mihail Sebastian, în plan filosofic şi ideologic, pe care însă acesta, şi nu numai el, îl considera „diavolul”, era revoltat de măsurile antisemite ale guvernului de tristă amintire Octavian Goga – A.C. Cuza, deşi fusese acuzat la rându-i de anti-semitism, Ionescu întrebându-se cum de era posibil să se afirme despre o întreagă categorie de cetățeni români că „se ocupă cu traficul de carne vie”, aceasta fiind o calomnie şi orice cetățean român avea dreptul să dea în judecată pe ministru pentru această defăimare sau cum de era posibil „să obligi la sinucidere şi la declasare un milion de oameni, fără a pune în primejdie înseşi bazele statului român, Mihail Sebastian încercând să-l liniştească şi să-l asigure, în mod ironic, că „lenta sau chiar violenta asasinare a evreilor (s.n.) nu constituie o chiar atât de gravă problemă, mai ales că Garda de Fier nu va proceda nici ea altfel”15.
Din păcate, politica antisemită a continuat şi în timpul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, instituit în 10 februarie 1938 şi care a ținut până la 6 septembrie 1940, când regele hohenzollernian, devenit al României, a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său Mihai I, monarhul luând drumul ineluctabil al exilului, pe bună dreptate, stabilindu-se, în cele din urmă, în Portugalia lui António de Oliveira Salazar, care a condus un regim dictatorial de extremă dreaptă în perioada 1932 – 1974, Carol fiind direct responsabil pentru ciuntirea sau fărâmițarea României (în timpul domniei sale controvrsate au fost pierdute Basarabia şi Bucovina de Nord, ocupate samavolnic de URSS, Cadrilaterul, cedat Bulgariei şi Ardealul de Nord, atribuit pe nedrept Ungariei, ca urmare a arbitrajului Axei prin Dictatul de la Viena).16
În septembrie 1939, la puțin timp după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, un alt prieten al lui Mihail Sebastian, valorosul istoric al religiilor, indianistul şi scriitorul Mircea Eliade susținea, în Jurnalul sebastianian, că rezistența polonezilor era una iudaică: „Numai jidanii sunt în stare să şantajeze cu femeile şi copiii aruncați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane”, enormitățile eliadești amplificându-se: „Ceea ce se întâmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreieşti pătrund în țară. Decât o Românie invadată de jidani, mai bine un protectorat german”17.
În 1940, Mihail Sebastian a fost dat afară din Barou şi concediat din redacția Revistei Fundațiilor Regale, în baza noii legislații rasiale, fiind interzis ca scriitor şi publicist, suprimându-i-se dreptul de a mai practica avocatura, el s-a văzut contrâns, pentru „a-şi asigura lui şi familiei, existența”, să adreseze o cerere Ministerului Învățământului prin care să solicite încadrarea ca profesor la un „liceu particular confesional”18.
Pe 13 septembrie 1941 este „exclus de la serviciul militar, conform decretului-lege relativ la Statutul militar al evreilor”, dar primeşte „repetate somații” din partea Cercului de recrutare din Bucureşti să se prezinte urgent pentru “a fi cercetat de munca la zăpadă” şi apoi va fi trimis într-un detaşament de muncă împreună cu alți evrei. În Jurnal el nota scârbit și plin de silă: „Dar marşul de la Boldur la Lugoj! Dar sosirea la regiment! Dar dimineața de muncă la descărcatul vagoanelor de lemne! Toate pierd acum din intensitatea lor tragică şi grotescă. Mi se părea atunci că nu voi şterge niciodată din inima mea sila, scârba, oboseala. Ajunsesem la un fel de stupoare care mă făcea să primesc fără revoltă, ca prin somn, atâtea lovituri câte au urmat” 19.
Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 este considerată de Mihail Sebastian un pogrom şi o oroare, iar ceea ce încremeneşte mintea omenească, transformând-o în noaptea minții, mai ales în „măcelul de la Bucureşti” este, potrivit Jurnalului său, „ferocitatea absolut bestială cu care s-au petrecut lucrurile”, dându-se ca absolut sigur că: „evreii măcelăriți la abatorul de la Străuleşti au fost atârnați de beregată de cârligele abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: carne cuşer. Cât despre cei asasinați în pădurea Jilava, ei au fost mai întâi despuiați (pentru că hainele era păcat să rămână acolo) şi pe urmă împuşcați şi aruncați unul peste altul”20. Pe 30 ianuarie 1941, un Sebastian înfiorat a văzut: „case devastate, prăvălii distruse pe străzi cu totul neevreieşti şi până unde aş fi crezut că valul pogromului nu poate ajunge într-o singură noapte”21. El se gândeşte la ce s-ar fi putut întâmpla la el acasă şi spune că nu poate uita şi nici nu vrea să uite ororile pe care le-a trăit, considerând că a asistat la „unul din cele mai mari pogromuri din istorie”22.
Un alt aspect care apare în Jurnalul lui Sebastian este cel al evreului „parvenit”, ironizat chiar de autor, astfel Mihail Sebastian o considera pe d-na Zissu drept o „jidoavcă parvenită”, în contrast cu necăjitele mame evreice din cartierele bucureştene Dudeşti şi Văcăreşti şi, mai ales, cu mama sa, Sebastian jurându-şi că nu va mai ieşi în București cu soții Zissu şi neînțelegând de ce d-nul A. L. Zissu, despre care Nae Ionescu spunea că este inteligent, un „teoretician al naționalismului evreiesc integral” ieşea seară de seară la cinematograf şi restaurant, „două luni după pogrom”23.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al unui evreu, chiar dacă este „asimilist”, care îi judecă pe alți evrei, Mihail Sebastian recunoaşte că evreii sunt „de un optimism copilăros, absurd, uneori inconştient”, fiind singurul lucru care îi ajută să trăiască. „În plină catastrofă, încă sperăm”, mai scrie M. Sebastian. „O să fie bine – spunem mereu în bătaie de joc, dar de fapt credem cu adevărat că o să fie bine. Şi eu însumi, eu cel mai puțin îndreptățit să sper”, conchide autorul romanului Accidentul.24
Totuşi, măsurile dure luate de administrația Ion Antonescu împotriva evreilor, îl impresionează pe Sebastian care vede, la un moment dat, că din Văcăreşti, „grupuri mici, mizerabile, de evrei famelici, livizi, zdrențuiți, purtând lamentabile legături şi boccele, se îndreaptă spre centru. Se pare că pe platoul Prefecturii sunt adunați câteva mii”25. Sebastian nu ştia dacă va urma o nouă ridicare în masă a evreilor, o trimitere a lor la muncă forțată, un pogrom, exterminarea, autoritățile fiind şi ele derutate. De fapt, statul român de atunci era „o adevărată uzină antisemită, cu birourile, autoritățile, presa, instituțiile, legile şi procedeele lui. Cât despre marea mulțime, jubilează. Sângele evreiesc, batjocura evreiască au fost divertismente publice prin excelență”26. De asemenea, tuturor evreilor din România antonesciană li s-a interzis oficial să mai publice sau să-şi pună în scenă textele dramatice, iar operele lor deja editate vor fi retrase din librării şi trecute într-un nou index librorum prohibitorum27. În acest sens, la 5 noiembrie 1942, Mihail Sebastian nota trist, dezolat dar şi cu umor amar, în jurnalul său: „Un ordin al Ministerului Propagandei, dispune scoaterea cărților de autori evrei din librării şi biblioteci. Am văzut astăzi la Hachette două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur, şi eu acolo, afişat ca un delincvent, ca un criminal: numele părinților, data şi anul naşterii, lista cărților. Lipseau doar semnalmentele. Întâi am râs (mai ales că întreg tabloul e plin de inexactități), dar pe urmă m-am gândit că afişarea asta nu ne face nici un bine. Mă tem că va atrage atenția asupra noastră şi cine ştie ce mai iese de aici?”28
Zile în şir, coşmarul sebastianic al „zăpezii” se va suprapune peste altul mai groaznic, respectiv „posibila deportare” în Transnistria, astfel, cele 12 ore cotidiene din iarna anului 1943 în „detaşamentul de zăpadă” din halta Grivița nu mai însemnau nimic față de „lagărele de deținuți evrei sau camerele de gazare ce împânziseră lumea”29. Rezultă că între munca de curățire a zăpezii, dificilă şi epuizantă şi ea şi trimiterea într-un lagăr de concentrare nazist sau unul românesc din regiunea menționată, unde te aştepta pur şi simplu moartea prin gazare sau cea prin împuşcare sau epuizare fizică şi psihică, era o diferență enormă. De altfel, Mihail Sebastian se va resemna „înțelept”, înțelegând exact „tragedia generală”, astfel, de la 6 dimineața la 6 seara cu lopeți şi târnăcoape, cel care a scris Jocul de-a vacanța curăța zăpada şi spărgea gheața, uneori auzindu-se şuierând un tren de marfă şi pe urmă strigătul cantonierului, care agita felinarul din depărtare: „Fereşte linia! Strigătul era repetat ca un ecou, de la echipă la echipă: Fereşte linia! Fereşte linia! Ne dădeam la o parte, ne uitam cu oarecare mirare la vagoanele care treceau, şi apoi, în urma lor, lopețile şi târnăcoapele continuau lucrul”30. Tot în iarna lui 1943, evreii au primit cu 100 de grame de pâine mai puțin decât creştinii, Sebastian precizând că: „patru din zece rații zilnice ne sunt suprimate”31.
Cu cât cel de-al Doilea Război Mondial se prelungea şi trupele germane şi române pătrundeau tot mai adânc pe teritoriul gigantesc al U.R.S.S., situația și condiția evreilor din România şi mai ales din Bucovina şi Basarabia se înrăutățea în fiecare zi, până la comiterea genocidului/ Holocaustului. Astfel, scria Sebastian, „drumurile Basarabiei şi Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor goniți de la casele lor spre Ucraina. E o demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri”32. Demența este accentuată şi de scrisoarea mareşalului Ion Antonescu adresată lui Wilhelm Filderman (preşedintele Federației Comunităților Evreieşti din România, n.n.), drept răspuns la apelul lui în privința evreilor duşi la ghetourile de la Bug. Măsura aceasta nu este – spune documentul – decât „dreapta răsplată la crimele şi atrocitățile comise de evrei în Basarabia şi Bucovina, la Odessa şi în Ucraina. Ura lor este ura d-voastră”33. Citind scrisoarea, Mihail Sebastian rămâne împietrit de spaimă şi nelinişte, mai ales că antisemitismul organizat trecea printr-una din fazele lui cele mai negre.34
Anul 1943 este şi cel în care „asimilistul” Mihail Sebastian încerca să pună ordine în „iudaismul” său şi la un moment dat, începe să postească, să meargă seara la templu, să audă sunând „şoiferul” şi să silabisească ultimul „Uvinu Malkeinu”35. De remarcat că şi în 1941, Sebastian încercase să se reapropie de iudaismul său, când de sărbătoarea „Roş Haşana” sau „Rosh Hashana” – Noul an evreiesc, notația fiind din 22 septembrie, trecând pe la Templu, l-a ascultat pe rabinul-şef de atunci, Alexandru Şafran, care tocmai îşi termina predica, diaristul comentând: „Stupid, pretențios, eseistic, gazetăreşte, fără adâncime, fără seriozitate, fără patimă. Dar lumea plângea – şi eu însumi aveam lacrimi în ochi”36.
Înfrângerea germanilor şi românilor pe frontul de răsărit a dus la o adevărată derută printre proeminenții intelectuali români interbelici care fuseseră în marea lor majoritate vehement antisemiți şi progermani. Şi în ceea ce îi privea pe evrei, schimbările au fost „severe şi rapide”, astfel, scriitorul satiric I. Ludo nota: „A fost un adevărat «coup de foudre»! La ora zece seara s-a anunțat armistițiul şi la ora zece şi o secundă fix, toată lumea ne iubea”37. În acest sens, „întoarcerea armelor” sau fosta „mare insurecție națională armată antifascistă şi antiimperialistă” sau „revoluția de eliberare socială şi națională antifascistă şi antiimperialistă” de la 23 august 1944, cum a fost numită pe vremea comuniştilor, provoacă o reacție neaşteptată importantului scriitor şi matematician interbelic, poetul modernist Ion Barbu, care nu-l mai salutase pe Mihail Sebastian de vreo 6-7 ani. Însă pe 8 septembrie 1944, autorul Jocului secund s-a repezit spre Sebastian, a deschis larg brațele şi i-a întins mâna „cu efuziune”, urlând: – Ați avut dreptate! (ca şi cum ar fi vorba de o partidă de şah, o partidă de table, la care el a mizat prost, comentează Mihail Sebastian).38
În fine, după victoria Armatei Roșii, din păcate, şi „eliberarea evreilor”, Mihail Sebastian face greşeala „idioată”, recunoaște chiar el, de a asista „dezarmat” la constituirea „sindicatului scriitorilor evrei”, cu autori, considerați mediocri, precum: Ury Benador, Ion Călugăru şi Emil Dorian în frunte. Mihail Sebastian scrie despre confrații lui evrei: „Figuri necunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj de disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentație”39.El nu îşi iartă laşitatea de a nu le fi strigat acestora în față „tot ce meritau”, dar precizează că este ultima oară când se mai lasă prins în „asemenea curse”40. Deşi salută victoria U.R.S.S., cel care a scris şi Armata Roşie vine aminteşte şi de vandalismele, violurile şi jafurile soldaților sovietici din Bucureşti, aceştia furând în special ceasuri, obiectul cu pricina reprezentând „ideea fixă” a soldatului rus (ne amintim și de un celebru cuplet al lui Constantin Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!”), deşi diaristul consideră răutăcios că dacă aceasta poate fi “o lecție pentru români care s-au exersat 4 ani cu prădarea evreilor”, ea nu strica.41
Către sfârşitul Jurnalului, Mihail Sebastian povesteşte cum a fost primit, pe 18 decembrie 1944, de ministrul de Externe Constantin Vişoianu, care, deşi se poartă „prietenos, simplu şi de treabă” cu el nu-l poate sau nu vrea să-l numească pe dramaturg şi ziarist „consilier de presă”, post pe care i-l făgăduise, iar tot ce i se oferă ar fi un loc de „diurnist”42. Mihail Sebastian refuză acest „loc de diurnist” şi constată deziluzionat că el rămâne pentru „ei” un „jidan”43.
În concluzie, trecând prin avatarurile istoriei interbelice, ca individ şi ca om aflat „sub vremi”, Mihail Sebastian a revelat într-un mod foarte interesant societatea românească şi umanitatea aflată într-un regres dureros, într-o degradare continuă şi a oferit o privire subiectivă şi obiectivă, dar în acelaşi timp deznădăjduită, a condiției evreului.

 

 

(continuarea în numărul viitor)

 

 

Note
1 Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2012, p. 212.
2 Mihai Iovănel, op. cit., p. 212.
3 Ibidem, p. 213.
4 Lucian Boia, op. cit., p. 193.
5 Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 242.
6 Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003, p. 68.
7 Leon Volovici (ed.), Mihail Sebastian.Dilemele identității, Cluj, Ed. Apostrof, 2009, p. 191.
8 Ibidem, p. 191.
9 Ibidem, p. 191.
10 Mihai Iovănel, op. cit., p. 205, apud Camil Petrescu, Note zilnice, Bucureşti, Ed. Gramar, 2003, p. 93.
11 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 67-68.
12 Béla Vago, Umbra svasticii. Naşterea fascismului şi antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939), Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2003, p. 66.
13 Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2000, p. 251.
14 Mihail Sebastian, op. cit., p. 108.
15 Mihail Sebastian, op. cit., p. 146.
16 Carol Iancu, op. cit., p. 262.
17 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, pp. 231-232.
18 Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 79.
19 Mihail Sebastian, op. cit., p. 286 şi Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 81.
20 Mihail Sebastian, op. cit., pp. 298-299.
21 Ibidem, p. 298.
22 Ibidem, p. 298.
23 Ibidem, p. 316.
24 Ibidem, p. 338.
25 Ibidem, p. 367.
26 Ibidem, p. 368.
27 Ovidiu Morar, Scriitorii evrei şi corectitudinea politică din România, în ROSLIR Revista Română de Semio-Logică (Pe Internet), nr. 1, 2005, p. 95.
28 Mihail Sebastian, op. cit., p. 481.
29 Dorina Grăsoiu, op. cit., p. 81.
30 Ibidem, p. 81.
31 Mihail Sebastian, op. cit., pp. 492.
32 Mihail Sebastian, op. cit, p. 405.
33 Ibidem, p. 408.
34 Ibidem, p. 410.
35 Ibidem, p. 527.
36 Ibidem, p. 389.
37 Mihai Iovănel, op. cit., p. 256, apud I. Ludo, Despre pseudonim, Bucureşti, Ed. „Răspântia”, 1947, p. 35.
38 Mihail Sebastian, op.cit, p. 562.
39 Ibidem, p. 559.
40 Ibidem, p. 559.
41 Ibidem, p. 560.
42 Ibidem, p. 573.
43 Ibidem, pp. 574-575.