Cu ocazii felurite, sunt întrebat ce poate astăzi să facă un autor. Caut să răspund arătând cum am văzut eu lucrurile.
Un autor care vrea să fie lucid înfruntă azi o cantitate de date imensă, probleme mai dificile, alternative de interpretare mai multe. Sunt din nou pe scenă amenințări existențiale.
Autorul demn de nume are a le prelucra. Recunoașterea a ceea ce face depinde de ceea ce reușește și de starea culturii în jur.
Se știe bine că sunt de parcurs mai multe trepte ale pregătirii. Instruit este cel care şi-a însuşit teorii explicative, specialist este cel care și-a însușit teorii și le înțelege aplicarea, cultivat cel care știe teorii, le înțelege apariția și sensul aplicării ca parte a istoriei. Se mai știe că mulți oameni au păreri, chiar concepții. Dar cei care întrunesc cunoaștere, imaginație socială, nelinişte etică și se interoghează mai departe, ajung mai sus. Ajung adică, dincolo de percepții, idei, concepții – ajung la viziuni. Acestea sunt podișul înalt de pe care se vede departe și în profunzime. Cine se ocupă de filosofie este dator să dea teze, teorii și chiar viziuni.
Contra părerismului, care a inundat viața de azi, este de revenit la sistematizarea cunoștințelor. Nu mai este ora sistemelor închise, dar nu a trecut ora gândirii sistematice.
Sunt diverse confirmări ale unui autor. Una este rezolvarea de probleme atunci când i se cere să le gândească – de pildă, ameliorarea sau schimbarea unei situații, oprirea unei epidemii sau a unui conflict. Altele sunt construcția industrială, instituțională, artistică de care este nevoie. Nu poate fi în regulă autorul care nu formulează soluții integrative sau, atunci când conduce o instituție, o duce în impas ori la stagnare.
În mod normal, un autor valorifică ce au făcut alții. El poate face operă de comentariu, de istorie la propriu, dar nu și-ar satisface menirea dacă nu ar da evaluări, interpretări, diagnoze proprii lumii în care trăiește. Și nu le-ar apăra.
Abstinența în fața evaluărilor și oportunismul nu țin de profesionalism. Iar noua ediție a înlocuirii gândirii cu propaganda, în care trăim de câțiva ani, nu este decât o rătăcire.
Fiecare dintre prestațiile unui autor ridică întrebarea dacă se confirmă sau nu. Prin confirmare în cazul unei evaluări înțeleg că judecățile de valoare ale unui autor s-au dovedit și sunt recunoscute. În cazul unei interpretări înțeleg că interpretarea este împărtășită de cunoscători și poate da linia. Relativ la diagnoză, înțeleg prin confirmare faptul că ea se bucură de dovezi factuale. În ceea ce privește o anticipare, confirmarea vine din aceea că evenimentele sunt conform ei. În cazul prognozei, cu atât mai mult.
Aruncând o privire retrospectivă, pot spune, fără emfază și verificabil din partea oricui raționează cu probe, că am căutat să anticipez desfășurări din domeniul meu, filosofia, și răsfrângerile lor în viața oamenilor. Satisfacția este că am anticipat și atras atenția.
Nu mă bucur de fiecare dată că așa s-au petrecut lucrurile. Aș fi vrut, de pildă, să văd democrație vibrantă, nu butaforie, meritocrație, nu contrarul, gândire liberă, nu propagandă teatrală! Am dorit sincer să mă înșel în acele anticipări.
Desigur că, personal, m-am orientat nu spre confortul adaptării și nici spre avantajele oportunismului. Puteam s-o fac, ofertele fiind generoase. Dar gândul că realitatea ni se impune fatal mi-a fost străin. Beneficiile compromisului cu ceea ce este nu m-au atras.
De îndată ce am urcat la reflecții personale mi-am asumat recunoașterea rolului decisiv al oamenilor în configurarea vieții – proprii și a vieții celorlalți. Ceea ce este de făcut mi s-a părut parte a realității, iar inițiativa proprie cheia. Am și explorat, istoric și fenomenologic, geografia subiectivității și efectele acesteia. În orice caz, de îndată ce am frecventat filosofii, hotărâtor pentru mine a fost contactul cu Hegel, care a legat obiectivitatea de subiectivitatea capabilă să schimbe realități.
Se știe că atunci când ajungi să scrii faci constatări, analize, elucidări, mărturisiri. Când avansezi pe această cale, ajungi să faci evaluări, să dai interpretări, să formulezi diagnoze, anticipări, ba chiar prognoze. Înțeleg anticiparea ca obligație a filosofării mature (A. Marga, O filosofie anticipatoare, „Tribuna Magazine”, 2021), iar cărțile mele caută să o întruchipeze.
Faptul a fost posibil căci mi-am asigurat armătura logică și metodologică a analizelor. În teoria cunoașterii am lămurit condiționarea dinspre subiect a cunoașterii (Cunoaștere și sens, 1984), imanența sensului, relația cunoașterii cu reflexivitatea (Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și am considerat captarea întregului operațiune indispensabilă a cunoașterii. În logică am procedat la lărgirea listei propozițiilor, aducerea argumentării, alături de demonstrație, printre formele de întemeiere și lămurirea condițiilor întemeierii izbutite (Argumentarea, 2004). În metodologie am asumat metode variate sub singura condiție a contribuției noi. Optica am aplicat-o (Metodologie și argumentare filosofică, 1984) și în filosofie. Nu am cedat relativismului (Relativismul și consecințele sale, 1998) și am profilat „universalismul generativității”, ce ia valorile drept condiții ale performanței.
Spus simplu, viziunea mea își asumă, la distanță de isme uzate, că tabloul lumii are premise culturale, că realitatea este rezultatul acțiunilor sau inacțiunilor oamenilor, că în orice acțiune este conștiință, că fiecare acțiune este subsumată unui sens legat de imperative ale vieții, că suntem conduși de aspirații conștiente, încât apelul la rațiune nu este în gol, că în cunoaștere este mereu prezentă o componentă ce vine dinspre echiparea noastră datorată naturii și corectării naturii, că nu sunt soluții viabile în viața oamenilor în afara comunicării, că valorile – adevăr, libertate, justiție, bine, frumos – nu se mai pot apăra decât reflexiv. Chestionând, adică, continuu condițiile posibilității lor în contexte mișcătoare de viață.
Orice autor susține de fapt un continuu examen. El îl trece numai dacă destule prestații i se confirmă. Se poate întreba dacă prestațiile de cercetare realizate în această viziune s-au confirmat sau nu. Care, așadar, dintre evaluările, interpretările, diagnozele, anticipările, prognozele mele s-au confirmat? Iată o listare, evident succintă.
Am promovat ideea unei diversificări a tipurilor de raționalitate și a științelor în funcție de sensul acțiunii ce o face posibilă pe fiecare (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992).Viziunea mea este pragmatismul reflexiv (A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017), în optica căruia am și efectuat analize în varii domenii. Evoluția științelor și experiența acțiunilor confirmă opțiunea.
Am considerat că în imaginea despre societate este de părăsit monismul (al tehnologiei, al economiei, al culturii spirituale etc.). Este de acceptat „diferențierea” ca mecanism al modernității, alături de „marketizare”, și de asumat fenomenul „autopoiezei” (A. Marga, Metanarativii actuali, 2015). Am interpretat structurile sociale ca rezultat al acțiunilor și am înnoit tabloul acestora. Cursul științelor sociale a confirmat abordarea.
În educație am conturat conceptul „universității comprehesive” (A. Marga, University Reform Today, 2005) – cu integrare de culturi diverse profilate istoric și cu asamblare a tehnologiei, științelor, filosofiei și religiei în aceeași universitate. Am elaborat conceptul „reformei cuprinzătoare a educației”, axat pe formarea tânărului conform tripticului „competențe, abilități, educație pentru valori” (A. Marga, Educația responsabilă, 2020). Am criticat amatorismul decidenților. Se poate observa că atunci când acestea au slăbit, educația din țară a intrat în criză.
Am analizat cotitura istorică din jurul anilor ‘90 din Europa Centrală și Răsăriteană și am argumentat că „democratizarea”condiționează strict cotitura de la socialismul răsăritean la o societate bazată pe libertăți și drepturi ale omului și cetățeanului (Die kulturelle Wende, 2004). Cine democratizează efectiv are succes mai devreme și rezultate. Tranziția și ceea ce a urmat a confirmat evaluarea.
Am preconizat democrație cu control public constant asupra decidenților, opusă birocratismului. De aceea, în orice funcție publică deținută am publicat la început programul și la final lista deciziilor. Susțin că distribuirea libertăților și drepturilor în societate și transferul în jos al deciziilor dau rezultate abia în cadrul democrației (Guvernanța. O alternativă la democrație?, 2016). Altfel o și afectează. Sunt de părere că democrația este în cumpănă azi, mai ales datorită inșilor pe care i-a adus la decizii și care, incapabili să o gestioneze, o subminează (Soarta democrației, 2022). Democrația nu se construiește decât democratizând. Acolo unde nu s-a ținut seama de acest adevăr, democrația se află la risc.
Am dat tabloul filosofiei contemporane pe axe noi, precum depășirea polarizărilor analitic-fenomenologie, empirism-metafizică, modern-antimodern și, desigur, reintegrând filosofia și teologia ca tablouri ale realității umano-socio-cosmice (Introducere în filosofia contemporană, 2014). Împreună cu monografii (Herbert Marcuse, Studiu critic, 1982; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2009; Heidegger, 2021; Filosofia lui Habermas, 2022), am dat o imagine edificatoare a gândirii celei mai pretențioase, orientată spre schimbări. Nimeni nu a putut contesta.
Am propus o nouă privire asupra culturii românești (A. Marga, Gândirea altfel. Studii românești, 2015) cu etalări de personalități insuficient valorificate reflexiv (Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuși, Virgil Bărbat, Adrian Marino) și intuiții noi ținând de reafirmarea unui patriotism luminat și respingerea confuziei dintre gândire și ideologie. Ea nu a întâmpinat reacții, oricare a fost opinia.
Am fost pentru reconsiderarea surselor și ponderii religiei (Religia în era globalizării, 2004) și reașezarea discuțiilor în relația Isus eschatologic-Isus istoric, iudaism-creștinism (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009) pe o bază factuală nouă. Am apărat ideea că relația filosofie-știință-religie (Theologia Hodje, 2009) este cu totul alta decât cea imaginată de oricare tradiție.
Am luat în discuție diagnozele societăților actuale. Diagnoza mea este că am intrat în „societatea nesigură” (A. Marga, Societatea nesigură, 2016). Azi nu se mai poate păși în realitate fără a păși în nesiguranță. Cursul actual al istoriei confirmă din plin diagnoza.
Am anticipat intrarea în „schimbarea lumii” creată în 1990 (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2011). Este diagnoza situației globale pe care am dat-o. Ceea ce a urmat nu a contenit să confirme anticiparea.
Am explorat ordinea mondială viitoare. Am propus teoria „geometriei variabile a supraputerilor” (Ordinea viitoare a lumii, 2017) și apăr politica cooperării la care s-a ajuns prin acordurile supraputerilor din 1972, 1975, 1986, 1991. Reacțiile la pandemie (Lecțiile pandemiei, 2021) și conflictul din Ucraina confirmă evaluările mele.
Am pledat pentru unificarea europeană, pe baza unei înțelegeri adecvate și noi a culturii europene (Filosofia unificării europene, 2005). Am semnalat dificultățile Uniunii Europene (The Destiny of Europe, 2011) datorate slăbirii, cu noi decidenți, a proiectului inițial și birocratizării.
Am întreprins studii strategice în care am evidențiat semnificația universală a experienței americane (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017), importanța urcării Chinei printre supraputeri (China ca supraputere, 2021), importanța istorică a Israelului (Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2019) și rolul decisiv al Germaniei în cultura modernității (După globalizare, 2018). Am argumentat că globalitatea este realitate, globalizarea o politică tarifară, dar globalismul o ideologie ce nu rezolvă problemele oamenilor. Nu se inoculează democrație din afara unei țări, decât cu prețul insuportabil al cleptocrației. Teza mea este că din 2010 lumea instalată în 1990 este înlocuită și că ne îndreptăm spre o lume a națiunilor civice, suverane. De cadrul acesteia fiecare țară se folosește în funcție de calibrul decidenților!
În filosofia dreptului, am plasat teoria legitimării la baza sistemului legilor (A. Marga, Justiția și valorile, 2019) și am argumentat că abia legitimarea democratică, de genul celei inițiate de James Madison, este de fapt legitimare. Sunt de părere că independența justiției, devenită cheie astăzi, presupune instituții care o apără. Fiind ideologii de context, nici exaltarea de persoane, nici „progresismul” și nici „Marea Resetare”, ce se agită astăzi, nu sunt rezolvări.
În filosofia politicii am propus părăsirea manifestă a politicii ca distincție între amic și inamic și revenirea la politică ca rezolvare, prin acord democratic, a problemelor vieții (Statul actual, 2021). Am propus un nou criteriu de delimitare a tipurilor de stat – nu numai după efectivul celor care decid (Aristotel) sau felul în care decid (Montesquieu), ci și după calibrul decidenților. Înaintarea prostocrației se confirmă, din nefericire, zi de zi.
Am urmărit îndeaproape evoluția României (Explorări în actualitate, 1994; România actuală. O diagnoză, 2009; România în Europa actuală, 2015). Am spus înainte de 1989, că s-a alunecat într-un „regim de coloratură medievală”. Am spus după 1989 că amânarea reformelor, democratizarea cu segregare, trecerea la justiție de răfuială, securism și regim prostocratic din 2004 încoace sunt primejdioase pentru România. Din păcate, sunt realitate. Înainte și de 2004 și de 2010 am prevenit că alegerile ce urmează să se facă vor dăuna țării. Acum România este dată printre cele douăsprezece țări falimentare ale lumii! Am spus mereu că meritocrația și alegerile curate sunt unica salvare.
Am propus reclădirea eticii. Socotesc că nici descurcarea și nici normativismul, nici eseistica curentă nu mai dau rezultate. Expansiunea ca niciodată a urii o dovedește. Abia cu reclădirea pe valorile „integritate” și „demnitate umană” (Reclădirea eticii, 2022) etica mai poate face față disoluțiilor. „Ieșirea din indiferență”, „onoarea”, „răspunderea”, „a fi tu însuți” sunt pilonii de susținere ai eticii mele.
Nu se mai poate delimita arta de pseudoartă nici cu mijloacele interpretării ca „artă a vieții trăite” și nici cu mijloacele interpretării ca „artă a realității”. Am propus conceptul artei ca expresie a condițiilor vieții (Profunzimea artei, 2018). Arta propriu-zisă nu este joc și nici copie, ci expresie aleasă de autori cu viziune ideatică și artistică pentru a pătrunde mai adânc în straturile realității din fața lor.
Apăr valorile vieții în comunitate – reducerea muncii ca trudă, libertatea persoanei, dreptatea și echitatea în relații, justiția, reducerea înstrăinării în procesul muncii și în restul vieții, personalizarea prin muncă și merit, reflexivitatea, integritatea și stat al cetățenilor care dezbat și decid. Ele compun reproducerea propriu-zis umană a vieții.
Se pot observa situațiile și tendințele de astăzi și evalua ceea ce fac autorii. Din păcate, în România actuală se citește tot mai puțin (cu cea mai mică lectură pe cap de locuitor din Europa!), nu se dezbate (până și legile se promulgă fără dezbatere, iar deciziile sunt privatizate!) și nu se pricep instituțiile (statul fiind redus la un instrument). Se fac multe alte confuzii.
Unii nu înțeleg nici acum că fiecare om are dreptul să opteze politic. Testul nu este preferința, ci valoarea omului prin realizările sale. Nu există un centru al adevărului. Unii nu se pot elibera de schema conform căreia cineva ar fi proprietarul sensului istoriei. Maladia mesianismului politic i-a marcat.
Pe de altă parte, se controversează steril asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, efectelor regimurilor de după 1948, cel mai nou asupra lui Adrian Păunescu, în loc să se scrie, pe documente de arhivă restituite complet, istoria lămuritoare a ultimului secol. E drept, de Centenar s-a scris istoria României, dar în alte țări!
Oportunismul nu aduce rezolvări. Nu cumva tot felul de lefegii fără valoare, dar ajunși la valută ne spun azi ce este normal, în vreme ce covârșitoarea parte a concetățenilor luptă cu necazuri incredibile? Nu cumva este aici jubilația libertății fără răspundere socială? Nu cumva suntem tot la ceea ce acuza Hugh Seton-Watson – titrații se ocupă mai mult să-și procure favoruri, decât să amelioreze soarta concetățenilor? Nu cumva România s-a lăsat controlată de Dinu Păturici, Rică Venturiani, Cațavenci, când în alte țări prevalează, totuși, valori?
Am trăit însumat câțiva ani de stagiu în afara țării, dar nu am făcut titlu de performanță din aceasta. M-am bucurat, firește, că am fost invitat și m-am mândrit cu ceea ce am putut face în țară. Max Weber are continuu dreptate că Occidentul are un avans, dar la normalizarea situației din România trebuie pus umărul, cu pricepere, empatie și devoțiune, nu cu clișee gen „vrem o țară ca afară”, pentru a frauda apoi orice.
În opinia mea, vechile isme sunt contraproductive. Dar rămâne imperativul de a concilia libertățile cu datoriile, acțiunile cu gândirea. Istoria nu se sfârșește cu nimeni și nimic, iar creația are teren fertil. Constantin Brâncuși, care a trăit profund răspunderea socială, are mereu dreptate: „Mon jeu est a moi!”. Este la mine, și răspund de rezultat!