2. Hegemonismul unipolar ca șovinism de mare putere
Statele Unite ale Americii pun azi în practică, încă întrun mod şi mai pronunțat, toate principiile, argumentele şi standardele de comportament ale foştilor bolşevici sovietici. În primul rând, la început de secol XXI, SUA nu colaborează cu adevărat cu nimeni, cu nici o altă țară de pe glob, chiar dacă în plan strict şi exclusiv verbal, se pronunță pentru „colaborare” sau „parteneriate”. În realitate, este vorba de amenințarea din partea SUA, amenințare potențială şi programatică, a majorității țărilor existente pe glob şi de spionarea sistematică a tuturor liderilor politici din toate țările care pot prezenta „interes” pentru strategia ofensivă a SUA, inclusiv a țărilor ipocrit numite „prietene”, cu scopul de a le subordona întrun fel sau altul intereselor sale.
Neoconservatorii sau manifestat ca atare, sub această denumire, la începutul primului mandat al preşedintelui G. W. Bush (20002004), părând preocupați mai mult de politica externă a SUA care, după opinia lor, trebuiau să joace un rol mai activ şi mai energic în plan internațional. Ideile lor au fost dezvoltate de thinktankul Project for a New American Century, înființat în 1997, şi îi grupa între alții pe Robert Kagan, Richard Perle, Eliot Abrams, Randy Scheunemann, John Bolton, Paul Wolfowitz, Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, persoane care au deținut ulterior funcții deosebit de importante în administrația G. W. Bush. Acest thinktank a elaborat şi publicat în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele de la World Trade Center, strategia Rebuilding America’s Defence, un document programatic expus pe 90 de pagini, care a fost imediat comparat, chiar în SUA, cu mai celebrul Mein Kampf al lui Hitler1. Nu a fost comparat nici cu Manifestul Partidului Comunist scris de către Karl Marx, nici cu Tezele din aprilie ale lui Lenin. De altfel, pe Eliot Abrams, John Bolton, Donald Rumsfeld şi William Kristol îi vom reîntâlni în vara şi toamna anului 2013, ca fiind grupul care a orchestrat din umbră încercarea de destabilizare politică a Turciei2, iar soția lui Robert Kagan, Victoria Nuland, sa ocupat în același timp de pregătirea destabilizării politice a Ucrainei.
În Rebuilding America’s Defence, repetăm: publicat pe siteul PNAC în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele din septembrie 2001 (momentul îşi are importanța sa), se află scrise negru pe alb3 o serie de principii de urmat în politica externă a SUA. În Introducerea la acest document este reiterată insistent, cvasiobsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite au rămas singura superputere din lume din punct de vedere militar (lucru cel puțin discutabil şi prezumțios, în condițiile în care există mai multe țări care dețin arma nucleară și dispun, deci, de capacitatea de descurajare globală conferită de acest fapt), combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologia şi deținând totodată cea mai mare economie a lumii, argument de factură pur bolșevică. America ar trebui să urmărească să păstreze şi să extindă această „poziție avantajoasă”. Există însă şi state care pot fi nemulțumite de actuala situație şi care să caute să o schimbe. Până acuma aceste state au fost descurajate de puterea militară americană, de prezența acesteia la nivel global şi de aceea ar fi de dorit ca şi pe mai departe SUA săşi sporească cheltuielile militare şi săşi mențină preeminența militară la nivel global şi „condițiile fericite” care decurg din aceasta. Întreaga lume ar urma să fie modelată, cu forța, în conformitate cu interesele americane. Acest lucru este numit în document, în mod repetat, o adevărată „revoluție în problemele militare”.
Dar aici se impun unele interogații. În virtutea căror criterii putem aprecia noi că ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global? Principiile şi „valorile” americane, politice şi economice, sunt oare cu adevărat acceptabile şi acceptate universal? Şi chiar pot fi aplicate universal? Dacă sunt acceptate universal, atunci de ce mai este nevoie de o forță armată tot mai mare şi de sporirea cheltuielor militare penthjru impunerea lor? SUA au şi „state prietene”? Dacă da, atunci de ce spionează pe toată lumea, fără excepție? Pot fi oare ignorate şi reprimate militar de către SUA interesele tuturor celorlalte state existente pe glob, peste 190 la număr? Cu ce diferă „preeminența militară” a SUA față de „dictatura proletariatului” și „revoluția mondială” proclamate de către bolşevici? Celelalte state au dreptul sau nu să îşi afirme opiniile proprii? Este sau nu este vorba aici de şovinism de mare putere din partea SUA, aşa cum imediat postbelic şovinismul de mare putere a fost practicat de către URSS în raport cu țările satelite? Care vor fi consecințele instaurării unui nou tip de totalitarism, totalitarismul militarist american global? Care vor fi proporțiile şi consecințele unui nou război mondial, având drept miză hegemonia globală a SUA? Ce se va întâmpla cu ideea de democrație în relațiile dintre state şi cu principiile şi reglementările de drept internațional? Evident, aceste consecințe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în genere consecințele oricărui tip de totalitarism.
În timpul „războiului rece”, SUA au avut meritul real de aşi fi stabilit ca obiectiv strategic contrabalansarea tendințelor expansioniste şi veleităților dominatoare ale URSS în plan global. Azi însă SUA, potrivit autorilor documentului, ar trebui să îşi propună ca obiectiv strategic descurajarea apariției unui nou mare concurent pentru putere (vezi Rebuilding America’s Defence, pag. 2), în special să privească cu îngrijorare creşterea Chinei ca rival potențial al Statelor Unite (pag. 4). Statele mai mici nu trebuie lăsate să se înarmeze în aşa fel încât să poată descuraja acțiunile militare ale SUA (pag. 6). Se pune problema cum se vor amortiza uriaşele cheltuieli pentru înarmare ale SUA, dar documentul ne linişteşte, asigurândune că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile” (pag. 14). Dar de unde vor rezulta „beneficiile”, dacă nu din spolierea resurselor țărilor ce urmează a fi colonizate sau „protejate”? Dacă ar fi să nu ne lăsăm prizonieri ai iluziilor de limbaj, ar trebui să observăm că se preconizează războaie de cotropire şi jaf, la început de secol XXI, în numele „democrației” şi al „valorilor” despre care se spune că ar fi îmbrățişate „aproape universal”. Astăzi Germania este unificată, Polonia şi Cehia sunt membre NATO, regiunea fiind mai stabilă decât oricând dar, cu toate acestea, Programul prevede o prezență militară sporită în Europa, sub motivul evident că „NATO nu poate fi înlocuită de către Parlamentul Uniunii Europene, lăsând SUA fără să aibă un cuvânt de spus în problemele de securitate europeană” (pag. 1516). Apoi, pe zeci de pagini, în Program sunt descrise amănunțit şi competent poziționarea tuturor unităților şi tipurilor de arme americane – forțe terestre, aviație, marină – pe tot globul, şi în fiecare caz în parte sunt preconizate creşteri exorbitante a alocărilor bugetare, evident cu scopul menținerii „preeminenței militare americane” în întreaga lume.
Se estimează în acest document redactat în luna septembrie a anului 2000, deci cu un an înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 că, în absența unui eveniment „catastrofic şi catalizator” în genul unui nou Pearl Harbour, transformările revoluționare care sunt preconizate în dezvoltarea diferitelor tipuri de armament sar putea să fie un proces lung şi anevoios (pag. 51), ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la teoriile conspiraționiste, potrivit cărora atentatele din 11 septembrie 2001 au fost organizate în cel mai mare secret de către chiar serviciile secrete ale SUA, poate în colaborare cu servicii ale încă unui stat prieten, pentru a crea un eveniment „catastrofic şi catalizator”, care să justifice o înarmare fără precedent a Americii pe timp de pace și emiterea unei doctrine militare a „războaielor preventive”.
Se preconizează totodată şi unele măsuri care au fost implementate ulterior. Anume, că se va construi o amplă rețea globală de scuturi antirachetă, capabilă să apere Statele Unite, aliații săi, dar şi forțele militare ale SUA dislocate la înaintare (p. 51). Cum forțele militare ale SUA pot fi „dislocate la înaintare” aproape oriunde pe glob, şi sistemul antirachetă ar putea fi în principiu amplasat oriunde, pentru că privitor la orice punct al globului se poate invoca o atare justificare. Cu privire la elementele de scut antirachetă amplasate în unele țări esteuropene sa afirmat că acestea ar avea ca rol protejarea aliaților SUA în eventualitatea unui atac cu rachete care ar veni din partea Iranului, dar fără îndoială au un rol împotriva Rusiei. Tactica SUA a fost aceea de a înconjura Rusia din toate părțile cu scuturi antirachetă, cu un rol de descurajare în primul rând psihologic. Rusia şi China, sunt înconjurate cu astfel de arme, pentru ca aceste națiuni să conştientizeze că, în cazul unor lovituri cu rachete inclusiv nucleare, ele vor putea fi lovite, dar nu vor putea riposta, datorită scutului antirachetă al SUA, iar în urma conştientizării pericolului aceste națiuni să cedeze pozițiilor de amenințare cu forța ale SUA. Deja Putin, întro conferință de presă, a spus franc şi răspicat că „Rusia nu este Irakul şi că Rusia are suficientă forță pentru aşi apăra rezervele de petrol şi gaze”4. În acelaşi timp, Rusia a dezvoltat o nouă generație de rachete, care pot penetra aşazisul „scut” american. Lucrurile pot lua oricând o întorsătură primejdioasă şi imprevizibilă.
Solicitarea de noi şi semnificative majorări ale bugetelor pentru înarmare, la 3,5 – 3,8% din PIBul Statelor Unite, este argumentată constant de ideea că forțele americane trebuie să dispună de tehnologii de ultimă oră, pentru că trebuie să fie pregătite în viitor pentru un „război de mare intensitate” (pag. 72) şi că China reprezintă o amenințare potențială. Se susține că pacea, în forma ei actuală, este un produs al preeminenței militare americane (pax americana), deşi în realitate este mai curând produsul unui echilibru anterior, datând din timpul războiului rece, între forțele existente pe plan global, americane şi nonamericane, iar în eventualitatea că SUA ar pierde această preeminență militară, se mai susține că acest lucru va permite altor forțe o oportunitate de a modela lumea după norme şi tradiții antitetice, prin raport cu „interesele şi principiile americane” (pag. 73). De ce numai interesele şi principiile americane sunt necondiționat bune şi dacă nu cumva mai există şi o a treia cale, a unei lumi multipolare? – aceste întrebări sunt lăsate fără răspuns.
Putem spune că, în anii următori, acest document şia făcut efectele politice scontate. De exemplu, atunci când administrația G. W. Bush a făcut lobyy pentru atacarea Irakului în anul 2003, a invocat principiul „preeminenței” militare americane, a cărui definiție a fost extinsă, precizânduse că prin acesta se va înțelege inclusiv: „utilizarea anticipată a forței de către SUA în fața unui atac iminent”5. Potrivit acestei redefiniri, reiese că SUA vor putea folosi forța în mod „preventiv”, adică vor putea ataca orice țară, chiar şi în absența dovezilor sau cu dovezi falsificate, cum că acea țară ar pune la cale un „atac iminent” la adresa SUA, la fel cum bolşevicii susțineau că ei ar fi îndreptățiți să atace orice țară, oricând şi cu orice mijloace, în numele triumfului revoluției comuniste mondiale.
Principiul a fost aplicat în atacul împotriva Irakului, moment în care sa susținut vehement că Saddam Hussein ar fi avut legătură cu atentatele din 11 septembrie 2001, deşi nu a putut fi arătată nici o dovadă în acest sens, iar mult după aceea sa demonstrat că Saddam Hussein chiar nu a avut nici o legătură cu acele atentate. Apoi SUA au început practica de a canaliza sute de milioane de dolari de la buget, adică din banii contribuabililor americani, pentru a crea şi finanța o opoziție politică în cazul Irakului şi mai apoi şi în cazul altor țări, o practică menită să destabilizeze politic țara în cauză şi să inițieze o schimbare de regim, deşi legislația americană în vigoare atunci interzicea acest lucru, respectiv SUA au început să procedeze exact cum a procedat şi Uniunea Sovietică, încă de la începutul existenței sale. Şi sau dat semnale clare că lucrurile nu se vor opri aici. Preşedintele G. W. Bush a început să vorbească despre existența unei aşa numite „axe a răului”, cu referire la țări precum Irak, Iran şi Coreea de Nord, iar secretarul Apărării Colin Powell a spus tot atunci că „războiul împotriva terorismului” va dura mult, probabil mai mult de zece ani.
În sprijinul acestei practici politice este vehiculat argumentul, curat bolşevic, al mărimii şi forței, anume că, în urma încheierii războiului rece, sa creat un moment strategic deosebit, în care America a ajuns singura superputere a lumii şi, prin urmare, oportunitățile existente nu ar trebui ratate, că America ar trebui să se folosească de această poziție pentru aşi „promova” (citeşte: impune) puterea şi interesele pe tot globul. Se recomandă, între altele, să fie instalate „democrații” în țările considerate „ostile” intereselor SUA şi de asemenea se mai recomandă ca, în vederea atingerii acestui scop, să fie utilizate orice fel de mijloace, inclusiv cele militare. SUA au ajuns să facă export de „democrație” cu forța armată, la fel cum URSS făcea export de „revoluție”, cu aceleaşi mijloace. Un regim politic dintro țară oarecare este etichetat în mod arbitrar, fără legătură cu realitatea politică din țara respectivă, ca fiind „democratic” dacă este „prietenos” (citeşte: servil) față de SUA, după cum un alt regim de acelaşi fel este etichetat ca fiind „nedemocratic” dacă este „ostil” (citeşte: are demnitate proprie) față de SUA, de asemenea fără legătură cu realitatea.
Acest argument a fost depăşit în scurt timp de realitatea că, pe plan global, se derulează anumite procese care denotă că sunt în curs de constituire şi alte centre de putere economică, politică şi militară şi că, întrun viitor apropiat, neam putea afla de fapt întro lume multipolară. În timpul războiului rece, lumea a fost împărțită teoretic oarecum în trei. (1) O lume capitalistă, zisă liberă, democratică şi prosperă, America de Nord şi Europa de Vest, civilizația occidentală. Apoi (2) cealaltă lume: comunistă, fără libertatea inițiativei private, cu regimuri politice dictatoriale, o lume înapoiată economic, URSS şi țările satelite. Între aceste două „lumi” se purta ceea ce sa numit „războiul rece”. Filosofia era că restul globului, o lume şi mai înapoiată economic: Africa, America de Sud, statele islamice etc., sunt ceva ce nici nu contează şi de aceea statele din acele zone ale globului au fost numite nediferențiat şi cu un dispreț abia camuflat chiar (3) „Lumea a treia”. Evoluția istorică este însă pe cale de a demonstra contrariul. În prezent, se constituie noi centre de putere: China, Rusia, BRICS, Japonia, India, Brazilia ş.a. – ceea ce ne va pune, întrun viitor apropiat, în mod indiscutabil, în fața unei lumi multipolare.
În fine, promotorii Programului Rebuilding America’s Defence afirmă inclusiv ideea, la pag. 11 din document, că ONU ar trebui să fie subordonată față de SUA, ceea ce ar duce la anihilarea oricărui criteriu şi reper pentru ceea ce este drept şi nedrept în relațiile internaționale. Idee care a fost pusă în practică în aprilie 2003, atunci când SUA au atacat Irakul fără un mandat ONU şi fără aprobarea comunității internaționale. La fel, nici bolşevicii nu îşi făceau prea multe scrupule privind respectarea principiilor de drept în general, intern şi internațional, de vreme ce, potrivit ideologiei lor, ordinea de drept era considerată ca fiind „burgheză”, nu „revoluționară”.

 

 

Note
1 www.informationclearinghouse.info/article324…, consultat 15 ianuarie 2019.
2 www.weeklystandard/com.erdoganobama.html, consultat 31 ian. 2019
3 https://wikispooks.com/file:RebuildingAmericasDefenses.pdf, consultat 16 ianuarie 2019.
4 www.mediafax.ro/externe/putinrusiaaresuficientafortapentruasiapara …
5 www.informationclearinghouse.info/article3249.htm consultat ian. 2014