Consiliul
Județean Cluj
Constructe retorice în legitimarea puterii politice (I)

1. Bolșevismul ca șovinism de mare putere
În colonialismul clasic, ocuparea unor țări și transformarea lor în colonii se făcea prin războaie de cotropire și jaf, iar mobilul care îi punea pe oameni în mișcare îl constituia jefuirea bogățiilor din teritoriile colonizate: aur, pietre prețioase, mirodenii, produse exotice de lux ori sclavi, o forță de muncă deosebit de ieftină. Iar în colonialismul contemporan, numit eufemistic globalism, lucrurile nu stau fundamental diferit. În filosofia statului hegemonic de după al doilea război mondial avem un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale1. Este vorba de un imperiu nedeclarat ca atare, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul lui va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla totul la scară planetară.
Dar trebuie să admitem că toată această mișcare are și o componentă de psihologie socială, este vorba de o anumită ideologie, de o stare spirit prin care colonizatorii își justifică jefuirea coloniilor și își legitimează în ochii proprii și pentru opinia publică internațională propriile lor acțiuni de natură pur colonială. Am numit această dimensiune ideologică șovinism de mare putere. Expresia Şovinism de mare putere a fost definită și analizată detaliat de către noi într-o carte consacrată anume prezentării acestui fenomen2. Acest gen de şovinism semnifică situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propia sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus chiar decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul, comunismul în genere, nazismul german sau doctrina americană contemporană a unei lumi unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână.
Simplul adjectiv „bolşevic” are, istoric vorbind, o conotaţie sinistră. Termenul însă este practic nevinovat şi neutru în sine. „Bolşoi” (pronunţat în rusă „balşoi”) înseamnă pur şi simplu „mare”. Ca grad de comparaţie, bolşie înseamnă mai mare sau mai mult, antonimul său fiind menşie, care înseamnă mai mic sau mai puţin.
Cariera politică a termenului a început odată cu scindarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, la Congresul al II-lea ţinut pe 17 octombrie 1903, în „bolşevici” şi „menşevici”, o facţiune autointitulată „majoritară”, adică bolşevică, condusă de V. I. Lenin, şi o alta considerată de către bolşevici „minoritară”, numită menşevică, condusă de către Iulius Martov. Motivul scindării l-a constituit disputa în jurul calităţii de membru de partid. Lenin susţinea un acces limitat la statutul de membru de partid, constituirea unui partid restrâns, format dintr-o elită revoluţionară îndoctrinată şi fanatizată, oameni care să nu aibă alte ocupaţii sau profesiuni, „revoluţionari de profesie”, iar Martov era pentru o politică de cadre care să asigure un acces cât mai larg la calitatea de membru de partid.
În realitate, din punct de vedere numeric, lucrurile au stat exact pe dos. Facţiunea lui Lenin reprezenta propriu-zis o minoritate, care a pierdut la vot cu 23 contra 28 şi a provocat scindarea partidului, dar adepţii lui Lenin s-au autodenumit pe ei înşişi majoritari (bolşevici) şi pe ceilalţi i-au numit minoritari (menşevici), pentru că la un singur punct de pe ordinea de zi, la votarea componenţei redacţiei ziarului de partid, numit „Iskra” (în traducere „Scânteia”), au obţinut un vot în plus3. După cum adjectivul „bolşevic” a fost supranume pentru Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, păstrat ca atare până în anul 1952, tot astfel substantivul „bolşevism” a fost supranume pentru ideologia politică comunistă în forma ei sovietică, pentru statul totalitar al URSS şi pentru principiile politice care au stat la baza dictaturii instituite de către Lenin şi dusă apoi pe culmi de cruzime inimaginabilă de către Stalin.
Ca principii politice, bolşevicii refuzau să colaboreze cu alte partide, nu voiau să colaboreze nici măcar cu partide socialiste cu care erau înrudiţi doctrinar. Ei erau pentru un regim politic totalitar, condus exclusiv de bolşevici, o „dictatură a proletariatului”. Lozinca în speţă era: „Toată puterea sovietelor!” Bolşevicii ruşi, cu o conducere dominată de personalităţi alogene, deci cu o vocaţie intrinsec cosmopolită şi globalistă, erau exponenţi ai aşa-zisului „internaţionalism proletar”. Ideea „internaţionalismului proletar” exprima unitatea şi solidaritatea muncitorilor din întreaga lume, a proletariatului din toate naţiunile, împotriva capitaliştilor din întreaga lume, din toate naţiunile. Se pleca de la presupunerea că există sau că ar trebui să existe o unitate de interese economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, ceea ce ar determina-o să se unească şi să lupte împotriva propriei burghezii din fiecare ţară în parte şi, totodată, împotriva burgheziei pe plan mondial. Deci, o revoluţie a proletariatului mondial împotriva burgheziei mondiale. Era un fel de a preconiza soluţionarea problemei fundamentale a ceea ce mai târziu s-a numit „globalizare”.
Numai că izbucnirea Primului Război Mondial a infirmat această presupunere. Războiul a fost unul al ţărilor, al naţiunilor, respectiv al unor alianţe de naţiuni, un război între ţările Antantei şi ţările Puterilor Centrale. Comportarea proletariatului a dat peste cap previziunile marxist-leniniste şi a infirmat lozinca în speţă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Proletarii din toate ţările nu numai că nu s-au unit pentru a lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările, ci dimpotrivă, proletarii din fiecare ţară au ales să-şi sprijine ţara proprie în efortul de război, adică au ales să se unească cu capitaliştii proprii, împotriva proletarilor și capitaliștilor din ţările adverse. Iar al doilea război mondial, în fapt cel mai mare război din toate timpurile, privit dintr-un anumit punct de vedere, în punctul său de plecare nu a fost altceva decât o continuare a primului, în sensul unei confruntări sângeroase între tradiţiile naţionale şi marxism4.
Note
1 www.williamengdahl.com, consultat la 22 feb. 2014.
2 Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Editura Grinta, Cluj, 2014.
3 Vezi: Alan Woods, Bolshevism, the Road to Revolution, Wellred Books, London, 1999.
4 Alain Besançon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 53.