Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Constantin Tofan – un poet al imaginii

Constantin Tofan  – un poet al imaginii

Pentru artiștii de astăzi, Constantin Tofan poate fi un model de luciditate, echilibru și perseverență. Repetatele „desprinderi” stilistice de până acum îi conturează un profil flexibil, ostil formulelor definitive, dar și calificărilor reducționiste. Uneori descoperim artistul figurativ, prețios, calofil, atras mai cu seamă de volutele naturii și de cromatismul generos al acesteia, alteori pe cel sofisticat, meditativ, detașat de șabloanele compoziționale obișnuite. S-ar spune că ieșeanul se dedublează voit sau își pune măști felurite, experimentând când soluții plastice familiare, când altele, încă netestate sau reprimate lung timp. Cea mai bună ilustrare ne-a fost oferită de Periplul sentimental retrospectiv, organizat în incinta Palatului ieșean al culturii.
Introvertit și profund, afabil și jovial în egală măsură, Constantin Tofan este un personaj exemplar. Ca profesor, își testeză abilitățile pedagogice în sălile Universității de Arte „George Enescu”. Definitivată şi susținută în 2004, teza sa de doctorat făcea trimitere la scrierile americanului Nelson Goodman, important reprezentant al esteticii analitice contemporane. Ca artist, Constantin Tofan pare să împărtăşească o filosofie mai curând pragmatică, rezumată în formula care spune că „a fi înseamnă a lucra şi a fi vizibil”. Timpul şcolii, al atelierului, al aparițiilor publice trebuie gestionat cu eficiență. Care ar fi „rețeta”? Consecvența lucrului bine-făcut, dublată de o consistentă şi perseverentă expunere. Între temele predilect exploatate se detaşează cele figurative, îndeosebi peisajul (vegetal, colinar, lacustru), fără a fi refuzate construcțiile abstract-simbolice sau experimentele plastice inedite, de felul celor situate pe un subtil palier erotic.
Poet al culorilor calde şi al atmosferelor tihnite, artistul se distinge printr-un rafinament componistic îndelung exersat, susținut prin abilitatea de a alterna sau combina tehnicile şi stilurile de execuție. Peisajele lui Constantin Tofan sunt mai curând pretexte contemplative şi reflexive; ele reconstituie nu locuri sau secvențe din natură, ci stări de spirit, dispoziții, tensiuni, atmosfere. Leit-motivul principal este copacul. Miza unei atari alegeri este subiectivă şi simbolică, în timp ce temeiul decorativ pare secundar. Siluete izolate ale mestecenilor, de pildă, sugerează însingurarea, melancolia, tristețea; copacii în noapte, proiectați pe un orizont albastru-selenar trimit la armonia unei lumi ireale, idilice, parcă inaccesibile. Autorul caută un estetism discret, în care calmul naturii, liniştea, frumosul să surclaseze în relevanță zgomotul, urâtul şi agitația oraşului.
Artistul ieșean îmbină adesea armonia formelor picturale cu desenul sobru dar exuberant al lucrărilor de grafică. În prima se simte mâna maestrului deprins cu arcanele compoziției; în cealaltă – verva inventivă a artistului ispitit de experiment și de artificiile unei imaginații mereu expansive. Dacă exercițiile picturale îl constrâng la formule expresive de factură clasică, grafica pare a-i oferi ocazia de a exploata nelimitat libertățile liniei și ale geometriilor schițate din entuziasmul vârfului de creion. Poezia și desenul, textul și imaginea, litera și linia se regăsesc astfel sub semnul unei complicități inspirate.
Cu certitudine însă, expoziția artistului ieșean are propria coerență, asemănătoare unui poem vizual compus din secvențe bine armonizate, convergente din perspectiva sensului vizat. Tehnică utilizată este mixtă; liniile delicate ale peniței sunt anturate de pensulări ferme, pigmentate imprevizibil cu pete și stropi de tuș, lăsând impresia unei ambiguități atent studiate. Supus exigențelor genului, artistul își reprimă exuberanțele cromatice obișnuite în compozițiile picturale. Culori contrastante, albul și negrul joacă pe rând rol de fundal. Debarasate de ornamente și artificii, formele se înscriu pe traiectul simplității, având alura unor eboșe esențializate, realizate cu un minimum de mijloace.
Temele prevalente sunt situate într-un dublu registru, poetic și metafizic deopotrivă. Unele au alură inițiatică, sugerând trecerea, parcursul, dar și ispita detașării de banalitate (Arca timpului, Eremitul, Urme, Trepte, Vedenie, Catedrala, Fereasta); altele sugerează nostalgia lumilor pierdute sau angoasa unei așteptări nedefinite (Încotro?, Necunoscut, Redesenate umbre, Amintiri, Peste timp, Rugă). Autorul pare obsedat de echivocul identitar, de însingurare, de nevoia comunicării (Eu-Celălalt, Tu, Singur, Solitudine, Dialog). Lucrări precum La masa nopții, Lumină de închinare, La luna evocă frisoanele unor solilocvii nocturne, cu un vădit rol introspectiv.
Procedând în maniera unui „poet al imaginii”, Constantin Tofan împacă abil metafora discursivă cu cea vizuală. O atare conciliere nu diminuează din relevanța fiecăreia în parte. Dimpotrivă. Închegate în imagini familiare ori discret ambiguizate, ideea, gândul, sentimentul își găsesc un aliat fidel, care le susține expresiv și le fortifică semantic. Artistul ieșean ne convinge încă o dată că limbajul artei nu este univoc; convertirea mutuală a vocabularelor, distilarea sau mixarea lor pot avea urmări nebănuite.
Constantin Tofan face dovada că dexteritatea de a îmbrăca în forme expresive conținuturi dintre cele mai profunde se obține prin tatonare și exercițiu. Introvertit și profund, afabil și jovial în egală măsură, pictorul ieșean a devenit, fără doar și poate, o figură exemplară. Ajuns la vârsta maturității profesionale, pare mai puțin preocupat de fervorile fals-celebrative, cât de confirmarea și surclasarea propriilor posibilități. Surprinzătoare și convingătoare, de fiecare dată.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg