Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Conflictul din Orientul Mijlociu: va influența, oare, munca a trei papi conducătorii lumii?

Conflictul din Orientul Mijlociu: va influența, oare, munca a trei papi conducătorii lumii?
Senior Register correspondent  Victor Gaetan is an award-winning international correspondent and a contributor to Foreign Affairs magazine.

 

Papa Francisc calcă pe urmele predecesorilor săi Sf. Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea în eforturile sale de a pacifica această regiune sfâşiată de război.

Pentru cine încearcă să sintetizeze valul contradictoriu de conflicte ce agită astăzi Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, un lucru e sigur: preşedintele George W. Bush ar fi trebuit să-l asculte pe Sf. Ioan Paul al II-lea când i-a implorat administrația şi pe alți lideri occidentali să nu invadeze Irakul în 2003.
Papalitatea se temea de trei lucruri: o invazie putea să destabilizeze regiunea, să îngroape comunități creştine vechi de 2000 de ani, reprezentând un risc existențial pentru acestea, în fine, că putea să provoace creşterea extremismului islamic.
Cum întreba secretarul de stat de atunci al Vaticanului, cardinalul Angelo Sodano, în 2003: „Dorim să întrebăm America: merită, oare, să vă supuneți la un astfel de risc? Nu veți avea, după aceea, decenii de ostilitate în lumea islamică?”
Şi iată că aşa s-a întâmplat.
Analizând câteva din pozițiile-cheie pe care le-au luat Sf. Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict XVI privind Orientul Mijlociu, putem înțelege mai bine atât provocările regionale cu care se confruntă actualii diplomați ai Vaticanului cât şi ce stă în spatele reacției Papei Francisc.
Fiecare din ultimii trei papi, continuându-şi unul celuilalt munca, s-au folosit de dialog şi de diplomație pentru a aplana conflictul din leagănul creştinătății.

Un profet

Sf. Ioan Paul al II-lea era adeptul soluțiilor non-militare la schimbările de regim de după dictaturi cum a fost cea a lui Saddam Hussein.
El a prevăzut impactul negativ al hybris-ului american, fiindcă evaluarea asupra percepțiilor musulmane pe care o avea Sfântul Scaun era mai exactă decât aspirațiile optimiste ale Washingtonului cum că, odată scăpat de Hussein (membru al minorității sunite din Irak, care a guvernat prin reprimarea majorității şiite), Irakul îşi va uita rivalitățile istorice şi nemulțumirile legate de politica internă, ca să îmbrățişeze democrația seculară.
Ioan Paul a fost tot timpul angajat în diferite eforturi de pace în Orientul Mijlociu, astfel că ştia cât de volatilă era regiunea – şi mai este încă.
În Damasc, Siria, în mai 2001, Sf. Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care a vizitat vreodată o moschee.
Când Papa a intrat în Moscheea Omeiazilor – unde se află şi mormântul Sfântului Ioan Botezătorul – Sf. Ioan Paul al II-lea a sărutat un Coran, în semn de respect pentru Islam şi popoarele sale, temă reluată şi în cuvântul său spre mulțime, care a folosit metafora familiei pentru a se referi la cele două religii.
Vorbind în engleză, Papa a spus: „În Siria, creştinii şi musulmanii trăiesc alături de secole şi sunt înt-un dialog continuu şi fructuos. Fiecare individ şi fiecare familie are momente de armonie şi alte momente în care dialogul se întrerupe. Experiențele pozitive trebuie să ne întărească comunitățile în speranța păcii; iar experiențele negative nu trebuiesc lăsate să submineze această speranță.”
În timpul vizitei, Papa a recitat Crezul împreună cu patriarhul ortodox al Antiohiei, vizând astfel încă un obiectiv: întărirea relațiilor ecumenice între catolici şi ortodocşi, mai ales cei care trăiesc în țări majoritar musulmane.
Sfântul chiar s-a rugat într-o biserică distrusă grecească, ortodoxă, în Quneitra, un oraş din Înălțimile Golan distrus de Israel în timpul războaielor din 1967 şi 1973, proclamând: „Fie ca toți credincioşii să găsească curajul de a se ierta unii pe alții, ca rănile trecutului să poată să se vindece şi nu să devină pretextul mai multor suferințe în prezent.”
Toate aceste linii de demarcație – între catolici şi ortodocşi, creştini şi musulmani, arabi şi israelieni – pot fi surmontate prin iertare şi eforturi susținute spre dialog, bazate pe respect reciproc, a explicat Sf. Ioan Paul al II-lea prin vorbe şi fapte.

Iranul şi musulmanii şiiți

Preşedintele sirian Bashar al-Assad l-a întâmpinat pe Papă în 2001. Cu toate că retorica anti-israeliană a preşedintelui din timpul cuvântului de bun venit a fost considerată ca fiind nepotrivită, întâlnirea a subliniat bunele relații dintre Sfântul Scaun şi regimul lui Assad, dominat de alawiți, o sectă şiită aliată cu Iranul.
Atunci, ca şi acum, alianța dintre Siria şi Iran se baza pe identificarea ambelor regimuri cu ramura şiită a Islamului, care reprezintă 10-13% din cei 1,6 miliarde de musulmani din întreaga lume. Cei mai mulți şiiți trăiesc în patru țări: Iran, Pakistan, India şi Irak.
Ruptura dintre şiiți şi suniți datează din secolul al şaptelea şi se referă la problema succesorului Profetului Mohamed. Timp de secole, relațiile dintre cele două grupuri au fost relativ liniştite, dar războiul din Irak a făcut să se reaprindă o luptă violentă între secte.
Sf. Ioan Paul al II-lea era Papă doar de trei luni când şahinşahul Iranului a fugit şi Revoluția Iraniană a declarat o nouă republică islamică la începutul lui 1979. Statele Unite au rupt orice relație cu această țară în aprilie 1980, la patru luni după ce studenți radicali au ocupat ambasada SUA şi au luat 66 de ostatici.
Cu toate acestea, Sfântul Scaun a păstrat relații dipomatice cu Iranul, şi, prin intermediul Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios, a inițiat discuții la nivel înalt cu Teheranul în 1995, care au continuat 20 de ani.
Relațiile dintre catolici şi şiiți
Practica religiei şiite în Iran are anumite similarități cu catolicismul: clerul (având o autoritate spirituală pe care clericii suniți nu o au) este organizat ierarhic, condus de un lider suprem, cu autoritate asupra afacerilor religioase şi de stat. Liderul suprem este ales (sau demis) de un consiliu format din 88 de înțelepți. Spre deosebire de Colegiul Cardinalilor, însă, înțelepții sunt aleşi de popor.
Elemente ale credinței şiite seamănă, de asemeni, cu aspecte ale religiei catolice.
Şiiții îl venerează pe nepotul lui Mohamed, Imamul Hussein, care a fost martirizat cu brutalitate în timpul bătăliei din Kerbela, în 680. În fiecare an şiiții îl comemorează pe Hussein şi sacrificiul său în ziua sfântă Asura. În Iran unii credincioşi se flagelează, ca să sufere cum a suferit Hussein.
Toți musulmanii o venerează pe Maria, ca mamă a lui Isus, care este cel mai des pomenită femeie din Coran, dar musulmanii şiiți au încă o figură maternă centrală: Fatima (numită şi al-Zahra, Strălucitoarea), fiica lui Mohamed, soția Imamului Ali şi mama Imamului Hussein.
Pentru a întări relația Bisericii cu Islamul, Sf. Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu preşedintele Iranului, Mohamed Khatami, pe atunci preşedintele Conferinței Islamice a 54 de regiuni, la Vatican, în 1999. A fost prima călătorie în Europa a unui lider iranian, de la revoluție încoace.
Preşedintele Khatami i-a spus Papei: „Speranța este pentru o victorie finală a monoteismului, a eticii şi moralității, împreună cu pacea şi reconcilierea”, apoi a adăugat „Dumnezeu să Vă binecuvânteze”.
Ca rezultat al unui dialog continuu – şi a 12 ani de muncă a unor traducători iranieni – catehismul catolic este acum disponibil în farsi, iar texte clasice ale catolicismului, cum ar fi Confesiunile Sfântului Augustin, se găsesc în librăriile iraniene.

Libanul

Când Sf. Ioan Paul al II-lea a devenit Sfânt Părinte în 1978, războiul civil era în toi în Liban.
El a făcut eforturi mari şi a investit mult timp să se asigure că această țară unică multi-confesională (unde faptul că puterea e împărțită între creştini şi musulmani este stipulat în constituție) îşi păstrează independența şi unitatea politică, fapt ce s-a şi întâmplat.
Sfântul a vorbit în public despre Liban de mai mult de 300 de ori. El a convocat un sinod extraordinar al episcopilor din această țară la Roma, în 1995, fapt ce a dus la o enciclică papală, „O nouă speranță pentru Liban”. Prima sa călătorie în Orientul Mijlociu a fost la Beirut, în 1997, unde sute de mii de credincioşi aparținând tuturor religiilor s-au adunat pe un câmp cu rămăşițe de război ca să-i asculte mesajul de reconciliere şi schimbare.
Mulți analişti politici consideră că angajarea sa activă a ajutat la păstrarea a înseşi existenței țării.
Cum relatează Gilberte Doummar, o femeie din Liban care e activistă în mişcarea Focolore, care a reprezentat Libanul la Consiliul Pontifical pentru Laicism condus de Papa Ioan Paul al II-lea, pe când noul Papă stătea pe balconul care dă spre Piața Sfântul Petru, în 16 octombrie 1978, ziua alegerii sale, a văzut o pancartă pe care scria: „Sfinte Părinte, salvează Libanul!”, care l-a mişcat foarte mult. Apoi pancarta a dispărut. Mai târziu, înaintea euharistiei, papa l-a rugat pe Dumnezeu să-i îngăduie să trăiască destul ca să salveze Libanul.
Israelul şi Palestina
A promova reconcilierea cu religia mozaică a fost o piatră de hotar a misiunii lui Ioan Paul al II-lea.
El a stabilit relații diplomatice cu Israelul în 1993; a fost primul papă care a vorbit într-o sinagogă şi care a vizitat un lagăr de concentrare, Auschwitz, în Polonia sa natală; el şi-a cerut iertare în numele Bisericii Catolice pentru a nu fi condamnat Holocaustul (fără, însă, a-l critica pe Papa Pius al XII-lea), în documentul „Ne amintim: reflecții despre Shoah”.
În acelaşi timp, a sprijinit înființarea unui stat independent palestinian şi nu a ezitat în privința necesității de a considera Ierusalimul oraş internațional, în lumina importanței sale pentru Islam şi creştinism, ca şi pentru iudaism, o poziție pe care Biserica a adoptat-o în 1947.

Papa Benedict

Papa Benedict al XVI-lea a continuat politicile predecesorului său în Orientul Mijlociu, în fapt şi în doctrină.
El a continuat să deplângă consecințele negative ale invaziei SUA, manifestându-şi mâhnirea la Paşti, în 2007, că: „În Orientul Mijlociu nu apare nimic pozitiv din partea Irakului, rupt de măceluri continue, în timp ce populația civilă se refugiază”.
Când au escaladat tensiunile între SUA şi Iran în 2006, datorită programului nuclear al Iranului şi aparenta agresivitate a preşedintelui Mahmud Ahmadinejad, Papa s-a întâlnit la Vatican cu prim-ministrul britanic, cancelarul german şi ministrul de externe al Iranului, spre a media dialogul. Time Magazine a mers până la a afirma că strategia Iranului este să folosească Vaticanul spre a-l proteja de o invazie militară occidentală.
Ca şi Sf. Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict a continuat să pledeze pentru un stat palestinian independent. Preşedintele Mahmud Abbas chiar i-a dăruit primul paşaport de Bethlehem, care are în el citatul: purtătorul acestui paşaport este cetățean al Bethlehemului… care va rămâne un adevărat prieten al Bethlehemului în timpul robiei sale.” În 2006, Vaticanul a condamnat atacurile israeliene din sudul Libanului ca fiind agresiuni împotriva „unei națiuni libere şi suverane”.
Totuşi, relațiile dintre Vatican şi liderii islamici au fost temporar deturnate, ca rezultat al unei conferințe a papei Benedict în Regensburg, Germania, în care a citat un împărat bizantin care a criticat faptul că Mohamed s-a folosit de violență ca să propage Islamul. Faptul că musulmanii nu au înțeles remarcile Papei a dus la o revoltă care s-a extins din vestul Iordanului până în Somalia, unde asasinarea unei călugărițe şi a pazei sale de corp a fost atribuită acestui discurs.
Pentru a nu se pierde decenii de progrese – durând de la documentul celui de-al doilea Consiliu al Vaticanului din 1965, Nostra Aetate, care cerea o mai mare apropiere între catolici şi musulmani – Vaticanul a conturat o călătorie în Turcia, care să accentueze respectul lui Benedict față de Islam.
Sfântul Părinte a vizitat Moscheea Albastră din Istanbul, rugându-se în mod vizibil alături de Marele Muftiu, un gest care a impresionat lumea musulmană. (Benedict a vizitat de asemeni cea mai mare moschee din Iordania în 2009).
Benedict a continuat să se folosească de canale diplomatice pentru a păstra acordurile cu conducătorii musulmani, întâlnindu-se chiar cu regele Abdullah al Arabiei Saudite în 2007, prima întâlnire papală cu un conducător al regatului. Vaticanul nu are relații diplomatice cu Arabia Saudită, datorită mai ales lipsei libertății religioase în cea din urmă.
Adâncirea relațiilor cu creştinii ortodocşi a fost una din cele mai mari realizări ale Papei Benedict, în cei opt ani cât a fost capul Bisericii Catolice, lucru care l-a făcut pe Benedict foarte receptiv la percepțiile şi temerile creştinilor non-catolici din Orientul Mijlociu, care erau sub un asalt permanent.
În special în Siria, cum țara începuse să se scufunde în haos în 2010, creştinii s-au aliat în mare parte cu regimul Assad, împotriva unui întreg set de facțiuni de opoziție şi unor extremişti porniți să elimine creştinismul din regiune cu totul.

Papa Francisc

Actualul sfânt Părinte a fost, din ziua alegerii sale, confruntat cu conflagrații complexe. În şase luni de la această dată, el a trebuit să organizeze o veghe cu rugăciune globală pentru Siria, implorând „Iertare, dialog, reconciliere – acestea sunt cuvintele de pace în multiubita Sirie, în Orientul Mijlociu, în întreaga lume”.
În afara faptului că a fost călăuzit de Sfântul Duh, de Biblie şi de înalta sa misiune, reacția Papei Francisc se bazează pe aproape 40 de ani de construire a unor relații în regiune, moştenire de la predecesorii săi.
În Turcia, Papa Francisc a urmat paşii Papei Benedict la Moscheea Albastră şi la Hagia Sophia; în Țara Sfântă, Sfântul Părinte a mers pe urmele ambilor săi predecesori.
Când Vaticanul a recunoscut formal statul Palestina în iunie trecut, asta s-a întâmplat pe baza unor angajamente şi negocieri care merg înapoi până în anii ‘90.
Când Sfântul Scaun a ratificat tratatul nuclear al Iranului din 2005 cu şase guverne occidentale, acesta a fost rezultatul „dialogului şi negocierilor” pe care munca Bisericii le-a ajutat să avanseze.
Tratatul cu Iranul a fost, de asemeni, anticipat de Conferința Episcopilor Catolici din SUA, cu un an întreg înainte de a se fi semnat: trei episcopi din SUA au dat o declarație comună împotriva armelor de distrugere în masă în 2014, împreună cu clerici din Consiliul Suprem al Mulahilor din Qom, principalul centru de instruire religioasă din Iran.
Reacționând la provocările internaționale, diplomația Vaticanului este angajată cu succes în spatele teatrelor de război şi abordează problemele care apar actualmente în aşa mod încât chiar Statele Unite apreciază şi rezultatele diplomației religioase, nu doar aspectele economice şi de securitate ale relațiilor internaționale.
Cum anul nou aduce noi posibilități de negocieri de pace în toată Siria, cu sprijinul Națiunilor Unite, catolicii trebuie să se roage pentru ajutorul Sf. Ioan Paul al II-lea, atâta timp cât actualul nostru Sfânt Părinte se confruntă curajos cu haosul din Orientul Mijlociu.
(Victor Gaetan este colaborator
al Washington Post și al Foreign Affairs )
Traducere din limba engleză
de Cristina Tătaru

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg