Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copaci și frunze

Copaci și frunze

 

 

„Și frunze cad ca un sinistru semn” (G.Bacovia)

 

 

Dacă nu traversează chiar o pădure de simboluri, precum în poezia lui Baudelaire, omul bacovian se mișcă într-un decor artificial în care, în ciuda aparențelor, contează prea puțin mirosurile ce ar putea să tulbure individul. Acest spațiu este perceput în primul rând prin privire, mirosurile, emanate de frunzele în descompunere și de morții din urbe, fiind mai degrabă enunțate. Ele devin de altfel obiect al comunicării. Drumul spre casa iubitei are în acest caz un scop precis: „Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/Chiar pentru asta am venit ca să-ți spun,/De căldură pe catafalc,/Încet cadavrele se descompun,//Cei vii se mișcă și ei descompuși,/Cu lutul de căldură asudat/Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/Și azi chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor).
Dintre formele cele mai proeminente ale vegetalului rețin atenția copacii, nediferențiați, ale căror atribute contează prea puțin prin semnificații simbolice de profunzime: „Copacii albi, copacii negri/Stau goi în parcul solitar” (Decor). Sau: „Și frunze albe, frunze negre;/Copacii albi, copacii negri;/Și pene albe, pene negre,/Decor de doliu funerar!” (Decor). Poetului îi repugnă tocmai prezența concretă a copacilor ce s-ar face simțită prin miresme. În această situație copacii trebuie reconsiderați. Prin metaforă, plopii sunt lipsiți de cunoscute semnificații (în Antichitate plopul era considerat un copac funerar), devenind apostoli cu veșminte violet, o culoare care contează pentru un cunoscut dicționar de simboluri ca o „culoare a măsurii, făcută din roșu și albastru, în proporții identice, din luciditate și acțiune cugetată, echilibru între pământ și cer, simțuri și spirit, patimă și inteligență, iubire și înțelepciune” (s.n.): „Amurg de toamnă violet/Doi plopi, în fund, apar în siluete:/ – Apostoli în odăjdii violete –/Orașul tot e violet” (Amurg violet). Aceiași plopi trebuie să rămână departe, dacă nu imperceptibili, contând în altă condiție decât cea vegetală, de gumă: „Departe plopii s-apleacă la pământ/În larg balans, lenevos, de gumă” (Amurg de toamnă). Uneori copacii nu sunt percepuți deoarece contează întregul, codrul: „Ce chiot, ce vuiet în toamnă…/Și codrul sălbatic vuiește –” (Melancolie). Copacii trebuie scoși din sfera vegetalului; personificați, ei oftează, suferind de boala intrată în lumea bacoviană: „E toamnă, e foșnet, e somn…/Copacii, pe stradă, oftează;” (Nervi de toamnă). Alteori copacii bacovieni au răceala cristalului, „intermediar între vizibil și invizibil”: „Copacii rari și ninși par de cristal” (Amurg de iarnă). Când apar, florile sunt de plumb, artificiale și lipsite de miros: „Dormeau adânc sicriele de plumb/Și flori de plumb și funerar vestmânt-/Stam singur în cavou…și era vânt…/Și scârțâiau coroanele de plumb” (Plumb). „Buciumă toamna/Agonic– din fund –/Trec păsărele/Și tainic s-ascund.//Țârâie ploaia…/Nu-i nimeni pe drum;/Pe-afară de stai/Te-năbuși de fum.//Departe, pe câmp,/Cad corbii, domol;/Și răgete lungi/Pornesc din ocol.//Tălăngile, trist,/Tot sună dogit…/Și tare-i târziu/Și n-am mai murit…”
Pe poet îl interesează în schimb mult mai mult frunzele, asimilate uneori ploii și integrate fluidității acesteia: „La casa iubitei de-ajung,/Eu zgudui fereastra nervos,/Și-o chem ca să vadă cum plouă/Frunzișul, în târgul ploios” (Spre toamnă). Frunzele sunt surprinse aproape de fiecare dată într-o cădere ce pare să devină emblematică pentru condiția universului bacovian marcat de somnul anticipând moartea, dar și de umezeala ce descompune și trimite totul în uitare: „Amanții, mai bolnavi, mai triști,/Pe drumuri fac gesturi ciudate –/Iar frunze, în veșnicul somn,/Cad goale, udate” (Nervi de toamnă). În inexorabila lor cădere, frunzele primesc un atribut sugestiv: „Tăcere…e toamnă în cetate…/Plouă…și numai ploaia dă cuvânt –/E pace de plumb, e vânt, și pe vânt/Grăbite, trec frunze liberate” (Note de toamnă). Sau: „Plouă… și peste târg, duse de vânt,/Grăbite, trec frunze liberate” (Note de toamnă).
Poetul este atent la frunză fiindcă, spre deosebire de aroganța copacilor ce emană ideea de durabilitate, frunza sugerează un destin individual și condiția trecătoare a ființei căreia îi este hărăzit finalul degradant: „Hârtii și cu frunze, de-a valma,/Fac roată-n vârteje, pe-o piață” (Toamnă). Motivul frunzei este asociat vizibil suferinței: „Cu lacrimi mari de sânge/Cad frunze de pe ramuri” (Amurg). Dar și lipsei de perspectivă: „Într-o grădină publică, tăcută,/Pe un nebun l-am auzit răcnind,/Iar frunzele cu droaia se desprind, –/E vânt și-orice speranță pierdută” (Plumb de toamnă). Transcrise metaforic, frunzele asociate sângelui nu pot însufleți, precum în mit, statuile încremenite în severitatea rece a formelor: „Acum cad foi de sânge-n parcul gol,/Pe albe statui feminine” (În parc). Aceeași frunză devine sugestia nevoii de comunicare și de replică primită de la celălalt: „O frunză s-a lăsat pe-o mână-ntinsă care cere…” (Note de toamnă).
Spuneam că ființa bacoviană stabilește o relație cu întregul în primul rând prin privire. Este o privire avidă de semnificații și de semne care conduc la o lucidă înțelegere a condiției omului. Căderea frunzei contează în primul rând pentru omul bacovian ca un semn: „Scârțâie toamna din crengi ostenite/Pe garduri bătrâne, pe streșini de lemn,/Și frunzele cad ca un sinistru semn/În liniștea grădinii adormite” (În grădină).
Omul bacovian înțelege că este contemporanul drumului invers al Creației și al semnificativei sale destrămări/descompuneri. Traversarea citadinului devine pentru individ o permanentă rătăcire câtă vreme descompunerea universală anulează toare reperele. Lipsită de întoarcere mișcarea este una circulară, căreia ființa bacoviană nu i se poate sustrage. Cele până aici prezentate subliniază ideea că universul bacovian este, în ciuda aparenței, inconsistent, lipsit de repere datorită permanentei descompuneri a materiei. Plasată într-un asemenea univers, ființa trăiește, cu fiecare drum în realitate – având el însuși semnificația unei aventuri – descoperirea lumii. Un prezent continuu exclude ideea de experiență și atunci fiecare drum, între puținele și inconsistentele repere ale spațiului bacovian, devine o permenentă plecare fără de întoarcere. La ființa bacoviană nu se poate vorbi de întoarcere câtă vreme eul traversează o realitate ce se modifică rapid. La „întoarcere” omul găsește o cu totul altă realitate. Drumul bacovian este tocmai de aceea o permanentă rătăcire. Poetul subliniază ideea în câteva poeme: „Va bate ploaia.. și târziu la geamul tău voi plânge-ncet –/Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet… (Nervi de toamnă). Sau: „Plângeam și rătăceam pe stradă/În noaptea vastă și senină” (Fanfară). Labirintul bacovian se confundă în această situație cu nelimitatul, din care nu se mai poate ieși cu un iluzoriu fir al Ariadnei.
Dacă ființa nu poate face de două ori același drum în universul Plumbului, omul bacovian se confruntă în mod simbolic cu infinitul. Din acest unghi, poezia lui Bacovia pare să susțină o intuiție a lui Maurice Blanchot: „Rătăcirea, faptul de a merge fără a putea să te oprești niciodată, schimbă finitul în infinit. La aceasta se adaugă următoarele trăsături singulare: din finit, care este totuși închis, poți totdeauna să speri că vei ieși, în timp ce imensitatea infinită, fiind fără ieșire, este închisoarea” (Maurice Blanchot, Spațiul literar, traducere și prefață de Irina Mavrodin, București, Univers, 1980, p.187). Cu mențiunea că la Bacovia acest infinit, lipsit de repere, este cât se poate de perfid, aproape insesizabil, cultivând totuși iluziile ființei prea puțin conștiente de faptul că este condamnată să rătăcească permanent. În această situație, nelimitarea produce o tensiune dramatică, ușor sesizabilă. Nelimitatul se confundă cu închisoarea. Ființa bacoviană caută salvarea prin dobândirea certitudinii limitei, are nevoie de prezența orașului în concretețea sa materială, ca limită. Spațiile închise sunt căutate ca salvare nu de ploaia sau de zăpada de afară, ci de nelimitatul și de acea descompunere ce îndreaptă lumea spre declin. În casa iubitei sau în crâșmă fiind, eul bacovian simte o liniște profundă, deoarece claustrarea asigură tocmai acele limite care, putând fi învinse, ar garanta certitudinea libertății: „E ziuă şi ce întuneric…/Mai spune s-aducă şi lampa –/Te uită, zăpada-i cât gardul,/Şi-a prins promoroacă şi clampa.//Eu nu mă mai duc azi acasă…/Potop e-napoi şi nainte,/Te uită cum ninge decembre…/Nu râde… citeşte nainte.” (Decembre). După cum plumbul însuși, prin greutatea lui, ar putea fi acceptat ca elementul care apasă și fixează formele amenințate de inexorabila alunecare!

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg