Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copilărie arestată. Mărturii peste timp

Copilărie arestată. Mărturii peste timp

Întâlnirea cu doamna Ingrid Popa Fotino (virtuală totuși, având în vedere că ne despart un ocean și o pandemie) mi-a fost facilitată de un prieten comun, stabilit, la rându-i, pe pământ american. Despre povestea sa de viață tulburătoare am aflat inițial din corespondența noastră, apoi din alte surse de informare, consultate pentru a-mi întregi imaginea despre ceea ce îmi doream să scriu încă de la primele e-mailuri schimbate între noi. O istorie care vine spre mine acum, la finalul unei lungi serii de interviuri cu români plecați prin lume – un proiect pe care-l consider, cel puțin pentru moment, încheiat. Cu toate acestea, cercetarea exilului românesc este un capitol care mă atrage în continuare, legăturile născute și ramificate din multele dialoguri purtate vreme de peste doi ani trasează drumuri noi pentru o călătorie căreia încă nu i-am identificat destinația. Iar poveștile aparținând vechiului exil1 sunt, prin prisma contextului politic-istoric, cele care provoacă și tulbură cel mai mult.
Începând cu anul 1948, înșelați de noua imagine pe care liderul iugoslav Iosip Broz Tito o arăta lumii, imagine generată de conflictul dintre acesta și liderul de la Moscova, Stalin, soldat cu excluderea Iugoslaviei din Kominform2, tot mai mulți români încearcă să se elibereze de opresiunea comunistă alegând fuga peste singura graniță ce părea a fi calea spre Occident, dincolo de blocul comunist. Doar că în timp ce vestul prezenta cu mândrie nesupunerea lui Tito, liderul iugoslav era departe de a abandona ideile și practicile staliniste, politica sa duplicitară între est și vest ascunzând de fapt cele mai dure opresiuni, cele mai violente încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, acțiuni care au făcut din Iugoslavia anilor 1948-1950 un tărâm al teroarei și nu unul al făgăduinței, așa cum greșit credeau cei care se încumetau să treacă Dunărea pe sub gloanțele grănicerilor. Aceștia erau fie în pericol de a fi împușcați, sau înapoiați autorităților române și, astfel, să fie azvârliți în închisori, fie în situația de a înfrunta condițiile cumplite din lagărele iugoslave, tot pușcării, desigur, de a fi ulterior omorâți, sub pretextul că au încercat să evadeze, sau, unii mai norocoși, de a fi eliberați la finalul unui lung calvar, pentru a păcăli Occidentul cu exemple privind „bunele” intenții ale lui Tito.
Expuși oricăreia dintre variantele posibile ale acestui deznodământ au fost și membrii familiei Popa, care în 1948 au plecat într-o „excursie” pe Dunăre pentru a se refugia dintr-o existență ce devenea, pe zi ce trecea, mai periculoasă. Ervin-Apostol Popa, tatăl a doi copii, cu un doctorat în drept la Sorbona, fost proprietar împreună cu tatăl său al unor cunoscute firme din industria textilă, fusese arestat cu un an în urmă și făcuse mai multe luni de închisoare la Jilava. Se pare că motivul arestării fusese participarea, în 1946 la Moscova, ca membru într-o comisie economică, la o negociere privind strategiile de aplicat în industria textilă, iar Ervin Popa fusese singurul care a refuzat semnarea tratatului final, considerându-l dezavantajos pentru România. Despre acest moment fiica sa, Ingrid, care avea doar șapte ani atunci, relatează într-un număr al Revistei Memoria3, în cadrul seriei Copii în temnițele comuniste: „Îmi amintesc de o călătorie de afaceri a tatălui meu: mama ne punea să ne rugăm, cu o lumânare aprinsă în fața icoanei din camera sa, ca să se întoarcă cât mai repede. Prietena mea cea mai bună, care avea nouă ani, m-a încredințat că nu era în călătorie, ci la închisoare”. Tot pentru a-și proteja copilele (Ingrid de 8 ani și sora sa mai mică, de doar 3 ani) soții Popa le spun acestora că vor merge într-o vacanță la Băile Herculane, iar acolo urmează să întreprindă o excursie cu șalupa pe Dunăre. Pentru episodul 99 al serialului Memorialul durerii, episod intitulat Ei au ales libertatea, din august 2001, Lucia Hossu Longin călătorește în America, la Boulder, Colorado, pentru a o întâlni pe Ingrid Popa, căsătorită Fotino, care-și petrecuse mai bine de douăzeci de ani din viață adunând dovezi despre exilul românesc prin fuga peste Dunăre, de la sfârșitul anilor ’40, și atrocitățile la care autoritățile iugoslave de atunci i-au supus pe refugiați. În film se poate vedea un personaj extrem de emoționat care retrăiește, cu o intensitate tulburătoare, nenorocirile familiei sale, pe care le-a salvat într-o casetă a memoriei rămasă neatinsă de uitare odată cu trecerea anilor. Răspunzând întrebărilor realizatoarei, doamna Fotino descrie traseul obișnuit al temerarilor care se încumetau să caute „libertatea” pe filiera care ducea, inevitabil, pe teritoriile aflate sub stăpânirea duplicitarului Tito și a regimului său opresiv: închisoarea Kovačica, lagărul de la Zrenjanin, apoi ca ultimă haltă un alt lagăr, organizat la o fermă din munții Macedoniei, aproape de granița cu Grecia. În cei doi ani de teroare, petrecuți în condiții subumane de trai: în frig, mizerie și foamete, membrii familiei Popa s-au aflat mereu în pericolul de a fi exterminați, mulți dintre colegii de celule fiind împușcați din diverse motive. Cel mai perfid dintre toate a fost cel ascuns sub promisiunea eliberării la frontiera cu Grecia. Grupurile, conduse în miez de noapte de călăuze înarmate, erau îndreptate în direcția greșită, iar apoi se trăgea asupra lor sub acuzația că încercaseră să fugă. Realizatoarea Memorialului durerii merge pe acest traseu cu echipa de filmare și împletește mărturiile doamnei Fotino cu ale altor supraviețuitori, care au scris despre aceste experiențe, multe dovezi în acest sens fiind găsite la Ambasada Franței din Belgrad, instituție care s-a implicat intens în salvarea refugiaților acelor ani, ajutându-i cu bani, hărți și acte pentru a ajunge în lumea liberă, prin ceea ce se cunoaște că a fost „filiera franceză”. Pe atunci prevederile Convenției de la Geneva4, din iulie 1951, nu figurau nici măcar în visele refugiaților terorizați în lagărele iugoslave: „statele contractante nu vor aplica sancțiuni penale, pe motivul intrării sau șederii lor ilegale, refugiaților care sosesc direct din teritoriul unde viața sau libertatea lor erau amenințate […] și nu vor expulza sau returna, în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate…”5.
Un personaj de asemenea interesant în filmul doamnei Hossu Longin este și Ladis Kristof, născut în 1918, sub numele de Vladislav Krzysztowicz, în Bucovina aflată atunci sub ocupație austro-ungară. Provenit dintr-un tată armean și o mamă poloneză, Ladis Kristof, în urma refugiilor din calea trupelor sovietice, își completează studiile în România Mare, dar instaurarea regimului comunist îl determină să aleagă să plece din țară pe același traseu ca familia Popa, pe care o întâlnește în închisoarea de la Kovačica. De remarcat parcursul spectaculos al tânărului de, atunci, treizeci de ani, care odată ce a reușit să ajungă în America începe să-și câștige existența ca muncitor forestier (înainte de emigrare obținuse o diplomă universitară în silvicultură), să învețe limba engleză citind ediția de duminică a The New York Times (publicație la care, peste ani, culmea întâmplării, fiul său, Nicholas Kristof, ajunge editor, de două ori câștigător al Premiului Pulizer), iar apoi să-și desăvârșească educația prin studiul științelor politice, ajungând în final profesor al Universității de Stat din Portland, Oregon. S-a implicat până la sfârșitul vieții (în iunie 2010) în susținerea lectoratului de limbă română la această universitate și a dedicat un spațiu important din impresionanta sa bibliotecă de 30.000 de volume titlurilor românești, conferențiind deseori în România, la București și în alte orașe din țară6.
Desigur, povești similare pot fi găsite, cu oarecare străduință, în arhivele vremii, trimiterea mea are la bază însă legătura cu istoria familiei Popa, făcută în filmul pe care l-am vizionat cu ajutorul doamnei Fotino, deoarece episodul 99 din Memorialul durerii nu se poate vedea în spațiul virtual.
În 2020, Ingrid Popa Fotino se hotărăște să dea tiparului un volum de mărturii la alcătuirea căruia lucrase peste trei decenii, dedicându-și tot timpul, rămas liber după împlinirea datoriilor profesionale (a fost profesor de matematică la instituții de învățământ de prestigiu din New York și apoi din Colorado) și a celor familiale, cercetării și adunării dovezilor necesare. În acest sens realizează un interviu cu preotul Florian Gâldău, în martie 1991 (părintele avea să înceteze din viață câteva luni mai târziu), interviu care este valoros o dată pentru că aduce informații noi despre exilul românesc peste Dunăre, menționând alte închisori și lagăre, precum și nume noi de prizonieri români, dar și pentru că doamna Fotino dă aceste însemnări spre transcriere fiicei sale Domnica pentru a o determina să învețe mai bine limba română și să cunoască istoria poporului român. O inițiativă cu atât mai lăudabilă cu cât Domnica Fotino s-a născut și s-a format pe tărâm american, în prezent fiind medic în Statele Unite.
Despre această carte am purtat corespondență cu doamna Fotino, dar, din păcate, ea nu este disponibilă în limba română, ediția în limba engleză apărând anul trecut în America sub titlul Rebirth: Outliving the Soviet Grip on Both Sides of the Atlantic. Insistența autoarei în explicarea titlului are drept scop evidențierea folosirii verbului outlive a cărui traducere în română ar putea fi: a supraviețui. Ceea ce este greșit, menționează aceasta, deoarece outlive înseamnă de fapt: a trăi mai mult decât… Verbul românesc a supraviețui având și un alt sens, nepotrivit în context, spune Ingrid Fotino. I-am adresat autoarei trei întrebări, spre a înțelege care au fost motivele pentru care acest volum a văzut, în cele din urmă, lumina tiparului. În primul rând am dorit să aflu de ce a dorit să scrie cartea: „În Iugoslavia, unde am fost închişi toţi patru din 1948 până în 1950, zilele erau pline cu povestirile celor care fuseseră trimişi în Siberia sau schingiuiţi în închisori comuniste din Uniunea Sovietică sau din România. Eu nu aveam decât o dorinţă fierbinte: să fim liberi şi să povestim toate ororile și torturile despre care auzisem şi lumea, revoltată, să facă ceva să ne salveze. În realitate, Franţa, prima ţară unde ne-am oprit după ce am scăpat din Iugoslavia, era plină de simpatie pentru comunişti şi pentru Uniunea Sovietică. În Statele Unite, universităţile unde am studiat mai târziu arătau exact aceleași simpatii. Această situaţie nu a făcut decât să intensifice dorinţa arzătoare pe care o aveam, începând de la vârsta de 10 ani, de a scrie ca să fie cunoscut tot ce ştiam eu pe când alţii nici nu bănuiau, începând cu ocupaţia sovietică a ţării noastre, care m-a apăsat chiar copil fiind. Apoi, după închisoare şi sosirea în Vest, situaţia dezastruoasă din ţară unde, în anii ‘50, era foamete (părinţii mei trimiteau constant pachete ca să ne ajutăm familia), teroare (aveam doi unchi şi o mătuşă închişi) şi imposibilitatea de a comunica deschis cu familia noastră de frică să nu le facem rău pentru că noi evadaserăm. În Statele Unite, pentru care Uniunea Sovietică fusese un aliat în lupta contra lui Hitler, aceste lucruri erau prea puţin cunoscute sau cu totul necunoscute sau, şi mai dureros, erau negate. Era ca un cuţit învârtit în inimă de fiecare dată. Toate acestea m-au traumatizat. Într-un fel trebuia să scriu, ca să pot trăi. Am norocul că mi-am putut învinge trauma încercând să o înţeleg, vorbind cu suflete înţelegătoare care mă ascultau cu simpatie, şi scriind”. Apoi următoarea întrebare, firească o consider eu, a fost: de ce acum?; de ce această carte vine abia acum? Răspunsul doamnei Fotino demonstrează interesul și preocuparea pentru realitățile politice din prezent ale Europei de est: „Preşedintele Vladimir Putin a declarat că cea mai mare catastrofă geo-politică a secolului al douăzecilea a fost prăbuşirea Uniunii Sovietice. Acum încearcă să o reconstruiască, măcar în parte (invazia şi anexarea Crimeei, infiltrările din Ucraina, înarmarea sârbilor între altele). Deci ţin să fac tot posibilul să se ştie ce a însemnat Uniunea Sovietică, la noi precum şi în restul lumii (de exemplu, groaznica răpire a copiilor din Afganistan pentru reeducare, în 1984)”. Mă gândeam, la începutul discuțiilor noastre electronice, că parte din amintirile doamnei Fotino se datorează mărturiilor părinților săi și am vrut să știu ce i-au povestit aceștia odată ajunși în libertate. Răspunsul m-a surprins: „De fapt, nu am discutat niciodată cu părinţii mei prin ce am trecut. Era prea dureros. Ne concentram în totalitate pe viitor. Ce am scris este mai ales bazat pe experienţa mea personală de copil, precum şi pe experienţa mea de adult, care reprezintă majoritatea cărţii, pe cercetarea pe care am făcut-o. După 30 – 40 de ani am început să pun întrebări părinţilor mei, ca să clarific unele aspecte din ceea ce s-a întâmplat în ţară (de exemplu arestarea tatii, naţionalizarea industriilor, pregătirile pentru evadarea noastră). După ce am început să-mi scriu cartea, am încercat o dată să citesc părinţilor mei o pagină din ce scrisesem, dar era clar că îi durea şi am renunţat”.
Într-un e-mail recent primit de la doamna Fotino, ca răspuns la faptul că eu căutam explicații pentru originea forței și a hotărârii celor care au trecut prin aceste cumplite experiențe, de a schimba un destin puternic marcat de tragism și de a reconstrui totul de la capăt, am primit, printre altele, următoarea mărturisire: „În străinătate, când ești refugiat și n-ai nimic, găsești puterea să faci aproape totul!” Această frază a fost ca o revelație. În lecturile mele despre exil citisem ceva asemănător scris de Ioan Petru Culianu7. Am căutat sursa și citatul care urmează este cel mai bun mod în care puteam încheia acest text: „Voluntar ori involuntar, exilatul trăiește […] o situație «arhetipală» […] el s-a «rupt de mal» și navighează singur printre ape, pândit de monștrii necunoscutului. Dar nu e mai puțin adevărat că pericolul îl întărește și-l preschimbă, că-i înzecește rezistența fizică și psihică. Și că îl transportă într-o situație de radicală responsabilitate și autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu și-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferință, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forță imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Și să știe că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: «ori cu scut, ori pe scut». Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.”

 

 

Note
1 Termen generic pentru emigranții români de dinainte de anul 1989
2 Biroul de informare pentru partidele comuniste și muncitorești (Kominform) ia ființă la inițiativa lui Stalin, între 22 și 28 septembrie 1947, la Szklarska Poreba (Polonia). El vizează întărirea coeziunii blocului comunist nou-apărut în Europa Răsăriteană, în fața superiorității temporare de care beneficiau Aliații occidentali, atât în plan economic cât și pe plan militar. Creșterea tensiunilor imediat după încheierea războiului și dorința lui Stalin de a controla îndeaproape propria zonă de influență fac necesar un mecanism de control în Europa. – Stéphane Courtois, Dicționarul comunismului, Polirom, 2008
3 Memoria – revista gândirii arestate, nr. 17/1996 – publicație fondată de Banu Rădulescu (1924, București – 1998, Berlin), fost deținut politic, scriitor, redactor-șef al Revistei Memoria și președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului „Fortul 13 Jilava”
4 Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28.07.1951, în vigoare de la 21.04.1954, avea să încununeze eforturile depuse de mai multe guverne pentru garantarea drepturilor și libertăților refugiaților, reprezentând primul acord internațional care cuprinde aspectele fundamentale ale vieții unui refugiat.
5 Extras din cuprinsul articolelor 31 și 33 din Convenția de la Geneva
6 Nicolae Constantinescu, Amintindu-ne de Ladis Kristof, un articol în revistacutura.ro/2010/07.
7 Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva spiritului, Editura Nemira, București, 1999

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg