Viața se desfășoară în lumea faptelor și lucrurilor, dar nu se lasă înțeleasă rămânând la ele. Nici istoria, dar nici cunoașterea și evaluarea a ceea ce este nu se încheie cu întreprinderile curente. Rămânând la ele nu se ajunge la realitate.
Astăzi se trăiesc crize și destui se împotmolesc în ele nedepășind fragmentarea opticilor și relativitatea evaluărilor. Unde-i fragmentare nu se mai zăresc corelații, unde-i relativism nu se iese din peștera aparențelor.
Cu atât mai mult cu cât suntem puși în situația de a ne interoga nu doar ca urmare a configurației realității, ci pentru că aceasta este cu totul alta. Cultura modernă, începând cu Galilei și Newton, căuta în experiență invarianți ai realității pentru a o lua sub control, cultura de azi își asumă că realitatea este complexă și poate fi controlată abia cu proceduri stochastice, computaționale și generative. Acum complexitatea însăși este cercetată ca realitate în sine, și nu mai trece doar ca expedient în fața dificultăților.
Generația mea s-a maturizat în contextul asimilării teoriei relativității, geneticii și logicii simbolice de către cultura consacrată. Între timp au trebuit învățate nanoștiințe, abordări cuantice și informatica în tablourile realității. Iar schimbările nu s-au oprit. Cine îmbrățișează un tablou al realității are a fi conștient că doar condițiile posibilității lui mai rămân stabile, dar prea puțin conținutul.
Mai mult, azi cunoașterea înaintează într-o diviziune a științelor nouă în istorie. Cei care spun adevăruri sunt formați nu atât în cadrele disciplinare moștenite, conduse doar de vreo logică formală, cât în cadrele pretinse de temele sau problemele ce se vor lămurite. De aceea, disciplinele ce stau la baza acestor generalizări conjugă după caz lingvistica, psihologia, informatica, biologia, antropologia, sociologia, cosmologia, medicina și alte discipline, în fel și chip. Disciplinele rezultate din combinații nu intră în taxonomiile cunoscute. Destul să arunci privirea în biografia profesională a inovatorilor epocii actuale pentru a-ți da seama de această schimbare fără precedent!
Orice este real se schimbă, dar atunci când ceva este complex, schimbările nu mai sunt deloc liniare și se supun unor ecuații aparte. Din capul locului, complexitatea cere o reflecție adâncită dincolo de ceea ce este uzual sau deja acceptat. Fiecare „formă a spiritului” – știința, arta, religia – este indispensabilă, dar, ca și altădată în istorie, abia filosofia are capacitatea de a lămuri întregul. Ea poate oferi reflecția cuprinzătoare asupra celor ce se petrec, până la fundamentele capabile să le explice.
Ne preocupă firește opiniile altora, căci din ele se învață. O facem mai ales când aceia deschid noi înțelegeri ale lumii, cu rezultate sigure. Istoriile disciplinelor sunt astfel preocupări firești de a stabili cum s-au raportat alții la lume, iar istoria filosofiei o spune cel mai direct. Rămâne însă datoria celor care se ocupă profesional de filosofie să arate cum și-au asumat ei înșiși reflecția cuprinzătoare. Aidoma artei, filosofia, la propriu, este la distanță de mimetism.
Ca să fiu explicit, am făcut studii de filosofie și sociologie pe un curriculum ce nu a fost întrecut deocamdată, în perioada „micii liberalizări a României”, din 1966-1971, cu profesori de filosofie și științe temeinici (D.D.Roșca, Nicolae Mărgineanu, Achim Mihu, Ion Aluaș, Nicolae Kallos, Bogdan Stugren, Saul Waissman, Dumitru Ghișe, Benjamin Zörgö, George Em.Marica și alții) și cu bună cunoaștere a lumii. În pregătirea de atunci, la filosofie, nu lipseau bazele matematicii, fizica relativistă și mecanica cuantică, biologia darwinistă și genetica, logica simbolică, doctrinele economice, teoriile sociologice, psihologia genetică, scrierea istoriei, mari teologi, pe lângă, desigur, cele nouă semestre de istoria filosofiei, care erau coloana vertebrală a studiului, și filosofia sistematică.
Am parcurs apoi filosofie contemporană și științe alături de câțiva dintre gânditorii timpului (Habermas, Rorty, Riedel) și sociologi de prim nivel (Luhmann, Offe, Weber), în Germania Federală și Statele Unite ale Americii. Am intrat în contact cu alte vârfuri ale filosofiei (Putnam, Rescher, Frank, Ottmann), teologiei (Ratzinger, Küng, Kasper, Pannenberg) și ale unor științe.
Pe măsura maturizării mi-am dat seama că filosofia nu face față lumii decât ieșind din exercițiul livresc – istorico-filosofic sau epistemologic, așa cum îl practică destui – și conceptualizând noile experiențe de viață. Azi, de pildă, copleșesc crizele – economice, de raționalitate, de legitimare, de motivație, de orientare, de creativitate, iar reperele sunt clătinate. Destul să luăm în seamă antagonismele în creștere, extinderea criminalității, evadarea în droguri, dificultatea de a mai regăsi „măsura lucrurilor” pentru a ne da seama că acele concepte – „rațiune”, „spirit”, „obiectivitate”, „libertate”, „trăirea vieții”, „om”, „polis” și celelalte, care au organizat viziunile de până azi – sunt excedate. Ele se cer reconstruite, iar noi rezolvări au devenit necesare. Filosofia trăiește de fapt acolo unde este răspuns propriu, inovativ, la experiențe. Iar astfel de rezolvări pretind complementarea exegezei cu construcția conceptuală.
Desigur că fără cunoașterea gândirii din trecut este rareori posibil vreun răspuns propriu în filosofie. Nu este posibil asemenea răspuns cunoscând doar sumar filosofia contemporană, care a cumulat în mai puțin de un secol tot atâtea înnoiri câte veneau din istoria anterioară. Fără cultură teoretică adusă la zi filosofarea rămâne doar un serviciu ca oricare altul.
Nici erudiția nu-i, însă, suficientă – filosofia fiind vie, la drept vorbind, unde este construcție ideatică. Nu se mai poate închide, însă, realitatea într-o formulă. Adevărurile mari se lasă aduse la formulări simple, dar nu trecând peste condiționările lumii. Cu siguranță, vremea sistemelor închise a trecut demult, dar sistematizarea ideilor proprii este obligatorie pentru cel care-și asumă filosofarea.
Într-o carte (Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului, 1984) am scris că urmăresc lămurirea sistematică a sensului. Mai târziu (în Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991) am mărturisit intenția de a lămuri raționalitatea și conexiunile ei lăuntrice cu comunicarea și argumentarea, înăuntrul proiectului modernității. În sfârșit, după ce am înaintat în stăpânirea filosofiei contemporane elaborând monografii și mi-am asumat teme pe cont propriu, am enunțat pilonii unei construcții (vezi Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2016). Nu se poate stăpâni totul, dar este obligatoriu să parcurgi cât mai multe dintre noduri și să-ți asumi răspunderea unei noi abordări.
Hegel observa că „rupturile” în existența oamenilor sunt humusul filosofiei. În fapt, dilemele vieții din „lumea trăită” o pun în mișcare. Se poate spune azi că din multe rațiuni construcția filosofică a devenit din nou indispensabilă, căci provocările sunt mari, rupturile sunt iarăși prezente. De pildă, s-a trăit trecerea benefică la democrație. Anii optzeci au deschis noi orizonturi. Azi democrația însăși este amenințată chiar dinăuntrul ei – de nepregătiții ajunși la decizii, slăbirea culturii civice, aplicările manipulative ale tehnologiilor. Revoluția din științe este continuă, globalizarea, digitalizarea, genetica zdruncină vechile certitudini și alimentează interogații ce pretind noi concepții.
În realitățile de azi proliferează vizibil „filosoful” funcționar sau stipendiat sau epigon. Dar filosofia relevantă nu este posibilă fără preocuparea față de ceea ce se trăiește. Filosofia nu mai poate fi întreagă unde nu se asumă explicit complicata și adesea dificila condiție ontică, civică și etică a oamenilor. Este probabil că tablouri complete ale lumii nu mai sunt accesibile, dar, în această situație, abordarea „generativității”, a „cheilor” explicative ale diverselor situații de viață este necesară.
Construcția filosofică a fost părăsită cam demult la noi. Dincoace de al doilea război mondial au mai dat scrieri de amplă construcție, de pildă, Mircea Florian, exploatând ideea „recesivității”, de asemenea Constantin Noica, fructificând „holomerul” – care pare să fi fost ultimul, cronologic, preocupat de construcție proprie, de anvergură în țară. În sociologie, Achim Mihu a pus bazele unei conceptualizări a societății plecând de la epistemologie.
Ca oriunde în lume, sunt azi mai mulți posesori de diplome și titluri în filosofie decât oricând, dar pe suprafață tot mai mare se observă carențe de formare, culturale și linguale, ca și metehne civice și etice prăfuite. Mulți nu spun, de fapt, mai nimic.
Azi ar fi cazul depășirii acestei situații. Între altele, în cele mai dezvoltate țări, filosofii au devenit parte a proceselor de inovare presupuse de producția de mare competitivitate și de funcționarea ansamblurilor complexe. O pregătire riguroasă în filosofie sprijină chiar noi tehnologii, dacă nu cumva este parte a creării lor. Nu s-a ajuns oriunde în situația în care filosoful participă la conceperea produselor celor mai competitive sau la raționalizări de activități. Dar pretutindeni este cel puțin cazul unei ofensive – nu doar contra amatorismului și carierismului vulgar, ci și împotriva fragmentarismului și relativismului, ca și contra refugiului în justificări fără acoperire.
În ceea ce mă privește, am angajat în contextul vieții actuale construcția „pragmatismului reflexiv”. Sintetic exprimat, este vorba despre filosofia ce-și asumă conjuncția natură-societate-persoană, emergența realității din acțiuni și cunoștințe diferite după structura lor, sub cupola reflexivității, pe care le examinează plecând de la sensul fiecăreia. O seamă de scrieri (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Relativism and its Consequences, 1998; Întoarcerea la sens, 2015; Pragmatismul reflexiv, 2016; Philosophy in a Changing Europe, 2017; Rațiune și voință de rațiune, 2017; Sensul vieții, 2024) expun această filosofie.
Este astăzi la îndemâna fiecăruia să observe că respingerea științei și tehnologiei este un drum înfundat, că inteligența artificială decide tot mai mult în locul minților oamenilor, că nu dau rezultate radicalismele lipsite de strategii înțelepte, că revoluțiile care nu țin seama de ceea ce este rațional eșuează, că politica fără morală este rudimentară, că moralizarea are limite, că nu iese artă unde autorul caută doar descurcare. Fiecare dintre noi poate prelungi șirul exemplelor provocatoare. Cum se previn, însă, toate acestea?
Îmi asum că într-o epocă de erodare a rezolvărilor moștenite, de schimbări adânci și de derapaje numeroase, „acțiunea” se impune ca punct de plecare al înțelegerii lumii. Ea se impune în fața oricărei obiectivități ce pare irepresibilă sau componentelor cunoașterii, inclusiv a cunoașterii de sine, chiar dacă le presupune. Acțiunile dau conținut și formă realității. De acțiuni atârnă cele mai multe, dacă nu cumva multe sunt acțiuni. Realitatea poate fi concepută cel mai profund ca rezultat al acțiunilor sau absenței lor. Până și „natura”, iar la polul celălalt „conștiința de sine”, sunt stabilite de oameni și stabilizate în funcție de acțiuni și sisteme de acțiuni.
Când proliferează optici fragmentare și derapaje, „raționalitatea” și „sensul” acțiunilor și cunoștințelor se cer chestionate. Nu mai putem unifica, derivându-le unele din altele, precum monismul, nici cunoștințele de care avem nevoie (de pildă, „cunoștința analitico-experimentală” și „cunoștința morală”) și nici acțiunile (de exemplu, „acțiunea strategică” și „cooperarea democratică”) din vreuna, dar suntem constrânși de rațiuni numeroase să le aducem la unitate. Aceasta se mai poate atinge doar identificând tipurile de „raționalitate” și „sensul” fiecăruia și aducându-le, prin interpretare, sub o „rațiune” înțeleasă în același timp ca „voință de rațiune”.
Mai mult, în condițiile unei multitudini de feluri de cunoștințe și de tipuri de raționalitate, după structura lor diferite, și sub asaltul cognitiv și mediatic de azi nu poți să nu-i recunoști „reflexivității” importanța, chiar primatul, în viața oamenilor. Unde nu-i reflexivitate se stagnează păgubos în repetiții și clișee. Într-un fel, „reflexivitatea” este acum condiția de care depind „adevărul” și, în cele din urmă, „realitatea” – desigur reflexivitatea ce a trecut dincolo de reflexivitatea psihologică, sau de cea transcendentală, spre o „reflexivitate comunicativă”.
Evenimentele par să copleșească din nou voințele. Ura și ostilitățile au crescut în lume, iar cursul istoriei pare ieșit de sub control. În aceste condiții găsesc că doar reafirmând originea omenească a acțiunilor, cunoștințelor și sistemelor se poate afla antidotul. Imaginea construirii vasului în plină mare este metafora adecvată a întreprinderilor noastre pe suprafața lumii. Ea include din capul locului reevaluarea „ponderii și geografiei subiectivității” și restabilirea răspunderii.
Consider că în „comunicarea eliberată de distorsiuni” și în depășirea sciziunilor se află limanul căutat. Comunicarea o socotesc mai mult decât orice comunicație. Ea se atinge între oameni care-și asumă nu doar transmiterea cu exactitate și eficiență a mesajelor, ci și scopul tacit, imanent comunicării, care este atingerea „înțelegerii”.
Nu este posibilă „înțelegerea” fără respectarea regulilor de logică, care, la rândul ei, stă pe o etică ce poate fi explicitată. Spus altfel, lumea în care trăim este câmpul de manifestare al multor forțe, dar nu se ajunge nici măcar la trecerea printre ele decât valorificând regulile de logică și asumându-ne că acestea funcționează acolo unde integritatea și onoarea sunt prezente. Se și încredințează logicii cei integrii și convinși de demnitatea lor.
Din relativitatea istorică inevitabilă a valorilor nu rezultă că nu ar exista valori sigure. Validitatea valorilor este altă discuție. În reacție la confuzia de valori și la relativism apăr alternativa „valorilor ferme ale civismului și moralei” și împărtășesc un idealism practic. Privesc instituțiile și răspunderile din punctul de vedere al reasumării misiunii cu care le-a înzestrat societatea modernă.
„Lumea trăită”, „realitatea”, „acțiunea”, „diferențierea”, „raționalitatea”, „sensul”, „reflexivitatea”, „comunicarea”, „argumentarea”, „valorile ferme”, „generativitatea” sunt termenii majori ai filosofiei pe care o reprezint. Ea este un pragmatism care și-a asumat absolutul vieții fiecăruia, a diferențiat suficient tipurile de acțiuni ce o asigură ca viață umană și le-a pus sub cupola reflexivității.
Expusă în cărți, această filosofie unește acum analize, concepte și teoreme dintr-o seamă de domenii cu impact asupra vieții. Pe fondul parcelării culturale de azi, pun din nou în contact domeniile – în înțelesul că rezolvările dintr-un domeniu sprijină rezolvări din alt domeniu. Aceste domenii sunt dependente de punctul de vedere de bază și interdependente. Nu se mai ajunge la realitate fără „diferențieri”, cum spunea Max Weber, dar nici fără perspectiva întregului, cu care Hegel ne-a obișnuit și pe care în vremuri recente Quine a repus-o în mișcare.
În rezumat, sub sintagma „pragmatismul reflexiv” este vorba mai întâi de o „teorie a acțiunilor” presupuse de reproducerea umană a vieții (Stăpânirea complexității, 2023), care condiționează inclusiv cunoașterea și cunoașterea de sine, prin acțiune înțelegând „reacția la mediu condusă de scop”; de schița unei „teorii a științei” ce delimitează tipurile de științe corespunzătoare tipurilor de acțiuni și le specifică logic și metodologic într-o clasificare înnoită; de o „interpretare a cunoașterii” plecând de la „întrebarea” ce se pune realității de către subiect – interpretare capabilă să explice „inteligența artificială” și să facă față cunoștințelor ce stau la baza digitalizării (Cunoaștere și reflexivitate, 2020), ce „provoacă” asumpțiile izomorfismului; de o „logică” ce lărgește lista propozițiilor examinate luând în seamă nu numai tradiționalele „judecăți”, ci și alte propoziții folosite în comunicarea linguală (interogații, evaluări, recomandări, obligații, lanțuri de propoziții), consideră formalismul ca sistem al întemeierii argumentative și oferă un tablou actualizat al erorilor (Argumentarea, 2005; 2010); și de o „metodologie” ce lărgește sfera metodelor dinspre observații factuale și căutarea de legi cauzale, spre cercetarea funcționalității și procedee comprehensive (empatia și „silogismele practice”) (Metodologie și argumentare filosofică, 1992).
Este vorba apoi de „monografierea filosofiei contemporane”, ca șir de inițiative de a conceptualiza cunoașterea, raționalitatea, acțiunea și sensul (Introducere în filosofia contemporană, 2014), și a unor momente de cotitură din sânul ei (Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”, 2014; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2016; Heidegger, 2021; Filosofia lui Habermas, 2022); de o „teorie a societății” axată pe delimitarea mediilor reproducerii culturale și umane a vieții („munca”, „instituțiile”, „comunicarea”, „reflexivitatea”), a unității și evoluției lor și valorificarea opticii „autopoiezei” – a creării din sine a interacțiunilor societății (Metanarativii actuali, 2015; După globalizare, 2018); de o „teorie a modernității” ce-și asumă proiectul ei cognitiv și societal al acesteia, dar face față diferitelor fragmentarisme („economism”, „tehnicism”, „politizare”, „moralism”, „estetism”) și crize în care a alunecat, precum și „nesiguranței” ce se extinde în modernitatea târzie (Die kulturelle Wende, 2004; La sortie du relativisme, 2008; Crizele modernității târzii, 2009; Criza și după criză, 2010; Societatea nesigură, 2016; Identitate națională și modernitate, 2018).
Este vorba, mai departe, de o „filosofie a istoriei” axată pe experiențele contemporaneității, abordată ca interacțiune a „sistemelor de acțiuni” (economie, politică, armată, cultură) care s-au constituit în realitatea vieții, din care rezultă azi direcția de evoluție (The Sense of our Days History, 2019); de o „filosofie a dreptului” ce readuce libertățile și drepturile fundamentale la originea lor în recunoașterea „demnității umane” din constituțiile moderne, așază sistemul de drept pe tripticul „relații de putere, cooperare și comunicare” și-l trece prin „legitimarea democratică” (Justiția și valorile, 2019); de o „filosofie politică” care abordează statul de drept din perspectiva tripartiției factuale a puterilor în stat, a măririi, prin reglementări, a controlului cetățenilor asupra aleșilor și a „democrației deliberative” și infirmă „corectitudinea politică” ca mod de a face politică (Guvernanță și guvernare, 2013; Statul actual, 2021; Soarta democrației, 2022); de o „filosofie a educației” structurată de formarea de „competențe, abilități de bază și familiarizarea cu valori”, în condiții de educare în libertatea ce încorporează răspunderea de sine (Reforma modernă a educației, 2016; Educația responsabilă, 2019), capabilă să smulgă educația din criza actuală; de o „filosofie a universității” concentrată asupra reconstrucției neohumboldtiene a instituției și recuperării funcțiilor ei majore – formarea de specialiști care duc înainte și aplică cunoașterea, atingerea de inovații tehnologice, evaluarea situațiilor și angajarea civică și morală în societate (University Reform Today, 2005; Bildung und Modernisierung, 2005; Universitatea veritabilă, 2015; Viitorul universității, 2020); de o „filosofie a religiei” ce-și asumă restabilirea „formelor spiritului” recunoscute clasic și a istoriei de facto a religiilor, emergența „societății postseculare” și un „aggiornamento” în tradiția iudeo-creștină (Religia în era globalizării, 2005, 2014; Philosophia et theologia hodje, 2008; Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2017; Unde este Dumnezeu?, 2023; Teologie contemporană, 2024); de o „filosofie a artei” ce privește arta drept expresie elaborată estetic a „vieții trăite”, având ca postulat semnificarea umană a ceea ce este, luat în întregul realității și în forme mereu deschise înnoirii (Profunzimea artei,2020); de o „etică” ce se reclădește sub imperative ale vieții de astăzi punând în față valorile integritate și onoare (Reclădirea eticii,2023).
Este vorba, în sfârșit, de „studii românești” în optica democratizării mai departe a României – o democratizare unită cu meritocrația și în stare să lege libertățile și drepturile cu demnitatea și să asigure emanciparea (România actuală. O diagnoză, 2009; Gândirea altfel. Studii românești, 2015; România în Europa actuală, 2019; Emanciparea României, 2023); de o „filosofie a unificării europene” axată pe reafirmarea triunghiului Ierusalim, Atena, Roma de la temelia Europei și a națiunilor în cadrul „culturii europene” – conotată plural, prin tehnică de producție bazată pe științe, economie controlată de randament, drept construit pe libertăți și drepturi individuale inalienabile, administrație ce trece examenul raționalității, politică legitimată, cultură a cercetării, a cunoașterii sistematice și a metamorfozării realității date în experiență conform scopurilor umane (Filosofia unificării europene, 2003; Riflessioni italiane, 2011; The Destiny of Europe, 2011); de „studii strategice” în care trag consecințe dintr-o nouă explorare a dinamicii supraputerilor și puterilor de pe scena lumii zilelor noastre (Schimbarea lumii, 2011; Europa și Israel. O simbioză istorică, 2018; China ca supraputere, 2021; Ordinea viitoare a lumii, 2023; Pacea astăzi, 2024). Iau în seamă „schimbarea lumii” ce se petrece sub ochii noștri, din perspectiva libertății, a suveranității și a cooperării mutual avantajoase.
M-a preocupat convertirea concepției rezumate mai sus în strategii de reformă națională, instituțională și de creare de instituții (Ieșirea din trecut, 2002; Anii reformei 1997-2000, 2007; Sincronizarea culturii române. Un proiect, 2013; România într-o lume în schimbare. Interviuri, 2013; Anii inovării. Reforma universității clujene, 2014). Aplicând-o în roluri publice, am contribuit la reforma de atașare a educației naționale la era libertății, democrației și revoluțiilor în cunoaștere, la aducerea unei universități la cea mai mare dezvoltare în România și la alte reforme și schimbări. Refuz să creditez titrați care nu sunt în stare să scrie o analiză personală, să articuleze un program și să promoveze proiecte de interes general, de care, din nefericire, s-a umplut viața publică a țării.
Am văzut constant filosofarea ca o cultivare a raționalității și ca promovare a rațiunii în jur. Văd în această cultivare o datorie imanentă filosofării. Sunt de părere că nu este filosofare unde-i doar exercițiu ludic, hedonism, oportunism și stat cu brațele încrucișate în fața a ceea ce se petrece. M-am detașat explicit de simplii profitori ai titlurilor și funcțiilor, capabili cel mult de retorica descurcării.
Fiecare dintre componentele sistematizării mele a fost dezvoltată cât a fost necesar pentru a profila viziunea. Dezvoltarea a plecat de la considerentul că filosofia nu-și poate satisface misiunea dintotdeauna fără a încerca cuprinderea în conceptele ei a întregului experienței.
În domeniile menționate sunt azi schimbări uimitoare. Îi revine filosofiei misiunea de a se confrunta cu ele. Desfășurat în domeniile menționate, „pragmatismul reflexiv” chestionează sensul în fiecare. Punctele de vedere și contribuțiile sale își găsesc unitatea într-o viziune ce-și asumă primordialitatea sensului în ontologia umană.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Sensul vieții, în curs de publicare)