La sosirea în Republica Populară Chineză te întâmpină, în loc de bun venit, un SMS care avertizează că deținerea sau consumul de substanțe interzise presupune aplicarea pedepsei capitale. E primul moment în care, într-o lume necunoscută, care își revendică etimologic centralitatea – numele țării, în grafia latinizată Zhōnghuá, înseamnă civilizație sau cultură centrală, motiv pentru care de multe ori a fost tradus ca Regatul de Mijloc –, te trece un fior generat de incapacitatea de a fi pregătit cultural pentru o asemenea interacțiune. Dar nu interacțiunea cu populația chineză este cea care produce frisonul, ci cea cu autoritățile, ale căror norme rămân cel puțin parțial necunoscute, în ciuda avertizărilor, ca în cazul SMS-ului de salut. Republica Populară Chineză e, înainte de toate, un sistem unipartid, condus de Partidul Comunist Chinez, care impune un așa numit socialism cu caracteristici chinezești și fidelitatea față de clasa conducătoare, nu față de națiune. E dificil de înțeles, mai ales pentru cei care nu au trăit în România socialistă, modul în care contractul social nu se realizează cu statul, ci cu partidul unic, a cărui ideologie devine astfel ideologie națională. Centralismul democratic ca principiu de organizare a partidului unic e o falsă pistă pe care poate aluneca occidentalul în a înțelege prin termenul democratic altceva decât ceea ce propune sistemul restrictiv chinezesc. De aceea, conștientizând aceste limite ale aplicării unor concepte relativ vagi, dar înțelegând totodată faptul că țara se află sub conducerea unui partid-stat, cuvântul de bun venit transmis prin SMS, care include amenințarea cu pedeapsa capitală, produce frisoane. În fond, până la recuperarea bagajelor de cală, trecând prin filtrul de control al pașapoartelor care presupune și luarea amprentelor, și apoi, continuând drumul până la hotel, cu ochii deschiși la numeroșii soldați sau jandarmi înarmați care se regăsesc în aeroport, la metrou, în piețe, pe pasarele sau pe străzi, dar și la numeroșii voluntari ai partidului de pretutindeni, care te așază în bunul mers al lucrurilor, frisonul rămâne, alimentat de întrebarea: cum se poate manifesta puterea partidului-stat atunci când se desparte de linia persuasivă și se impune coercitiv? Răspunsul la această întrebare îl dă o foarte densă lucrare ficțională, un roman autobiografic intitulat Păturica roz, al cărui subtitlu devine explicit și incitant pentru lectură: Întemnițat în China comunistă1. Autorul ei nu este nimeni altul decât Marius Balo, devenit cunoscut prin articolele de presă, care a executat opt ani de închisoare pentru fraudă contractuală, fiind, mai precis, unul dintre cei opt cărora li se putea imputa (nu toți arestați și condamnați; totul a depins de intervenția diplomatică a țărilor din care proveneau) pentru un prejudiciu total de 350.000 de euro.
Nu problema vinovăției sau naivității profesorului clujean devenit victima unei escrocherii financiare este pusă în acest roman. Accentul cade pe regimul constrângător și inuman din Centrul de Detenție din Shanghai, apoi pe cel din închisoarea pentru deținuți străini Qingpu. Dacă nu te-ar izbi la fiecare pagină ideea de roman biografic, probabil că paginile cărții ar putea rivaliza, nu stilistic, ci ca proiecție a unui univers distopic, cu operele lui Zamiatin, Orwell sau Kœstler. Iar când aceste pagini, de un realism crud, neexagerat, privit cu oarecare îngăduință și în duhul iertării, al pătimirii asumate – să notăm că profesorul Balo este, înainte de toate, teolog, și că experiența carcerală trezește în el același sentiment al obținerii libertății și fericirii interioare – se acoperă cu titlul Păturica roz, o imagine emblematică pentru închisorile comuniste din China, un val de sentimente amestecate se dezlănțuie spre a însoți, cumva, însingurarea, claustrarea, teama din primele zile ale detenției și din primele pagini ale romanului. Revenind la protagonist, absolvent al Seminarului Teologic din Cluj-Napoca, cu studii continuate la New York, îl găsim în paginile de final ale cărții eliberat de constrângeri și chingi între zidurile închisorii Qingpu, dar atins de sindromul de stres post traumatic odată liberat, repetând în subconștient anii de temniță, ca o rememorare a traumei, ba chiar ca o întărire a ei. Prefațatoarea romanului, Doina Ruști, vede în paginile cărții lumina experienței carcerale a lui Nicolae Steinhardt, dar cu o „latură mistică estompată”, „topită în într-o observație crudă”: „Dintre cărțile pușcăriilor comuniste, îmi vine imediat în minte Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, prin înrudirea mistică, prin lirism: teologi, pușcării comuniste și regăsirea zeului creștin” (p.7). Marius Balo, deși teolog ca formație, pătrunde în propria experiență carcerală cu remușcarea unei îndepărtări și a unei lipse de empatie care nu cadrează cu profilul creștin, dar găsește în angoasanta închidere un prilej de căutare interioară. Iar lumina pe care o găsește în cușca fără mobilier, în care deținuții dorm înghesuiți pe podea, lui Marius Balo, ultimul venit, revenindu-i locul de lângă acea gaură care servește drept closet, vine de la păturica roz cu care se acoperă în nopțile chinului interior: „Aștern păturica roz pe îngustul spațiu rămas liber între ușă și gaura pentru nevoi. Observ că e murdară, pe alocuri umedă și pătată aproape peste tot. Un miros pestilențial îmi străpunge nările și presupun că vine din gaură. Mă apropii însă cu nasul de pătură și îmi dau seama că vine de la ea. Petele cu care este îmbrăcată par c-ar fi de două feluri, gălbui și maronii. Caut să găsesc un loc fără pată, însă nu reușesc și mă așez la întâmplare. Stau așa preț de câteva clipe, rezemat cu spatele la perete. Nu mai închisesem un ochi de două zile, iar în noaptea de dinainte de a fi ridicat nu dormisem decât vreo două ore. Sunt frânt, mental și fizic, cum nu am fost niciodată în viața mea. Dar sunt hotărât să rămân treaz. Peste câteva minute apare un gardian pe holul din spatele gratiilor și îmi face semn să mă întind. Neavând încotro, iau cămașa pe mine și haina o înfășor până-mi iese un fel de pernă. Dârdâi de frig, însă din pricina oboselii nu-mi dau seama, Mă ghemuiesc cu spatele la perete. Chinezul tinerel se ridică și vine să facă pipi. Călare pe gaura aceea e atât de aproape de mine, încât îi simt pe frunte căldura trupului. Se întoarce la locul lui și mă prăbușesc și eu odată cu el cu capul la pământ și cu nasul în perna făcută din haină. Închid ochii și, în îmbrățișarea rece a putorii iadului, adorm instantaneu. Fusese cea mai grea și cea mai urâtă zi din viața mea” (p.26).
Păturica maculată devine ilustrativă pentru sistemul penitenciar chinezesc, afirmă apăsat unul dintre postfațatorii cărții, fostul jurnalist Reuters Peter Humphrey, totodată fost deținut în China, unde a ispășit o pedeapsă de doi ani. Devine sursă de lumină și speranță. Păturica roz devine, totodată, sursa de căldură și în experiența carcerală, și în text. Ea însoțește pașii protagonistului din celula pe care tronează textul scrijelit cu majuscule NO HUMANITY prin celelalte celule și experiențe din centrul de detenție, iar apoi rămâne reper în căutările interioare din închisoarea aflată în districtul vestic al orașului Shanghai.
Romanul autobiografic al lui Marius Balo excelează prin dozarea povestirii. Cu textul dilatat pentru a cuprinde experiența traumatizantă a primelor zile de detenție, apoi restrâns odată cu obișnuința, Păturica roz acoperă primii doi ani de închisoare cu mai bine de două treimi din roman, pentru ca ceilalți șase să se expună în ultimele pagini. Experiența închisorii nu include simpla mărturisire brută a factualității, ci deschide culoarele introspecției, poartă protagonistul în anii copilăriei în familia multietnică din Cluj – în aceste pagini romanul se întâlnește, în același cadru compozițional, cu realitatea care dă naștere lucrării recent publicate și premiate a Hannei Bota, Trei femei, cu mine patru –, deșteaptă și acutizează vinile, redesenează parcursul profesional și experiența de predare în Universitatea Renmin (Universitatea Poporului), povestea de dragoste cu tânăra BaoBao, în timp ce în exterioritatea imediată partidul își impune norma, se produc tragedii cumplite sau fapte grotești. Moartea turcului Erkan și apoi întâlnirea protagonistului cu fiica lui, de asemenea închisă la Shanghai, ori cea a columbianului Francisco, chiar înainte de liberare, sunt doar două dintre reperele acestei realități imediate care nu putea fi neglijată. Cum nu putea fi neglijată nici prezența membrului de partid cu care împărțea celula, care și-a făcut din colegul vietnamez slugă, iar atunci când a avut dreptul să aleagă o carte pentru lectură a optat pentru biblia comunistă a lui Mao (Marius Balo alesese din întâmplare o ediție în limba engleză a adevăratei Biblii), întărind convingerea în funcționalitatea comunismului ca religie: „Am înțeles foarte curând acest lucru, faptul că și comunismul este o religie, în momentul în care s-au transmis ceremoniile de ziua națională. La ocazii speciale cum era aceasta, se pornea televizorul pe canalul CCTV 1 (un fel de TVR 1 de la noi), canal care transmitea în direct ceremoniile de stat. Înainte de obișnuita paradă militară au apărut în prim-plan, aliniați frumos – ca și noi șezând pe plute –, președintele țării și consiliul de miniștri (infamul Poliburo). Așa, aliniați, în poziție de drepți în fața unei steme gigant a Partidului, au început să recite jurământul de credință față de Partid. Acea stemă era o icoană, iar Cartea Roșie a lui Mao cu care tovarășul dormea la cap era scriptura lor. Comunismul este într-adevăr o religie, poate în sensul perfect al cuvântului, însă nu este și nu va fi niciodată o credință” (p.115).
Păturica roz e deopotrivă roman autobiografic și lucrare-denunț, document despre sistemul penitenciar al Chinei comuniste, care evidențiază din ambele perspective modul în care actul de justiție se subordonează partidului, felul arbitrar în care se produce arestarea și judecarea, lipsa de transparență și control în ceea ce privește procesul – Doina Ruști apropie această experiență de absurdul kafkian: „Nimic nu pare să funcționeze, totul este la fel de absurd ca în Procesul lui Kafka. În tot universul sumbru al închisorii există doar o pată de culoare, o pătură mică, îmbibată cu excremente” (p.6) –, și impunerea autodafé­-ul, care aici înseamnă autodemascarea, adică realizarea celor trei rapoarte obligatorii: „Recunoașterea infracțiunii”, „în care trebuia să afirmăm că Partidul Comunist Chinez ne-a condamnat pe bună dreptate, […] la această pedeapsă pe care am primit-o” (p.201), „Delimitarea de infracțiune”, un soi de promisiune de îndreptare în fața Partidului și poporului și „Părerea de rău pentru infracțiune”, „în care trebuia să admitem faptul că prin comportamentul nostru infracțional am adus atingere imaginii și demnității Partidului Comunist Chinez și a poporului” (p.202). Dimensiunea ficțională armonizează proiecția unei realități brutale asupra celor opt ani răpiți din viața personajului, transformă întâmplările în „călătorie spirituală” (notează Benedict Rogers, director al Hong Kong Watch, care a ales să lupte pentru demascarea regimului penitenciar chinez tocmai pentru că iubește China, p.274), transformă închisoarea în cel mai bun profesor de teologie și transferă această experiență pedagogică prin actul lecturii. Realitatea cutremurătoare devine simplu pretext al scrierii, în care dimensiunea ficțională este prevalentă. Dar această mărturisire despre libertatea exterioară și interioară este dublată de asumarea lecției cu caracter de expunere lucidă, ca mărturie-etalon despre disprețul față de dreptate, în înțelesul occidental, pe care îl au autoritățile comuniste chineze – „ideea de bază este că niciunul dintre noi nu a beneficiat de un proces corect și transparent în China” (Peter Humphrey, p.271) –, despre uzinele-penitenciar în care sunt exploatați deținuții străini, despre injusta cântărire a pedepselor, pentru un viol inculpații fiind închiși cel mult doi ani, pentru furtul unui tricou șapte ani, iar pentru infracțiuni economice până la pedeapsa capitală. Cartea lui Marius Balo, indiferent de felul în care este citită, ca roman autobiografic sau ca document despre sistemul penitenciar al Chinei comuniste, e o deschidere în înțelegerea superioară a unor feluri diferite de organizare politică și socială, în admiterea unui mod complet diferit de impunere a normei în Regatul de Mijloc în care ești salutat, la sosire, cu anunțarea dreptului acestuia de a recurge, după caz, chiar la pedeapsa capitală. Odată ajuns aici te cuprinde frisonul pe care îl dă tocmai constrângerea termenului chinez zìyóu care înseamnă liber, neconstrâns, și în care termenul zhèngyì care se traduce actualmente prin dreptate derivă dintr-o ideogramă care însemna a participa la o campanie militară, comutat ulterior în înțelesul de putere și impunerea ei.

 

 

Note
1 Marius Balo. (2023). Păturica roz. Întemnițat în China comunistă. Prefață de Doina Ruști. București: Litera. 285p.