Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copiile copilului

Copiile copilului

 

Douăsprezece dialoguri între Mercurius și Venus, între maestru și discipol, între prietenul mai vîrstnic și știutor și estetul mai tînăr, între François Bréda și Valentin Trifescu au avut loc – sub semnul lui Bacchus sau al lui Gambrinus – de-a lungul cîtorva ani, la una din mesele de la Café Bulgakov (unul din localurile preferate ale boemei studențești și profesorale clujene). Liberi și polemici, desfășurînd faldurile discursului libertin, Bréda și Trifescu – în volumul ce stă să apară sub titlul Copiile copilului, la Presa Universitară Clujeană – folosesc măștile mai degrabă nu pentru a se ascunde ci pentru a se revela, într-un fel de solemnitate licențioasă, într-o serie de exericiții ludice/ pedagogice pe cît de ireverențioase pe atît de bine încheiate la nasturii sintaxei.
(Ștefan Manasia)

 

Dialogul al II-lea
Gestaţia Gestului
MERCURIUS

După ce eu, Tata, şi Tu, Mama – sau invers –, am pus acest Copil transcendental pe roate şi El, ca orice Copil Divin, a fost copiat de pe modelele noastre părinteşti care s-au contopit, să ne apucăm cu grijă de creşterea şi educarea adecvată a acestui urmaş oarecum eternizat prin Corpul Lui textual şi prin sufletul Lui de idei.
Avem o sarcină sacră de responsabilitate vizavi de El. Căci orice discuţie, dialog sau schimb de idei, este o activitate erotică în sensul inversării rolurilor de activ şi pasiv şi, prin urmare, este o interacţiune şi un schimb de fonduri interioare informaţionale.
Receptorul joacă întotdeauna rolul pasiv, iar emiţătorul este cel care fecundează receptacolul, care, la rândul lui, râvneşte la o împlinire prin mesajul lansat, după care, odată saturat de plenitudinea informaţională, devine emiţător pentru cel care, golit de informaţiile anterior emise, se transformă în mod automat în receptor. Este vorba, de fapt, despre o funcţionalitate cu o tentă oarecum versatilă, interschimbătoare, între semiotica şi semantica mesajului. Eros-Amor-Cupido în personificare mitologică este un Copil enorm, cu faţa dolofană şi rumenită de lungimile de undă ale Ætherului (᾿Αιθήρ), un putto, veşnicul şi eroicul zeu tânăr mânuind cu măiestrie victorioasă arcanele sale, obiectivate în Arme hermetice: Arcul veşnic încordat, Săgeţile fatale şi Tolba mereu plină.
Genurile din limbile neolatine şi din greacă traduc în mod plastic acest erotism cosmic ce se exprimă prin cele trei genuri şi în combinaţii diferite la nivelul majorităţii propoziţiilor.
Calităţile posesorului cu genul posesorului însuşi sunt omologate prin acorduri gramaticale între substantive şi adjective, dar, în ceea ce priveşte alcătuirea frazei, pot exista dezacorduri, copulaţii mixte, hibride sau chiar himerice, permise şi nepermise de diverse comunităţi lingvistice: depinde de conexiunile mentale şi de practicile morale, precum şi de tradiţiile culturale sau religioase ale diferitelor societăţi.
Ba mai mult decât atât, în uzanţele lingvisticii, heterosexualitatea, precum şi homosexualitatea şi bisexualitatea, sunt nu numai permise, dar şi inevitabile în cadrul multor enunţuri. Deseori, aşadar, fără să conştientizăm faptul, participăm la veritabile orgii sexualo-gramaticale când vorbim sau scriem. Cu acordul şi chiar prin constrângerea academicienilor…

VENUS

Amoraşul meu hermetic, eşti provocator ca de obicei. Bineînţeles că am sesizat mai adineauri o serie de trageri cu ochiul către marea şcoală filosofică antică, precum şi către toţi Iubiţii transtemporali şi către toate Iubitele Tale temporale.
Deoarece, după cum ai afirmat la un moment dat, în cartea prin intermediul căreia ne-am cuplat pentru o eternitate, comunicarea autentică poate fi făcută la fel de bine şi într-o manieră transistorică. Nu mă voi opri asupra exemplelor tale lipsite de politeţea savantului încheiat la toţi nasturii: ele se aseamănă mai degrabă ademenirilor unei sirene şirete dintr-un lupanar portuar. Pe scurt, deşi pe mine m-ai vrăjit prin exemplificările tale seducătoare, Te voi întreba altceva, privind cheia secretă a adevărului Tău. Care este rolul alchimic al cuvintelor şi al erotismului ermetic şi eroic în înţelegerea omului şi a lumii?…

MERCURIUS

Ţi-aş răspunde, o, Venerabilo, travestită într-o muritoare de rând, laşă şi cu puţină credinţă, că sintagma „iubirea adevărului” este o tautologie, deoarece ambii termeni au o putere de atracţie irezistibilă şi, prin această calitate, se identifică şi se suprapun într-o alternanţă despre care a fost deja vorba.
Il n’y a que la verité qui blesse, spune ancestrala înţelepciune a Mariannei, sau, mai pe româneşte, numai adevărul te hrăneşte, ca şi vârful ascuţit al săgeţii de sagacitate a lui Eros-Amor, cel veşnic vesel şi, în acelaşi timp, cel amărât.
Odată rănit de Adevăr şi de zeişorul mai sus pomenit al acestuia, porţi un semn, un stigmat, o rană de-a pururea vie şi deschisă, prin care minciunile filosofice, culturale şi individuale părăsesc – aidoma unor păsări metafizice, emblematizate în iconografia tanatologică egipteană prin corpurile ka şi ba – corpul şi Corbul spiritual, pentru a mă exprima din nou în simbolistica ornitologică şi alchimică. Corpul-Corb, sau procesul alchimic nigredo, se purifică neîncetat de puroiul produs de ignoranţă, de pseudocultură, de necredinţă şi de toate de toxinele contrainformative.
Depăşind dualităţile simetrice, situându-se deasupra celor două genuri biologice, câştigătoare este dubla determinare, adică androginia, care, într-o fază incipientă, nu este decât feminitatea autofecundatoare.
Orice fiinţă umană începe participarea ei ontologică ca şi femeie, spune genetica, şi acest adevăr poate fi verificat nu pe corpul femeii, ci mai ales pe corpul bărbatului, căci fiinţa nu creează organe în plus şi fără o funcţionalitate oricând activabilă: vezi sfârcurile corpului masculin.
Masculul este, de fapt, precum arată în mod elocvent latina, o mască a feminităţii pervertite şi neutralizate într-o sterilitate concretă, privind crearea unui singur embrion, fapt de care masculul este incapabil.
Dar, într-un mod paradoxal, Masculul, cu toată neputinţa lui de a crea el singur unicate de filieră genetică, are o potenţialitate uimitoare: un singur bărbat, de altfel steril şi sterp în ceea ce priveşte corpul său, inadecvat pentru a da viaţă nici măcar la o singură progenitură, are capacitatea excepţională de a repopula întreaga planetă, la nevoie. Unul e pasiv şi impotent în ceea ce priveşte corpul său, iar alta este activă şi fecundă, însă este limitată la a da viaţă doar unui număr minim sau restrâns de copii.
În ceea ce priveşte întrebarea Ta privind alchimia verbală şi Iubirea, adică Vântul lui Venus şi al Norocului nostru combinatoriu deseori noros şi învăluit într-o ceaţă cataleptizantă pe nivel mental, aş putea să-Ţi înmânez următoarele chei care sunt proporţionate minţii Tale deja deszăvorâte prin codurile atotdeschizătoare ale spărgătorilor de uşi intelectuale iluzorii.
Alchimia verbală este o practică a supercorzilor desfăşurată în plan lingvistic.
Iubirea, la rândul ei, este un mijloc de cunoaştere ontologică şi transgalactică: prin participarea la Celălalt călătoreşti în spaţiul interstelar. De exemplu, ochii strălucitori ai partenerului sunt în mod real miniaturile stelelor gemene. Să nu vorbim despre alte găuri negre de toate sensurile la capătul cărora universurile înghiţite şi dispărute reapar sub forma unor supernove, explodate în sisteme solare. Nu suntem departe de o eventuală teorie asupra încălzirii fondatoare a Totului cuantic.
Iubirea este un fel de barcă a lui Re/Ra, în care Sorii-Surori gemene se contopesc ştergând diferenţele polarizante. Iubirea este practica discretă şi iniţiatică a acestei conjuncţii transformatoare. Iubirea este alchimia perfectă, iar cea spirituală şi cea lingvistică sunt exercitarea conştientă a Artei cosmice închegându-se într-un fel de Tor teoretic şi transteologic, iconografiat şi prin Şarpele ce-şi muşcă coada, Uroborosul din ezoterismul elen. Lucrurile mari şi de nepreţuit se regăsesc în lucrurile mici şi considerate fără valoare. Adevărul este nu numai în noi, nu numai în faţa noastră, pe masa aceea ştearsă (tabula rasa), ci pretutindeni, până şi în cel mai minuscul grăunte de nisip care este de fapt un cristal sau chiar Cristalul în sine.

VENUS

Este vorba, aşadar, dragul meu Mercurius, mai curând de o repetiţie a juisării în jurul cuvintelor, în condiţiile în care textul este perceput ca un corp nu atât eteric, cât erotic, acesta din urmă fiind supus diferitelor dorinţe, instincte, capricii satirice, exaltări. Acest orgasm preludiat şi sugerat prin cuvinte nu este unul narcisist şi narcotizant, destinat doar propriei satisfacţii, ori scandat de pe tribuna unui fals profet al libertăţii şi – ca să fiu manieristă în dulcele stil al Tău, Tăticule – al libertinajului generalizat sub semnul zeului vinului, Liber. Prin urmare, voi intra fericită în jocul Tău, deşi nu ştiu cât de inocentă şi neprihănită am mai rămas, şi voi afirma că, de fapt, Magistrul adevărat nu este onanistul ontologic, ci, mai curând, este Târfa Târgului, care se lasă iubită, cunoscută şi târguită până în detaliile cele mai intime.

MERCURIUS

Iubito, cu bucurie şi satisfacţie văd că începi să înveţi Pruncul nostru, adică Cititorul, pe limba lui maternă, adică potrivit poruncilor purtate de către vapoarele Vaporilor cosmici. Trebuie să poruncim Pruncului Urmaş principiile de urmat ale urmelor noastre. Amor este o Urmă a unităţii iniţiale scindate.
Ai experimentat deja, după cum mi-ai mărturisit mai înainte, şi pe pielea Ta acel orgasm în cascadă pe care îl transmiţi şi Junelui. Acesta va resimţi aceeaşi plăcere, plănuită demult şi trăită de noi.
Urmaşul nostru trebuie să aibă într-un mod nativ umor, El/Ea fiind o pornire umorală şi viscerală, având şi o funcţionalitate cosmică (vezi Divina Comedie, care la început s-a intitulat, de fapt, doar Comedia). Umorul, precum şi Amorul, este o frână majoră şi deosebit de eficientă contra înnebunirii care poate să bată la uşa cercetătorului polarităţilor. Aşa că, atenţie, Iubito, să râdem din când în când şi în gând, şi în concret, şi copios, pentru că oricum râdem destul de des concoctând acest coctail textual, spir(i)tual şi, pe alocuri, poate, spinos.

VENUS

Această spumoşenie a Ta îmi aduce aminte de kitschul iniţiatic, care ne propune Calea Copiilor, adică a celor Copţi la Cap, de care îmi aminteai la un moment dat. De fapt, dragă Tati, eşti un pervers, adică un per versus. Totul la Tine este pe dos, totul este versus şi versatil, te joci cu minţile noastre, şi ispiteşti pe cei dornici de a cunoaşte calea cea dreaptă…

MERCURIUS

Poţi să râzi de mine cât vrei, Frumoaso, ca şi, după cum zice poporul, pizda-n târg. Teama de Tentator pe care o resimt cei mulţi, fricoşi şi friguroşi la ochi şi la suflet, reprezintă temerile lor tematice, spaime ce sălăşluiesc ca într-o stână în fiinţa umană: aceste temeri se numesc, printr-un termen globalizator, metonimic şi personificator, Satana. Acesta din urmă este instrumentul dezacordat din om, îngerul de bruiaj al acordării noastre la frecvenţele divine, care susţin şi creează neîncetat totul. Satana este o entitate-instrument dezacordată, iar omul a fost reacordat de către Iisus Hristos şi de către marii mesageri, cum sunt Mohamed, Buddha şi alţi iluştii înălţători morali şi ontologici ai genului uman.
Preţul reacordării a fost deja oricum plătit în avans, iar noi trebuie doar să imităm modelul pe cât se poate.
În ceea ce priveşte kitschul, acesta este un joc iniţiatic şi ludicitatea este o luciditate care iluminează întunericul din tunelul timpului. Există totuşi şi o sfinţenie a profanului – sau, precum am spus, a perversiunii –, care nici nu are habar că ar fi considerat profan sau, Doamne fereşte, pervers…

VENUS

Tu, Mercurius-Tati, terminator al tuturor conversaţiilor şi convenţiilor normale care ne fac normele morale şi ne regulează viaţa, te profilezi ca un zeu bahic, care, printr-o beţie de vorbe, îţi permiţi să rosteşti Adevărul. Dar întotdeauna te foloseşti de contraste şi de sensuri inversate, paradoxul fiindu-Ţi măsura…

MERCURIUS

Cuvintele sunt produse ale sufletului, adică ele sunt un fel de vânt solar ce suflă în noi pe frecvenţele susţinătoare susamintite. Cuvintele însă nu sunt acelaşi lucru cu sufletul, ci doar mijloace de cercetare spirituală, destul de inadecvate. Adică ele nu sunt Vântul, ci ele sunt doar produse cu ajutorul Vântului, adică al Suflului cosmic, numit Suflet.
Toată aparatura limbii este o dezacordare a Verbului Vibrator, cunoscut în filosofia elenă prin termenul de logos. Limba umană este o imitaţie a muzicii sferelor, dar, prin Căderea omului din Rai, a devenit un vacarm, dacă nu este repusă pe tonalităţile cosmice iniţiale. Cu apariţia minţii umane apare şi minciuna, care este o falsificare grosolană, o trădare a Adevărului. Acesta nu se malaxează în natura contrainformativă şi evocatoare, prin iluzionare impresionativă, a limbii umane. Adevărul se iradiază pe sine şi fără limba umană. În fond, nu avem nevoie de limbă, doar de sincronizare cu armoniile celeste. Ceea ce se şi întâmplă în cazul unei priviri, de exemplu, când o străfulgerare telepatică exprimă mai mult decât rafturi întregi de bibliotecă. Romanele şi romanţele conjuncţiei spirituale se scriu cu ochiul, cu cele cinci simţuri şi corpul, care, deşi corupt, vibrează prin Verb. Desfăcând sistemul logic şi ideatic pervertit, paradoxul şi jocurile de cuvinte, prin dezordinea produsă în instrumentul îngerului fals, pun în lumină natura stricăcioasă a instrumentului lingvistic. Limba trebuie demontată piesă cu piesă, până la ultima vocală, căci, la urma urmei, sunetele emise de om sunt nişte urlete şi mârâituri onomatopeice contopite, semantizate şi uşor efemizate într-o antisimfonie halucinatorie. Limba, redusă la elementele sale constituante, este un zgomot enervant şi strigător la cer, o fantasmă semiotică şi semantică.

VENUS

Folosindu-Te de paradox, nu faci altceva decât să dezveleşti limbajul de cuvinte, ajungându-se în final, tot într-un mod paradoxal, la un body language. Mai mult decât atât, limbajul trupului este redus la limbajul gesturilor şi, în cele din urmă, la limbajul privirii. Putem spune că la început nu a fost Cuvântul, ci Ochiul, pentru că, în mod firesc, Dumnezeu, la Facerea lumii, nu a cuvântat cu ochii închişi…

MERCURIUS

Iconografia religioasă nu întâmplător utilizează simbolul Ochiului dumnezeiesc printr-un triunghi semnificând posibilitatea unei altfel de comunicări, alta decât limba. Trebuie să avem în vedere: copilul până la un an nu vorbeşte, dar comunică perfect, dorinţele şi mesajele sale emise sunt înţelese de către părinţii receptori, dacă aceştia sunt atenţi şi observă gestica copilului.
Aşadar, pentru a încheia această seară, petrecută în sera experimentelor terestre înfăptuite, să ardem cu artă, adică să trecem prin flăcările vibratorii virilice şi flăcăieşti şi să le aruncăm pe rugul rugăciunilor, să facem din minciunile acestea ale minţii o cină cenuşie. Iar privind doar tăciunele mut, să tăcem…

VENUS

Despre tăcere vom vorbi data viitoare, dar poate-i mai bine să tăcem şi să facem ceva.

MERCURIUS

Da, telepatic ne-am gândit la acelaşi lucru şi fără cuvinte: despre tăcere nu putem decât să tăcem, zisese un cretan cretin.

(24 noiembrie 2013,
Cafeneaua Bulgakov, Cluj)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg