Nicholas Catanoy a fost un spirit liber, un poet, prozator și eseist român care a ales calea exilului, un enciclopedist născut la Brașov cu un parcurs profesional de excepție. Încă prolific în prag de centenar, publicând în ultimele decenii preponderent eseuri, interviuri și memorialistică, Nicholas Catanoy a lăsat vizibile în aceste lucrări spiritul său enciclopedic, profunda cunoaștere și expunerea sintetică a realităților (spațio-temporale) trăite sau percepute prin medierea lecturii. Este și cazul condensatei lucrări Cârja lui Sisif publicată la editura brașoveană Aula 1 – singura sa carte apărută în orașul natal – care parcurge vârstele și locurile, etapele propriei deveniri. Cartea redă ciclicitatea absurdă a unui alt Sisif, autor sau lector, în urcarea fără noimă a pantei Acrocorintului, într-un proces al cunoașterii epuizant, mereu insuficient și permițând esențialului să se risipească odată cu propria viață și cu uitarea.
Spirit universal, martor al secolului în care a trăit și la care s-a raportat critic, în transformările căruia s-a implicat, Nicholas Catanoy este produsul unui mediu eminamente multicultural, Brașovul. Provine dintr-o familie multiculturală, la care face numeroase referiri în textele sale, studiază la Cluj medicina (pe care o absolvă și apoi o practică) și filosofia (care îi va facilita accesul spre cunoașterea universală) și, după o perioadă de detenție în lagărele comuniste și după zece ani de practică medicală în diferite locuri din țară, alege să emigreze în Canada francofonă, unde continuă să practice medicina, unde face cursuri de pilotaj ajungând medic-pilot la Crucea Roșie, devenind în paralel profesor invitat al Universității Sir George Williams din Montréal. În această perioadă quebecoază renunță la numele românesc, Nicolae Cătănoiu, în favoarea celui universal, Nicholas Catanoy. Renunță ulterior și la Lumea Nouă și se întoarce în Europa, la Paris, unde lucrează ca lector la Editura Seuil, după numai un an stabilindu-se în Germania – vorbea fluent germana din familie, mama sa, Anna Priester, fiind săsoaică din Hălchiu – pentru a reveni la profesia de medic. În paralel cu această complexă activitate profesională, împletită peste o viață cel puțin la fel de tumultuoasă, frecventează cenacluri literare și cluburi de lectură din România, apoi cercuri literare de peste Ocean, și debutează în 1968 cu un volum de versuri apărut la New York, Hic et Nunc, prefațat de Vintilă Horia. De referință rămân anii uceniciei sale literare la cenaclul soților Gherghinescu-Vania de pe strada Crișan din Brașov, unde erau prezenți marii scriitori români repudiați de sistemul comunist, printre care Lucian Blaga sau Tudor Arghezi, pe care îi cunoaște în aceste împrejurări, dar paleta întâlnirilor literare de referință este mult mai largă și include personalități importante ale literaturii române care au rezistat cumplitei perioade proletcultiste. Numai în Cârja lui Sisif, în două episoade distincte, rememorează lista celor cunoscuți la cenaclul Domniței Gherghinescu-Vania: „În Salonul Domniței Gherghinescu-Vania: Lucian Blaga («Tăcut ca o lebădă» în «Marea trecere»); Vladimir Streinu (Mă întreabă «Cum stai cu sputa?»); Octav Șuluțiu («Cotropitor mă simt»); Tudor Arghezi (Acoperind mucegaiul cu «Cuvinte potrivite»); M.R. Paraschivescu («Nu te țigăni când scrii»); Șerban Cioculescu (Cu nasul lung, infailibil în judecățile estimative); Ștefan Baciu (Vorbind ca «Praful de pe tobă»)” (p.144), printre alți „autori autohtoni care «mi-au dat mâna»”: Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Al. Brătescu-Voinești, Geo Bogza, Radu R. Rosetti, întâlniți „în restaurantul tatei”, adică în fostul restaurant Ursu de pe strada Mureșenilor colț cu actuala stradă a Eroilor, în fostul Palat Czell, ori în alte locuri din oraș, în trenurile spre și dinspre Brașov ori în împrejurimi; Liviu Rebreanu, Gellu Naum, Anatol Baconsky, Victor Felea, Ovidiu Drâmba, Victor Papilian, Dan Deșliu, Francisc Munteanu, Ion Caraion, Marin Preda, Cella Serghi, Victor Eftimiu, Virgil Gheorghiu, Al. Mușina, Tudor Vianu, Eugeniu Speranția, Camil Baltazar, Sașa Pană, Virgil Teodorescu, Nichita Stănescu, Cornel Regman, Petru Dumitriu, Mircea Zaciu, Constantin Cubleșan, Aurel Rău, Ileana Mălăncioiu, Dan Laurențiu, Horia Bădescu, Al. Cistelecan, G. Uscătescu ș.a. (pe ultimii dintre ei i-a cunoscut la Cluj, în anii studiilor, sau ulterior, la diferite festivaluri, p.144, pp.230-231). Această ucenicie în literatura de subzistență este, de fapt, adevărata școală de literatură pe care o urmează Nicholas Catanoy, cel care va deveni cunoscut (nu și în România) în anii ‘70 prin activitatea sa în cadrul grupului L=A=N=G=U=A=G=E din New York. A lăsat o puternică impresie în lumea literară din Québec, unde a fost asociat mișcării avangardiste și unde a primit primul său premiu internațional de poezie, iar ulterior și în Franța și Germania. Chiar dacă a purtat corespondență cu românii din țară și a publicat în reviste literare românești importante, chiar dacă a beneficiat de sprijinul lui Gheorghe Crăciun, de exemplu, care i-a prefațat una dintre lucrări, Surâsul Pandorei, apărută în 1996 la Paralela 45, sau de sprijinul reprezentanților diferitelor generații ale școlii brașovene de literatură, printre care cel al tinerei Loredana English, care i-a tradus Recviem pentru Sandy, volumul pentru care i s-a decernat în 1992 premiul Robert-Lucien Geeraert, Nicholas Catanoy nu a ajuns un nume cunoscut în lumea literară românească și nu s-a bucurat, din nefericire, nici măcar de adevărata recunoaștere în viața literară brașoveană. Practicând „scriitura babelonescă”, dar sperând la întoarcerea și recunoașterea literară la Brașov, Catanoy a trăit dezamăgirea unei tăceri cumplite din partea criticii literare autohtone, așa cum o va mărturisi într-o scrisoare din 2008 adresată soților Mircea și Sânziana Migia (fiica Valeriei Căliman, publicista și profesoara din Brașov anchetată și deținută în închisorile comuniste, pe care o cunoștea din anii tinereții sale): „La acest scenariu rocambolesc, alte neplăceri mi-au înăcrit existența. «Cârja lui Sisif» (care m-a zdruncinat financiar) s-a bucurat de-o muțenie critică, imperială. Din cele 50 de volume plasate la diverse reviste literare din țară, doar una, revista «Ramuri» mi-a acordat o pagină elogioasă. În rest, pustiu saharian, amintindu-mi de faptul că «vremea mea a trecut», trecută poezia, la orizont dospind uitarea2”.
Articolul la care face referire în corespondență este „Cartea, cârja lui Nicholas Catanoy” semnat de Paul Aretzu3, dar cel mai important promotor al întregii opere a enciclopedistului brașovean în România a rămas poetul și criticul literar clujean Ion Cristofor, la care face trimiteri în text.
Revenind la conținutul lucrării Cârja lui Sisif, o lectură atentă explică de ce scriitorul nu s-a bucurat de succes în România. Proiecția sa lucidă, capabilă nu doar să explice ciclicitatea sisifică a culturii, ci și să prefigureze parcursuri, a fost în profund decalaj în raport cu orizonturile imuabile ale unei literaturi autohtone cimentate ideologic (decalajul fiind, evident, în defavoarea literaturii române). Scriitura sa încărcată de sarcasm, atingând poticnelile, stagnările, inconsistențele și mofturile vârstelor literare (românești) nu putea fi înghițită de promotorii unor altfel de proiecții stilistice, discursive, tematice, ideologice. Nicholas Catanoy a devenit indezirabil și trecut în tăcere, acoperit de „pustiul saharian” al dezinteresului autohton, deși s-a numărat printre cei care, la începutul anilor ‘90, alături de un Virgil Nemoianu, de pildă, a încercat să deschidă ochii societății românești cantonate în vârste și generații ale creației literare și în indestructibilul realism coroziv, constant în creația autohtonă a ultimelor multe decenii.
Scrierea concentrată a lui Catanoy nu iartă pe nimeni, de la pleiada „blestemaților”: Neruda, Aragon, Malaparte, Pound, Céline, Hikmet, Ritzos, care au făcut cândva pactul cu dictatura, până la autohtonii corupți de regimuri, făcând clar distincție între autori și operele lor și judecând în norma unui estetism aparent învechit, dar valid. În același duh nici literatura însăși nu este scutită de critica sa corozivă, prin suprapunerea ei exactă a peste peisajul utilitarist global (care include „vânzarea faustică a spiritului”), concluzia fiind că „doar literatura e gratuită” (p.7) – și nu este vorba despre o gratuitate în raport cu piața, despre însușirea de a nu costa nimic, ci despre zădărnicia sau netemeinicia ei, despre bolovanul împins spre Acrocorint de fiecare dintre scriitori în încercarea sisifică de întemeiere în condițiile unei alunecări sau rostogoliri iminente. Într-o asemenea perspectivă, în care literatura devine „timpul furat vieții” (recitind Tristram Shady), soluția prefigurată e sfidarea iluziei (înțelese ca rațiune literară) pentru bucuria spiritului. Lumea sisifică are înțelesuri și mai adânci în poezie (privirea metareferențială este cea care contează în abordarea lui Catanoy): „Sisiful poeților. Pentru poeți, piatra reținută de sol este interpretată în sensul gândirii blocate, imposibil de a aspira spre necunoscut, mitul reprezentând un act «anti-poetic» prin excelență. Pentru Victor Hugo (Odes et Ballades, 1824), mitul lui Sisif reprezintă efortul epuizant al scriitorului care nu ajunge să-și împlinească creația. Theophile Gautier (în poezia Le Guignon) susține teza dificultății creatoare (creația fiind grea ca o piatră, greu de urnit). Optimistă în schimb este interpretarea lui René Char. Într-un omagiu dedicat lui Georges Braque, Char îl botează pe Braque elegant, denumindu-l Sysiphe-oiseau, identificând mitul cu strădania artistului de a se metamorfoza, sfidând greutățile creației (Reserche de la Base et du Sommet, Pléiade, p.679)” (p.145), depășind simpla angajare în resemnificarea lirică a mitului antic. Bolovanul urnit de Catanoy nu este doar propria operă, ci și propria viață – anii din urmă l-au adus la memorii, pe care le denumește „confesiunile unei vieți neîmplinite” (p.19) -, în ciuda faptului că a trăit, cu certitudine, cea mai aventuroasă dintre viețile reale și posibile ale autorilor brașoveni. În privirea de la înălțimea lui Ernesto Sabato din Ante del fin, cu aceeași luciditate și în același stil fragmentar, aforistic pe alocuri, Nicholas Catanoy lasă în urmă bolovanul propriei opere și al proprie vieți la poale, incapabil de a fi urnit de critica literară contemporană, cum a fost incapabil a fi fixat la înălțimile la care l-a dus scriitorul brașovean de critica tăcută a secolului prin care a trecut.
Convins de funcția mistică a poeziei, pe care o vede ca pe „act religios”, deoarece „invocă, evocă, celebrează” (p.48), Nicholas Catanoy – un Sisif învins în lupta cu propriile țeluri, pe de alta învingător în raport cu eternitatea pe care o abandonează în sarcina urcării bolovanului – privește cu luciditate literatura contemporană și dă verdicte dintre cele care nu pot plăcea masei de creatori mimetici sau orientați după liniile de forță ale unor ideologii literare insuficiente la scara istoriei literare: „Poezia contemporană nu poate supraviețui dacă nu va reuși să-și găsească originile în magia cuvântului și în libertățile imaginarului” (p.63). Aceeași luciditate e regăsită și în reflectarea literaturii electronice, care nu schimbă conținutul literaturii, „ci doar rapiditatea transmisiuni unui text emis de-o nouă clasă elitară”, caz în care „sistemul autoreferențial, neavând critici, încurajează bazaconiile literare” (p.71). Pierderea inefabilului literaturii îl sperie cel mai tare pe enciclopedistul brașovean. Fin cunoscător al creației americane, pe care o și marchează prin prezența sa în grupul literar L=A=N=G=U=A=G=E, rămas în dialog cu reprezentanți dintre cei mai semnificativi ai diferitelor vârste și curente literare de peste Ocean, preluate de multe ori necritic în textele autohtone, printre care și cu unul dintre teoreticienii postmodernismului, Ihab Hassan, Nicholas Catanoy se opune „nihilismului bavard” al postmodernismului insuficient sieși, ori parodierii care, spre deosebire de pastișa născută dintr-un act de admirație, „rezultă dintr-o mânie care se traduce printr-o caricatură” (p.72) și denunță postmodernitatea prin autosuficiența sa și arta postmodernă deopotrivă: „Arta (post)modernă nu poate fi sublimă pentru că nu poate exprima indicibilul. Tot ceea ce ea poate spune este faptul că nu e capabilă să o spună” (p.95). Nici textualismul ca ideologie estetică (cu rădăcini în gândirea franceză din a doua jumătate a secolului trecut) nu scapă privirii critice a lui Catanoy: „Textualiștii nu se întreabă ce este literatura. Ci ce este «literaritatea»”. Un nou bastard anti-kalokagathonian” (p.212), cum nici rădăcinile sale psihologiste ori verbiajul pseudoștiințific al unor intelectuali francezi nu rezistă sub rostogolirea bolovanului lăsat să cadă intenționat și accelerat în mișcarea lui de atacul fizicienilor Alan Sorkal și Jean Bricmont în raport cu flamboaianții Lacan, Baudrillard, Virilio, Lyotard, Derrida, Kristeva, Deleuze, Irigaray, Latour ș.a., într-un act ce reprezintă „un început curajos și necesar pentru a denunța jargonul indigest al impostorilor terorizând lectorii” (p.28). Ordinea lumii postmoderne este pusă de asemenea în dezbatere și contestată prin impunerea marginalului și gândiri unice capabile să răstoarne bunul mers al democrației: „Democrația, ca și în cazul dragostei, rămâne mereu fragilă, chiar atunci când, în aparență, pare durabilă. Slăbiciunile democrației au fost explicate prin avalanșa extremismului politic sau a fanatismului religios. Pericolul cel mare e de ordin intrinsec, datorită unei ideologii fără subiect, a unui stat fără națiune, a narcisismului hedonist, a minciunii, a corupției, a gândirii unice (political correctness) și, nu mai puțin, datorită descompunerii morale…” (p.67).
Opunându-se acestei alunecări în încercarea societății de a urca, sisific, propria organizare la înălțimea necesară evoluției, Nicholas Catanoy denunță iluziile unei forme de egalitarism și utilitarism stângist răspândit în Occident și servind drept model facil unei literaturi care își uită rădăcinile, vigoarea și menirea. Atelierele de creative writing sunt asociate, în acest cadru stângist și utilitarist care deformează percepția, cu Școala de Literatură din perioada proletcultistă (p.299), iar presa literară autohtonă este văzută în „avalanșa de atacuri personale, dezbateri sterile, țâfnă, injurii, ranchiune, mușcături veninoase” (p.388).
Rămân din povestea fragmentară a lui Catanoy luciditatea și concizia textului, diagnoza precisă privitoare la literatură și societate, lipsa patetismului care ar fi ucis demersul, bogăția referințelor și absurdul propriei inserții într-o poveste a umanității, deopotrivă și a lui, care debutează în parcurgerea abruptului stâncii Acrocorint a propriei vieți cu așteptarea becketianului Godot: „… la capătul drumului, – en attendant Godot!” (p.5) și se încheie pe înălțimea de unde se rostogolesc propria viață și propria operă și unde Godot însuși, într-o altă ipostază, îl așteaptă pe Catanoy: „La poarta de ieșire – Godot, în straie blecheriene – așteptându-mă…” (p.426).
Cârja lui Catanoy rămâne, după cum subliniază și Aretzu, cartea, iar fericirea în complexul sisific este eliberarea de eternitate. Lucidă lecție morală, apropiată de viziunea cioraniană – cu Cioran se va fi plimbat prin Jardin du Luxembourg pentru a rememora Brașovul din care marele spirit tragic, existențialist și apatrid reține câteva portrete vagi și o surprinzătoare bogăție de detalii geografice, „fără a intra în narcoza nostalgiei” (p.321) -, prin care se desprinde de literatura păstoasă și nedigerabilă a unui secol alunecând în gol, de „marmelada «existențial-semiologico-structuralo-hermeneutico-intertextualo-deconstrucționistă»” a unor Sartre, Barthes, Lacan, Derrida, Lyotard care încă mai amăgesc autorii și degradează „sensul estetic și uman al literaturii” (p.10). Tăcut și departe, plecat din această lume după aproape un secol de zbatere sisifică, lucid și integru, desprins de patimile secolului, dar fără să le uite – memorabilă este scena amintirii cumplitului an 1943 la Brașov, prin imagini ilustrative: primul bombardament american asupra orașului sau „ultima amintire a anului, când legionarii m-au obligat să citesc pamfletele „Gărzii de Fier”, ca și cum inepțiile patriotarde m-ar fi determinat să devin un patriot înflăcărat și cultul morților, un îndreptar al eroismului tembel..” (p.40) -, privind critic spre sine și spre ceilalți, inclusiv spre propria țară, spre orașul de origine, spre literatura acestor locuri, Nicholas Catanoy lasă în urmă o operă revizitabilă, care dacă ar fi citită fără patimă, ar contribui la remodelarea peisajului literar autohton. Pare însă improbabil acest lucru atâta vreme cât cei ce ar putea-o face continuă să aștearnă „pustiul saharian” al tăcerii critice, afectați de diagnoza aspră a lui Catanoy asupra tuturor -ismelor care nu doar că bântuie, ci (le) și modelează literatura.

 

 

Note
1 Nicholas Catanoy. (2007). Cârja lui Sisif. Brașov: Aula. 426p.
2 Fragment din corespondența lui Nicholas Catanoy preluat în articolul „Viață de roman: Nicholas Catanoy, cel mai călătorit scriitor brașovean” din numărul din 20 iunie 2024 al publicației locale Monitorul Expres.
3 Paul Aretzu. (2008). Cartea, cârja lui Nicholas Catanoy. Ramuri. Nr.4.