Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copiii Învierii

Copiii Învierii

Ne-a fost dat să trăim odată o asemenea Înviere de parcă intrasem, brusc, într-o altă felie a existenței.
Am urcat din șosea, puțin, pe un drumeag în noapte. Noapte rece, înghețată, sticloasă, cu acele stelelor clipind sus, sus, de neatins. În spinare, amenințătoare, siluete uriașe de dihănii. Munții. Pe-o latură, în vale, tăceau copleșitor, umăr la umăr, brazi. O pădure îndesată ca o oaste. Sumbră. Solemnă. Șupuia smerit și un fir de pârâu, abia ghicit. Era o tihnă cam amenințătoare, care te făcea să te strângi între umeri. Până când totul vuia cumplit. Aveai dreptate să te fi temut, pentru că, brusc, te izbea. O pală dură de vânt, o rafală aproape că te secera. Părea că te poate lua pe sus. Încercai să te ții de ceva. N-aveam de ce să ne agățăm și ne sprijineam unii de alții. Apoi totul se afunda iar în tăcere. Pe cealaltă coastă, mai sus, se ițea un cimitir. De data asta o oaste de melci, cu cornițe împietrite. Și-n mijloc, într-o poiană, o mică biserică de piatră. Un schit fără vreme. Un fel de nucă, rostul și miezul tuturor lucrurilor. În sfârșit, intrai. Și, deodată, aerul devenea atât de neobișnuit, nemaiîntâlnit, atât de altfel, că-ți oprea respirația gâfâită de urcuș și frig.

Căutam și nu găseam. Căutam ce anume era special aici. Nu era fascinant, nefiresc, nici tulburător sau ușor straniu. Nici încărcat de așteptare, de sacru, de emoție și evlavie, așa cum ai fi putut crede. Era cumva adâncit. Adunat în sine. Te absorbea și te pierdeai.
Îți simțeai un nod în gât, nu prea înțelegeai ce e cu tine și te mișcai de pe un picior pe celalt. Legănat. Era și greu să te dumirești, după drumul de până aici, după lupta cu palele de vânt tăios, ce te dărâmau întruna. Urcasem cocoșați. Dar, odată ajunși aici, totul te surprindea. Un pâlc de umbre se alungeau și foșneau precipitat. Erau două măicuțe, cu stareța trei, plus preotul subțire, uscat, tânăr, adus de spate, cum sunt mulți monahi.
În odăjdiile cele alb-strălucitoare, cu fir de argint, menite Sărbătorii celei mari, aproape fluturând pe el, părea că e doar duh, nu și trup. Că se pitise-n ele, ca-ntr-o mantie de prestidigitator. Prin lentilele groase-groase de mare miopie, privea cu o asemenea sfială, inocență și transfigurare, că te făcea să te foiești stânjenit. Părea că ai venit la Primul Paște al lumii. Unicul.
„Maică Stareță – șoptea- acum eu ieșeam și dumneavoastră închideați, și vă făceați că zăvorâți, și stingeați luminile. Pe urmă eu băteam tare, de trei ori, și intram. Ajungeam în altar și luam Lumina. Ieșeam cu ea și măicuța de la clopote începea să bată tare, tare… Pe urmă – aici era un mic gâfâit, de parcă el urcase prin vânt, nu noi – ieșeam iar afară cu Lumina și înconjuram biserica și cântam cu toții…”
Și, deodată, am înțeles nefirescul. Așa vorbesc copiii. La imperfect. Totdeauna când pun la cale un joc. Ceea ce, pentru ei, e un lucru foarte serios, cel mai serios, chiar solemn, un ceremonial. Fiindcă ei, fără s-o știe, recompun atunci lumea. Trăiesc clipa total. Întâlnisem dar, acum, puritatea. Candoarea. Copilăria. Lipsa poverii păcatelor. Purtarea aripilor. Încă. Preotul ăsta era un mare copil… Ce șansă pe noi!

Și totul s-a petrecut întocmai. S-a făcut întuneric. Am ieșit cu toții în bezna de afară. Silueta argintie, de înger parcă, – nu parcă, sigur – a dat deoparte lespedea intrării. Da, pur și simplu, înger! Îngerul de la criptă. Și mironosițele…
Măicuțele-mironosițe. Maria Magdalena, Ioana lui Cleopa și cealaltă Marie. Precum în Evanghelie. Și noi, ucenicii! Devenisem, deodată, ucenicii, poate chiar ceata apostolilor. Ne ridicasem până acolo prin înalțarea momentului. Sfințitor. O fărâmă de clipă. Nodul din gât devenise uriaș. S-a topit abia când am dat răspunsul: „Adevărat a înviat!” Am simțit că aproape strig. Și, prin întuneric, fără să-i văd, i-am auzit și pe fiii mei răspunzând bubuitor, din toți rărunchii: „Adevărat a înviat!” Poate era doar ecoul pădurii. Poate aerul cald din trupuri izbucnea așa puternic spre înalt. Și, nu știu cum se făcuse, dar, afară, pe întuneric, se alesese că ei erau în colțuri diferite. Vocile lor își răspundeau din alte puncte cardinale. Abia acum înțeleg cât de fabulos a fost. Îi reaud.

După ce am ocolit bisericuța și am cântat și ne-am împiedicat de bolovani și nu ne-a păsat, am reintrat cu lumânările în mâini făcute căuș. Cum stăteam, înăuntru, pe pragul bortei dintre naos și pronaos, unde era o mică draperie, trebuia să sar mereu s-o dau în lături. Băgasem de seamă că preotul trăia o asemenea stare încât, pur și simplu, n-o vedea, uitase de perdea. De fiecare dată era gata s-o aprindă de la făclia lui, când trecea cădelnițând. Intra cu flacăra-n ea. Ba, cu timiditate și atâta curățenie, tulburător, șoptea „pardon” sfielnic, când atingea pe câte cineva din mers. Un preot care spune „pardon” slujind! Inimaginabil. Locul era mic, teribil de mic, și poate niciodată nu încăpuseră atâția oameni. Și ce dacă. Toți eram unul. Toți aveam chipurile transfigurate. Asta ne făcuse. Bucuria lui, atât de pură, de copilăroasă, ne luase cu ea pe sus. Nu vântul de la venire. Și toți eram copii. Părea că ne aflam într-o cutie-scenă. Ca de Crăciun, în Viflaim sau Irozii, pe care-i întruchipează totdeauna copiii. Ca în Misterele Medievale sau în teatrele de păpuși din târguri, umblând de colo-colo și adunând în jur mulțimi. Poate se oprise aici mica scenă magică. Cosmosul într-o cutie. În pădurea de sub munte.

Nopți de Înviere, în care preotul propovăduia strălucind, am mai întâlnit. Mai rar, nu mereu, dar da. Părintele Sofian de la mânăstirea Antim, bătrân, de vocea-i ajunsese șoaptă, iradia asemenea lumină c-o simțeai țâșnind. Acum însă era altceva. Poate, așa cum aburii respirației noastre se vedeau ieșind ca dintr-un ceainic, și noi, deveniți puri, copilăroși, cu greutatea materialnică destrămată, ne-am fi putut înălța. Învârtejiti de vântul care ne înfiorase atât de rău la început. Nu ne-am mai fi agățat însă de nimic. Ne-am fi lăsat purtați. Plutind peste munți, iar el, prea sfiosul preot, ne-ar fi condus. Ne-am fi lăsat duși, conduși. Ca fulgii. Ca puful de păpădie. Ce noapte!

Asta s-a întâmplat în anul 1999, ba nu, sigur nu, în 2000. La schitul „Sf.Nicolae”, aflat în margine de pădure, înainte de intrarea în Predeal. Iar preotul era venit spre slujire de la mânăstirea Sâmbăta de Sus și se numea ieromonah Ioan.
Poiana bisericuței este singurul loc de pe Valea Prahovei de unde se poate zări cabana și vârful Omul. Cel mai sus, mai înalt, din masivul Bucegilor. Clipea și atunci, îndepărtat, luminița ei. Se vede și acum. Dacă vrei s-o vezi, ducându-te acolo. Și dacă nu-i în nori.

Și fac o boltă peste timp, spre a-mi aminti o Înviere mult mai apropiată. Cea de anul trecut, în 2018. Tot la munte, tot în Bucegi, la schitul cât o cutie, aflat pe piciorul Pietrei Arse – „Sfânta Ana”. Erau doi monahi și bănui că preot n-aveau, drept care chemaseră anume unul tare bătrân, de undeva dintr-un sat. Iar moșneagul în odăjdii și astea prea largi, ce abia cădelnița, târând un picior, făcuse și el un gest unic. A ridicat, în acel moment solemn, prea lunga-i lumânare cu o șoaptă-strigăt: „Veniți, fraților, de luați lumină!” Am înlemnit de bucurie…
„Veniți, fraților, de luați lumină!” Chemarea asta părea făcută atunci întâia oară, la bisericuțele dintâi, poate chiar în catacombe, oricum niciodată n-o mai auzisem rostită astfel, nicăieri.
„Veniți, fraților, de luați lumină!”
…Am ieșit marcați, în tăcere și mare frig, pe zăpada lucie, înghețată, „tablă”, cum o numesc schiorii. Din loc în loc, poteca sclipea sub stelele clipocind pe boltă. Și a izbucnit un strigăt. Pancarde, din loc în loc, ne anunțau să ne ferim de urși. Chiar acolo, la schit, era una. Dar nici vorbă. Altcineva țipa la noi: Hu-hu-huuu. Un huhurez. Hotărâse să ne însoțească de-a lungul drumului nostru la vale. Ne petrecea cu o cântare bruscă, ne miruia pe capete cu ea. Poate era doar speriat. Hu-hu-huuu… Tresăream, apoi se așternea iar liniștea pădurii, cu taina ei. Doar vreo crenguță ruptă, cu sunet de sticlă, atât. Și pașii noștri scârțâind. Apoi iar: Hu-hu-huu… Încet, n-am mai tresărit, ba am zâmbit și m-am trezit răspunzând păsării: „Adevărat a înviat!”
Hu-hu-huuu…
„Da, mă, da, a înviat…” Hu-hu-huu… „Așa e, a înviat, e adevărat!”
Hu-hu-huu…
De ce să nu mărturisesc, abia aștept slujba Învierii din anul acesta. Sper să găsesc iar un loc ce-și va fi păstrat puritatea… Să reușesc. Că e din ce în ce mai greu. Aproape imposibil. Hu-hu-huuu?

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg