Apariția unei noi traduceri în Italia a Scrierilor creștine aparținând lui Marius Victorinus (1), o editie realizată de Giuseppe Balido a însemnat un eveniment cultural remarcabil. Pentru ediția italiană s-a avut în vedere textul latin, stabilit de către Paul Henry, profesor la Institutul catolic din Paris. Traducerea Tratatului teologic asupra Trinității a aparținut lui Pierre Hadot, „Source chrétiennes”, Les Editions du Cerf, Paris 1960, Tome I, pp. 106-653. Este a doua traducere italiană după ce a realizată de Claudio Moreschini, Operele teologice ale lui Marius Victorinus, UTET, Torino 2007, p. 103, Editură de mare prestigiu, despre care am aflat azi, cu mare părere de rău că-și încetează activitatea.
Faptul că Marius Victorinus, scrie Giuseppe Balido, în cursul unei lungi tradiții critico- literare, a fost în mare măsură cunoscut pentru o dificilă apropiere de lectura Operei sale teologice și nu pentru importanța de a fi fost printre primii occidentali care au aplicat un sistem filosofic întru o mai bună înțelegere a dogmei creștine 2, situție cu adevărat paradoxală. Marius Victorinus, în redactarea operei sale împotriva arienilor, adaugă o contribuție foarte importantă, aceea de a fi stabilit pentru cultura occidentală noi termeni pentru a putea exprima concepte metafisice cum a fost folosirea termenului de ens pentru a indica ființa. Chiar dacă a avut o contribuție esențială în lupta împotriva ereziei ariene, convertindu-se la bătrânețe la creștinism, in extrema senectute, așa cum a scris Sfântul Ieronim3 va fi ținta de-a lungul timpului a unor severe și nejustificate critici. Același Părinte al Bisericii, în De viris illustribus, va numi „obscure” scrierile lui Victorinus, așa cum mult înainte au fost numite numite scrierile lui Heraclit din Efes, datorită unei lucrări cu caracter esoteric. În operele sale, Sfântul Ieronim ne amintește că în Sfintele Scripturi fiecare cuvânt, silabă, semn, punct, este plin de semnificații.4, iar unul din textele de referință ale Sfântului Ieronim este acela despre care în Confesiuni, Sfântul Augustin a scris : „Bătrânul, înțeleptul și expertul în toate doctrinele liberale, Marius Victorinus, care i-a citit și analizat pe mulți filosofi, acest om ajuns la bătrânețe, nu s-a rușinat să fie servitorul lui Iisus Hristos,( …)și-a aplecat capul cu umilință în fața crucii lui Hristos.”5
Prezentarea schimbului de epistole cu Candid arianul, un bun cunoscător al logicii stoico-aristotelice a vremii sale, ale cărui argumente pot fi abordate numai pe baza unor riguroase analize logice, pe care Marius Victorinus le-a pus în valoare, asociindu-le, pe baza unor date lingvistice și semiologice. Vechiul Retor6 al Romei le va folosi în toate lucrările sale, ca modalitate nouă de abordare a textelor cu un grad înalt de dificultate. Dacă dintr-o perspectivă pur filologică, P. Hadot a oferit comunității științifice posibilitatea de a elimina, pentru o mai bună înțelegere a textului dificultățile datorate unei identificări nesigure a izvoarelor neoplatonice utilizate de Victorinus, iar multe pasaje din textele sale, reținute obscure pentru mulți comentatori, pot fi abordate, ne spune G. Balido, folosind formalismul logic contemporan, ca instrumentare complementară a cercetării filologice. Dubla intenție alui Balido de a clarifica sensul discursului victorian pentru a-i putea controla rigoarea cu care a fost elaborat a fost aplicată și unui alt text, Despre nemurirea sufletelor a Sfântului Augustin, operă reținută, după cuvintele autorului, printre cele mai dificile din întreaga creație augustiniană, prin care a putut constata că diferite pasaje ale discursului Sfântului Augustin capătă o nouă lumină, în măsură să evite neînțelegerile, care să ne ducă pe căi greșite, metodă menită să ne facă mai accesibil un text. Această nouă ediție poate fi folositoare mai ales acelora, care abordează Opera teologică a lui Victorinus, folosind și instrumentele logico-formale, așa cum se poate constata din studiile pe care G. Balido le enumeră, pentru a pune în evidență, mai mult ca oricând, importanța unor demersuri filosofico-teologice, pe care Marius Victorinus le-a pus în slujba credinței creștine.
În ce privește mediul politico-teologic în care și-a desfășurat activitatea Marius Victorinus, vom face apel în continuare la informațiile pe care ni le furnizează G. Balido, în ce privește producția sa literară după convertirea sa. Noua profesiune de credință, îmbrățișată de bătrânul Maestru, de origine africană, născut cu aproximație în anul 275 d. Hr. se întărește într-o perioadă foarte tumultoasă și dificilă, în care chestiunile politice se amestecau cu cele religioase. Ne găsim, scrie Balido, la începutul celei de-a doua jumătăți a celui de-al IV-lea secol d.Hr. În 353 d. Hr. când Roma nu mai este capitala Imperiului, iar Flavius Iulius Constantinus, fiul Împaratului Constantin, moare și el în 337d. Hr., mor și frații săi, Constantin al II-lea și Constante. Constantinus, după înfrângerea lui Marcus Aurelius Valerius (Maxentius), rămâne unicul stăpân al Imperiului. Împăratul Constantinus era foarte interesat de problemele teologice, și în același timp era favorabil arianismului, fiind de aceea împotriva „catolicismului ortodox”, mai ales împotriva lui Atanasius, Episcopul Alexandriei, și apărător al credinței de la Niceea. În această perioadă, marelui Retor, încă de credință păgână, i s-a făcut onoarea de a i se ridica, încă în viață, în Forul roman, o statuie care-l reprezenta.7 Complexa și foarte controversata chestiune religioasă, ne informează G. Balido, care însoțește o perioadă cuprinsă între (350 d.Hr.-361 d. Hr.) s-a dezvoltat în jurul a trei nuclee de gândire: acela apărat de Atanasius, susținătorul doctrinei consubstanțialismului sau al lui homoousios: conform acestei doctrine, Fiul a fost generat și este consubstațial cu Tatăl, adică Fiul este de aceeași substață cu Tatăl ; la această profesiune de credință aderă, în convertirea sa Marius Victorinus; cea de-a doua, este cea susținută de Sfântul Vasile din Ancira, cu doctrina lui homoiousios, după care, Fiul este asemănător Tatălui, ce a fost generat nu de substanța Tatălui, ci de voința Tatălui; cea de-a treia, era credința ariană, profesată de Aetius di Celesiria și de Eunomius din Cyzicus, prin intermediul doctrinei lui anomoios, conform căreia Fiul nu este asemănător Tatălui. Cei doi exponenți ai arianismului pleacă de la faptul că Tatăl este negenerat, fapt pentru care Fiul nu poate fi considerat consubstanțial Tatălui, deoarece ar trebui să admitem pentru Fiul însuși condiția contradictorie conform căreia poate fi în același timp Negenerat/Generat. Fiul, neputând fi de aceeași substanță cu Tatăl, nu poate fi decât produsul voinței dumnezeiești.
Perioadei imediat următoare Conciliilor din Sirmium (351 d. Hr.-357 d. Hr.), aparține Epistola trimisă de Candidus arianul, lui Victorinus, despre generarea dumnezeiască, care l-a determinat pe bătrânul Retor, să elaboreze prima sa operă creștină, împotriva lui Candidus.8
Știm că în perioada așa-zisă profană a vieții sale, Marius Victorinus a fost autorul unor opere de gramatică (Ars grammatica), de retorică (Explanationes in Ciceronis Rahetoricam), de logică (Isagoge Porphyrii translata; Aristotelis Categoriae translatae), de filosofie (In dialogos Ciceronis commentaria)9
Planul operei expusă aici, ne revelează influența ciceroniană și neoplatonică exercitată asupra lui Victorinus. Totodată, pentru urmași n-ar fi fost decât un comentator și un traducător apreciat, ne spune G. Balido, dacă n-ar fi îmbrățișat credința creștină și n-ar fi apărat-o de atacul arienilor, cu o pasiune intensă, formulată în Crezul de la Niceea.
Plecând de la perioada cuprinsă între anii (357 d. Hr.-358 d. Hr.) el începe să scrie operele sale creștin-ortodoxe, pe care le enumerăm aici: Opus ad Candidum, epistolele dintre Candidi Arriani și Victorinus; Adversus Arium liber primus, și Adversus Arium liber secundus, tertius, quartus; De omoosio recipiendo, Imnele închinate Sfintei Treimi I, II, III10
Aceste opere sunt o apărare puternică a credinței de la Niceea; în ea se poate vedea ardoarea cu care un nou împătimit de credința creștină, care în discursul său argumentativ se bazează pe Sfintele Scripturi, în apărarea adevărului credinței, cu o argumentare logică care se alătură acelui ratiocinatio legalis al Retorului, dusă până la rangul de metodă teologică, nemaivăzută până atunci de învățătura creștină. Învățătura ortodoxă are nevoie și azi de asemenea exemple întru exprimarea ei pe înțelesul acelora care încă n-au priceput cât este de importantă structura logico-discursivă a învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Îndemnurile mesianice ale Profetului Isaia 7, 9: „Nisi credideritis non intellegetis”11și în reformulările doctrinale ale lui Filon din Alexandria, care a ales primatul înțelepciunii, înțeleasă ca revelație biblico-mozaică, asupra înțelepciunii filosofice, care oricum n-a fost respinsă, ci acceptată ca fundament practic al înțelepciunii.”
Cu reîntoarcerea din exil a lui Atanasius, în primăvara anului 362 d. Hr., la Conciliul din Alexandria la care iau parte mulți Episcopi de credință niceană, ca Lucifer din Cagliari, Paulus din Antiohia, și Apollinaris din Laodiceea. Punctele doctrinare, scrie G. Balido,sunt sintetizate astfel: sunt legitime expresiile mia ousia și treis ipostazeis pentru a desemna unitatea substanței și trinitatea Persoanelor; este condamnată doctrina conform căreia Spiritul/Duhul Sfânt este o creatură. și este separat de substanța lui Hristos; se afirmă, în opoziție cu apolinarismul în momentul afirmării sale, că Mântuitorul nostru, n-a avut un corp fără suflet, fără sentiment și fără rațiune.12 Acestea sunt cele trei puncte doctrinare fundamentale, pentru noua evoluție a teologiei care s-a dezvoltat în secolul al IV-lea d. Hr., dincolo de distincția dintre ousia și ipostazis, și discuția asupra divinității Spiritului/Duhului Sfânt, punct de plecare al începutului controverselor cristologice care anlizează prezența sufletului omenesc în Hristos. Puțin după Conciliu, ne spune G. Balido, o nouă orientare pare să caracterizeze politica Împaratului Flavius Claudius Iulianus (360 d Hr.-363 d Hr.) Împăratul a considerat retorii creștini, învățați, care nu spun adevărul, și prin Edictul din 362 d. Hr a stabilit că retorii pot preda numai dacă jură că renunță la creștinism. Marius Victorinus își va da demisia, preferînd să abandoneze propria școală unde nu mai putea preda, pentru a nu trăda Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Își va continua activitatea de scriitor creștin. Astfel în 363 d. Hr. va scrie operele De homoousio recipiendo și Imnele. În ultima sa operă, Commentarii in epistolas Pauli, primul comentariu în latină la Epistolele Sfântului Pavel, Victorinus aderă într-o manieră atât de puternică la textul biblic, că avem impresia că el dorește să explice Epistolele cu aceleași cuvinte folosite de Sfântul Pavel.”13 Este o mărturie din partea unui creștin modest și liniștit care așteaptă o recunoaștere necesară din partea Bisericii.
M. Simonetti afirmă în lucrarea de referință despre criza ariană14, că sinteza privind Sfânta Treime este una din cele mai profunde și care a fost exprimată și poetic în faimoasele sale Imne, în care Victorinus propune pasaje întregi de teologie negativă, întucât Dumnezeu este o realitate imposibil de înțeles, despre care se poate spune că este o formă fără formă, pentru noi. În Imnul III, 232-240 forma pentru Tatăl devine cunoștință întrucât este Logos, Fiul generat. În Imnul III, 242- 246 Spiritul/Duhul Sfânt este o uniune care unește Două realități, formând cu doi Unu. Analiza pe care o face G. Balido este exemplară: „Tatăl trimite Logos-ul care creează și rânduiește toate lucrurile și trimite un alter ego, pentru a ne mântui; Hristos este dintotdeauna viața, și altul care a fost generat ca Dumnezeu, din eternitate. Hristos, Cel care a coborât din ceruri și care s-a înălțat la ceruri, nu este de la om, ci este dintotdeauna în om. Acesta este Dumnezeul nostru, pe care noi toți îl rugăm, în unitatea Tatălui, a Fiului, și a Spiritului/Duhului Sfânt, căruia îi cerem să ne acorde iertarea păcatelor, și să ne dea pacea și gloria unei vieți eterne, a mântuirii, eliberării și justificării.15

 

 

Note
1 Gaio Mario Vittorino, Scritti cristiani, Editrice Domenicana, (ediție îngrijită de Giuseppe Balido), Napoli 2018, pp.463
2 Cf. lui B. Citerio, C. M. Vittorino, La Scuola , Brescia 1948, p. 6.
3 Sofronius Eusebius Hieronymus, un călugăr biblist roman, care a tradus o parte a Vechiului Testament, prima traducere a Bibliei în limba latină, Vulgata după versiunea celor Șaptezeci de înțelepți.
4 Cf. Basnage, în Fracois Secret, I cabbalisti cristiani del Rinascimento, p. 32
5 Augustin, Confesiuni , VIII, 2, 3
6 Retor (Retore în it ), cu înțelesul de Maestru al unei școli de gândire politeistă, care i-a avut ca discipoli pe mulți dintre Senatorii romani.
7 După informațiile rămase de la Sfântul Ieronim, diferite de cele rămase de la Sfântul Augustin, statuia lui Marius Victorinus a fost ridicată în Forul Împăratului Traian. ; cf. P. Hadot (ed îngrijită de) , Marius Victorinus, Traités…, p. 9
8 Cf. lui P.Hadot, Marius Victorinus, Traités…, pp.21-23
9 Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 2,3, Libri platonicorum translati, în M. Victorinus , Traités…,p. 11
10 Cf. lui P. Hadot, M. Victorinus, Traités…p. 69
11 Isaia, în La Bibbia di Gerusalemme, Ed. Dehoniane, Bologna 1971, p.1566
12 Cf. lui P. Gori, (ed. îngrijită), Marius Victorinus, Commentari alle Epistole di Paolo agli Efesini, ai Galati, ai Filipesi, SEI, Torino, 1981, p. 5
13 ibid. p. 6
14 Simonetti M., La crisi ariana nel IV secolo, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma 1975, p. 298
15 Balido Giuseppe, Introduzione, la Marius Victorinus, Scritti cristiani, EDI, Napoli 2018, p. 76