Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copilul de gheață

Copilul de gheață

 

 

Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2019
Premiul I, secțiunea Roman

 

 

Motto:
”Fiecare stă singur pe inima pământului
atins de o rază de soare:
și deodată e seară.”
Salvatore Quasimodo
Capitolul 4.
Jade și Oz

 

 

Doi ochi ca de fluture speriat, blocați în etern pe deschiderea unei priviri sticloase. Așa au apărut în cadrul ușii, pe care un braț subțire a dat-o de perete, în timp ce celălalt acoperea nasul și gura cu o mască transparentă, al cărui tub, fixat în aparatul de pe canapea, părea o sinapsă zburătoare prin bucătărie. Îngrijitoarea lipsește pentru o intervenție de urgență în sătucul irlandez, unde doar tatăl îi mai vegetează într-un sanatoriu. Și-a abandonat locurile de prea mult timp ca cineva să o mai îndrăgească pe acolo. Doar niște rude, poate, de-și mai amintesc de ea.
Odată în casă, urci direct pe scara din față sau te oprești la parter, unde se află, de-o parte și de alta, bucătăria și un dormitor. Lumina artificială își face de cap, stăpânind spațiul. E multă culoare, într-o dezordine aparentă. Haine, jucării ici-colo, fierul de călcat, uitat pe un dulăpior, cărți, un coșuleț cu cartofi dulci și morcovi negri. Pe jos, o pungă cu mâncare vitaminizată pentru iepuri, iar berile de diferite soiuri, abia descărcate de funcționarul rețelei de distribuție la domiciliu. Jade comanda tot ce avea nevoie, online.
Își ținea pieptul cu o mână, ca și cum ar trebui să împiedice monstrul de dinăuntru să nu irupă, să nu-i sfâșie direct carnea cea vie.
– Mă poți ajuta, în cazul în care consideri că ai putea fi fericită aici? a vrut să afle. Mă privea, anticipând refuzul. S-a oprit cât să-mi lase răgazul de a-mi da seama unde sunt. Când am privit spre copilul ce dormea, a rostit:
– El este Oz. Atât ai avea de făcut. Pentru mine e imposibil să-l ridic în brațe. E prea greu. Și e clar: ieși când vrei; doar ești liberă! Îți poți face prieteni noi, dintre persoanele pe care ți le voi prezenta… Poate ieșim chiar la pub. Noi două.
Se străduia inutil ca să mă convingă și să evidențieze-n roz șederea la ea. Mă cucerise deja întru totul. Era frumoasă, mai adânc frumoasă decât orice prințesă din basmele cele mai greu de povestit.
Mi-am aranjat lucrurile-n camera cu peretele din sticlă, dincolo de care copacii o acopereau parțial, iar strada se unduia printre vilele dimprejur. Dialogul cu soțul lui Jade fusese succint și atitudinea exagerat politicoasă.
Niște mâini nevăzute și o voce protectoare ar fi dorit să mă smulgă de lângă presimțirea suferinței. Ceva cleios mă menținea acolo și mă determina să-mi placă, iar, după împrejurări, să vreau mai mult. Vârtos, mi-am desfăcut brațele către cerul înfundat în piept. De clocote. Încă nu vedeam că era pieptul lui Jade, cel ce avea să se deschidă, mie.
Un soi de plictiseală și de boală îi lâncezea parte din spirit. Mucegaiul îi împroșca furtiv sufletul, încât îmi trezise și mie, în sfârșit, ceva. O dorință: să sparg izvoarele, ce se solidificau în acea casă, închizând-o pe Jade într-o matcă de jale ținută sub tăcere, din dragul pentru ceilalți. „Sunt bine” răspundea. Mângâiată fiind de surâsurile-i molcome, aș fi scuturat acele izvoare putrede, să le cadă puterea distrugătoare. Să le curăț și ca val lăuntric, în cale să i le aștern. Special pentru ea, căreia îi iubeam farmecul. Nu se bănuia câte lanțuri trebuia să sparg cu pașii mei, ai altora. Cu frenezie și cu dor.
Dezinfectarea biberoanelor, pe-nserate, cu vuietul zilei în urechi și spectrul nopții la pândă, era un ritual frustrant. Aburii de la apa în fierbere, curgerea laptelui care traversa aerul, ca să cadă-n pâlnie și să se așeze din crăticioară-n sticluțe, păreau sacre. Și să nu depășești gradația ce indică măsura cea bună pentru vârsta lui Oz, punctul până unde urcă licoarea sa magică. Altfel, explodează cerul! Și ce mai fălci; rotocoale de grăsime, pe chip de înger epuizat.„Oh, ce umflat” mi-a fost gândul, atunci când îi dădusem cea dintâi ocheadă, imediat ce-am început să vorbesc cu Jade.
L-am șters de laptele ce-i șiroia pe marginile gurii, ca țâșnind de sub piele și, trăgându-i pe căpșor bluza de lână pufoasă, îmi veni drag de el. Băltiserăm îndeajuns. Ne-am îndepărtat de aerul stătut al casei, ca fugind de-un nor toxic.
Umblam agale, în acel pas al omului care altceva nu a făcut pe astă lume, decât să hoinărească. Pe sub coroanele de frunze, am înconjurat o dată, de două, și nu se mai știe precis de câte alte ori, lacul. Era plin de păsări. Stranii, nemaivăzute. Urâte chiar. Lui Oz îi sclipeau ochii de bucurie, martor la desfășurarea lumii. Aerul i-a schimbat fața, din bolnăvicioasă-n zmeurie. Nici nu mai părea același copil, ca de naftalină. De-a lungul aleilor se citeau inscripții pe bănci, dedicate unora trecuți pe altă lume. Dar unde-i legătura cu palpitarea naturii și carnea vie ce se mișcă în chip omenesc, uite, ca noi, sau sub formă de animale ce aleargă prin iarbă, țopăie în căutarea a ceva de ronțăit, ca veverițele astea îndrăznețe, sau aripi ce zburătăcesc, cip cipcirip, pe fundal de cer cu nori? Sub uimirea întrebării, am ieșit din parc, să explorez străzile adiacente. Un labirint înșelător, în care ai impresia că te miști în același punct, metru după metru, înaintând. Câte o ușă se mai deschide ca o surpriză, ca să iasă musulmana cu o droaie de copii, sau care doar își conduce soțul până-n prag. El se îndreaptă către mașina parcată lângă bordură, aliniată în rând cu restul, cu o uitătură de om ce se știe în toate drepturile, deplin liber să-și lăfăiască printre oameni crezul său special, unic și adevărat.
În grădina din vârful cerului, toți mugurii plâng, dar nu-i treaba mea. Caut un bec mic, rătăcit prin sertarele conștiinței, să astup gaura din abajur. Cred că ești de acord tu, chiar tu, ipotetic martor jurnal, că devine vital să lumineze, holbându-se de pe noptieră, rândurile pe care le citesc din mers, de mai multe ori. Doar-doar voi afla cum am ajuns aici.
Îl întorc pe suflețel, pe Oz, spre parc. Pe colțul străzii, în fața unei case complet albe, este mare agitație. Și chiote cu râsete. Se prăjea carne în garajul de la parter, pe mai multe grătare. Fetițe, în urma cărora panglicile de la rochițe fluturau în aer, au aruncat la nimereală o minge înspre persoane invizibile. Se jucau gălăgios, aparent de unele singure. Băiețeii le zgândăreau, râzând. Un vacarm incendiar. Mamele lor le săreau în apărare, muștruluindu-i. Înfoiate, precum niște cloști, revărsându-se de voioșie. Trupeșe și languroase. Bărbații familiei făceau și desfăceau rostul zilei. Iar ele-mi ieșeau în cale, ca niște zeițe de abanos. Africa râzătoare cu ochii înfipți în soarele de care fiii ei nu s-au temut niciodată. Una dintre ele mi-a zâmbit. Mi-ar fi plăcut să mă oprească, într-o surprinzătoare zăbovire, în care să le cercetez bucuria cea simplă de a te găsi în iureșul vieții. Un pocnet și voci peste voci s-au unit petrecerii din partea opusă străzii, unde pe câmp tocmai avea loc meciul de crichet, unul dintre multele ce se jucau la acea oră de duminică, împrăștiate prin parcuri. Ca-ntr-un infinit în care poți decide capetele de timp. Dincolo de gardul de sârmă, m-am zgâit, ca-n treacăt, la acel joc. Obiectau, punctau situația. Trăiau.
Niște oameni discutând sunt precum o colivie de păsări grăitoare în aceeași limbă, prin suflete diverse. De gratii sfârtecate, nu îndeajuns. Cum să pășesc spre ei, ce nu lasă spre vedere decât cenușa aprinsă a unei geneze înfocate, în care și-au aruncat singuri cristale de-un alb ce îi orbește de dorul casei casă. Un dor despre care nu-și mai dau seama, un dor în-dorit, pe care unii încă trebuie să-l nască. Sunt de-ai locului, dar totuși cu sânge ce-și are rădăcinile în îndepărtate locuri.
– Merv, cum s-a format crichetul? l-am întrebat pe soțul lui Jade. Stătea rezemat de marginea canapelei, pe jos, cu Oz, care se agăța de el, în mersul său de-a bușilea. Schițează un surâs; ba nu: râde de-a dreptul.
– În India. Probabil noi, englezii, ne plictiseam pe-acolo; nu aveam nimic altceva de făcut…
La etaj, Jade răsufla încet, cu genunchii adunați la bărbie pe patul în dezordine, cu haine și bijuterii explodate prin cameră, oriunde. Ușile glisante ale dressingului, deschise, arătau învelișurile cu care merg ei prin lume; rochii, pantaloni, cămăși, fuste, mărgele și încălțăminte. Dar ea, acum, gâfâie. Sub stern mă strânge un nod de plumb.
– Jade, nu vreau să te deranjez… Ești bine?, am șoptit, înălțându-mă pe vârfuri, ca și cum astfel aș fi văzut-o mai clar. Am înlemnit acolo, în preajmă-i, ca să nu-i trezesc durerea din piept. Poate că reușea să o păcălească, să convingă suferința că nu se afla la locul potrivit și să o amenințe că o distruge dacă mai lâncezește în apropierea ei. În Jade, frumoasă, cum puține sunt.
Să o leagăn în brațe ca pe un înger prea ostenit, prea plâns, prea înfricoșat, dar care zâmbește cu luminozitatea extremă a unui răsărit de soare boreal.
Sub un ceas stânjenitor, scumpă Jade, atârnă un lanț de incertitudini, redefinind dedesubtul ca perpetuă mișcare a unei lumi imposibile, atât de la îndemână pentru alții.
Sub urechea mută în nemișcat balansoar, stai într-un somn încins, odată ce au adormit greutățile lumii posibile. Urechea ce vrea să asculte susurul tău interior și își recunoaște o unică putință: de a rezista într-o valabilitate tremurătoare.
Un oscior, e doar un os, într-o devorare vegetală, pe cât de apoasă, pe atât de crengoasă. Este o clipă-ceas, sau pare ureche cosmică, de privești exteriorul prin feliile de fum ale unei havane insulare.
– Sunt bine, Aurora, mă alătur vouă imediat, a spus, rotind acel firav lujer de corp erodat de boală dintr-odată, dar totuși lent, către ușă. Din acel punct, imobilă, am îmbrățișat într-o privire circulară toată scena de luptă surdă, în care Jade, femeia-ghiocel, persevera, rupând cu dinții și zgâriind cu unghiile pe fața cârpocită a destinului, ca să triumfe. Colții morții zglobii străluceau în plină lumină de dimineață pură, întunecând de-un moale diafan umbros decorul de artă ce era în acel lirism necenzurat.
– Pot să te ajut cumva, Jade?, am pronunțat ușor gâtuită de stânjeneală.
– E totul bine, Aurora, crede-mă. Mergi că vin și eu.
Merv ieșea pe la 9. Fără grabă. Nu-i sens în pripeală. Micul dejun: ceai, din care Jade lua câteva înghițituri doar. Apoi, din bucătărie, ieșea în grădină. Se așeza pe băncuță, lângă iarba moartă de peste iarnă și, ținându-și bărbia în palmă, privea iepurașul din cușcă. În spatele ei, întinsesem rufele scoase de la spălat. Oz dormea din nou, cu fălcile lui groase, de-i păreau niște pere, dospindu-i pe față. Erau înduioșătoare genele lungi și stufoase.
Să faci măcar din când în când un ceva, oricât de mic, de care să te mândrești. O faptă bună, fără să aștepți ofrande de flori și cununi de laur. Act gratuit de omenie. O horă a spiritului, de ce nu? Una întruchipată prin petalele mărunte, albe, de floare horind prin răcoarea din aer, în aburul iscat din jilavul solului. O încremenire a contemporanilor, în concomitența unei doiniri din frunză, de codru înnebunit. Exact în locul cu gestul și pentru gândul din acel moment exantematic. La unison, prelungind o existență ferfeniță. Dar tu, Jade, te vei mlădia prin sunete de doină în magia care-ți va transcende chinul, în flacără de neant.
După o cină, în care am exagerat cu mujdeiul, am rămas până târziu să mă uit aiurea pe cer. Nici o stea. Bulgăroaica mă chemase să dorm la ea. Pe Oz îl luase mama lui Merv. Dar, știind-o pe femeia-ghiocel cum, silențioasă, acceptă să nu se îndepărteze de al său prezent, ce se restrânge la fiecare inhalare reușită de aer, am stins țigara, oprind serata. I-am zis tipei:
– Deși ai copil, semeni cu o fată bătrână, acrită, miorlăiala ta de insatisfacție miroase a mucegai. Când ai să cauți dragoste, vei fi tu cea găsită de către sentiment. Cât timp te stârnește cardul bancar, vei rămâne doar o ciuntită, care nici măcar nu-i acasă la ea. Și acum, supără-te pe mine!
– Ești șuie sau te-ai îmbătat?, a rostit, previzibilă, lăsând vederii gura deschisă, ca o scorbură a deșertăciunilor.
– Tu nu ești prietenă decât cu cel ce te învață ceva? Ești o capră. Învață să behăi!
Am alergat spre stația de metrou, fără siguranța că o mai găsesc deschisă. Iată laptele vărsat: când bei și… nici disperarea nu-ți readuce ce din nesăbuință strici, nici molecule chimice, pe cât de plăcute, nu-ți șterg ceea ce nu vrei să vezi. Înciudată pe firea mea, tocmai am realizat cum mă îndepărtam de o Auroră cunoscută doar din firimiturile a ceea ce i se întâmplă. Dar ce-ar fi să-mi doresc o pâine întreagă? Mie, toată.
În întuneric, distanțele se scurtează. Ultimele zvâcniri ale zilei muribunde, sar în grabă, cu rămășițele de putere, de pe peron în trenul subteran. Apuc balustrada, deși m-am așezat pe-un colț în pustiul vagonului, lângă ușă. Împart golul cu ei, care îl împart cu mine, fără condiție. Câțiva numai. Într-o călătorie violentă, greutatea monstrului de fier lovește și se izbește de aer, schingiuindu-l să șuiere. Din viscerele pământului se infiltrează sub forma unui țipăt și-i vezi colții, cum se ascut de pereții tunelului. Dar seduce. Surprinzător, pe alocuri, la o curbă, geamătul aerului te atrage în somn, dar nu te alintă. Ne aflăm, virtual, în intestinul unui robot gigantic, care stă în permanență treaz, cu bancomate în locul irișilor, pe brațe puhoaie de furnici trebăluind pentru el. Să-i crească productivitatea, să fie special în frumusețea lui de peste mare.
Se zdruncină, clătinându-ți corpul, de parcă te prepară pentru o catapultare. Gonește, de-ți vine să uiți destinația. Lumina e îmbâcsită de umorile apoase ale ochilor celor ce urcă, se lasă transportați, coboară de-a lungul fiecărei secunde din zi, ce-i doare prin sacrificiul devenit obișnuință. Au obosit și ziarele, pe care mâini, degete, prea multă piele în culori de curcubeu uscat de o pseudo toleranță, le citesc. Le frunzăresc sau doar le dau la o parte. La oră târzie, de închidere, le găsești mototolite, murdare nu atât de praf, cât de comentariile mute despre creierul celui ce-și pune sclipici în barbă, despre prețul minimal al unei ore de muncă de jos, de sus, cum political corect se integrează ca o mănușă spartă în bunele maniere de catifea râncedă. Când ușile s-au deschis, o hârtie s-a ridicat în aer, făcând o piruetă ca să cadă în alt loc, amețindu-mă precum un entuziasm rupt în două de pe linia de plecare. Iluzia concretului.
„Biata Jade, la ce i-o fi mintea acum?”, gândeam, în timp ce frâna apăsată m-a împins în față. Scap afară din vagon, măresc pașii și încep chiar să alerg pe scări, spre luminile gâtuite de la intrare. Inima voia să vorbească, sângele rătăcea ca drogatul după doză, deoarece umorile vitroase ale multitudinii de ochi mă ajungeau din urmă. Îi simțeam ca înfipți în carnea de pe spate, ca pe o briză, care, împingându-mă, mă și usca. Ei, călători alături de mine preț de zece minute, prindeau o formă. Erau investigatorii discreți ai fericirilor și nefericirilor celorlalți. Începeam să fac parte din cursa lor gelatinoasă în orașul-parc de distracții, al cărui existență îmi era ascunsă. Pe moment. (…)
În casă la Jade, era zonă off-limits pentru speranță. Afară se putea întâmpla orice, melanj de gângurit matern, fugă prin bucurie, strânsori de mâini în mers înainte. Merv plătea chirii uluitoare pentru fiecare mutare pe care o făceau. Casa, în șirul altora ce urcau dealul, la umbră deasă de arțari și salcâmi povestea despre viața lor de zi cu zi, când te uitai la ea. Înăuntru însă, pe nepregătite, deschizi ușa și te găsești cu ochii strâmbați a mirare și colțurile buzelor coborâte. Stai în fața unei imense întinderi de apă cenușie, în care banchize lila, verzui pe alocuri, te invită să aprofundezi povestea. Masa de cer infinit te ancorează la realitate și la fiecare gând pe care-l ai, pe sub tălpi îți pârâie gheața, iar în interiorul gândului pândește hulpav, lingându-și buzele, sfârșitul.
Mă bag sub pătură. De pe draperie, măștile – primind raze de la felinarul ce iluminează colțul de stradă și umbrele frunzelor ce bat în geam și în asfalt, toate întinzându-se pe covor, – acele măști desenate, ascunse în noaptea ce nu le acoperă, deși au ochii jucăuș pironiți prin încăpere, nu mă privesc. Sunt niște străini, ce-mi țin companie aici, pe marginea morții. Unde miroase a luptă plânsă, a muțenia lui Jade cea încleștată, care nu poate să iasă dintre lobii de lăcrămioare, care i s-au încâlcit de durere, făcând totuna cu ființa-i. Și tu stai fără cuvinte. Asculți, doar. Așa, ca orișicine. Sau ca mine.
Între pereții ca de hârtie, dincolo de tavan, îi auzeam tusea, exact deasupra mea. Știam că își apăsa mâna pe piept, altfel cutremurul din plămâni ar fi dus-o departe de acolo, din pat. Îi scutura mintea în repetiții de tuse, ce loveau în însăși esența ei. Merv lipsea adeseori din cauza muncii. Deși somnul îmi lipea pleoapele tot mai strâns, mintea continua să fie la etajul superior, lângă tusea lui Jade. Nu știam dacă să-i usuc fruntea umezită de la efort, sau să-i zâmbesc, chestii inutile. Un horcăit acum. Eh, nu, gata acum! Să-i smulg zdruncinătura pieptului și, cu fereastra dată larg în lături, să o arunc în vântul ce ar fi purtat-o dincolo de marginea insulei, peste ocean, de unde un detaliu fantastic, un nou creat să o îndese sub vulcanii de pe fundul apei. De acolo, să se desprindă sub chip de neant și să-și întâlnească, mergând printre planete, propria galaxie, separată de oameni. Ridic din umeri. Oricum, mi-a spus că mă strigă, dacă are nevoie. Am lăsat-o în legea ei, cu boală cu tot. Am întors spatele ușii, după ce am văzut limbile de lumină, ce-și făceau loc printre draperii, dintr-un afară ce nu mai stătea în pielea mea să cunosc.
Dincolo de tusea clocotită și nocturnă a lui Jade, culorile metropolei ardeau rece, centrul forfotea de mișcări contorsionate, de oameni sănătoși. Dar poate că aceeași teamă le trona peste capetele bete de pofte, că viața se sfărâmă așa cum rupi o pâine în două și nu mai știi din ce parte să muști, să te salvezi pentru încă un pumn de ore, pe care le iei și le scufunzi în miezul altor zile, furate de pe unde apuci. Și nu-ți pasă că minți viața, că de fapt trăiești pe contul altei persoane. Te fericește întâmplarea, nu înșelătoria.
Am mai multe doruri, că singur nu-l mai las pe dor, așadar crudă nostalgie îmi e. De abisul din sufletul cocorului călător, în lungul visului meu stingher. Mă rechem între palmele pornite a rugăciune întunericului fierbinte de mers și…, și fug de fuga mea din mine. Cădere.
Oz avea pacea pe chip. Binecuvântare pentru orice mamă, dormea noaptea, ca și cum ziua n-ar mai fi venit. Vreun scâncet, de la vreun vis. Posibil, dar nu deranja lumea. Ba Merv chiar îl lăsa să plângă; altfel crește un arogant, unul din cei ce vor crede mâine că fiecare trebuie să se ploconească în fața Măriei Sale. Dar e o barbarie. De ce să se chinuie, când are toată viața ca să verifice presiunea schingiuirii, indiferența ca parte integrantă a superficialității?
– Copilul de gheață. Oz, băiat norocos, a zis Jade. Învârtea stângaci într-o crăticioară.
– Cum, de gheață?, se auzi întrebarea mea prostească, în candoarea de moment.
– A stat trei ani în congelator. Tic-tac, tic-tac, era un cesuleț, care ne-a grăbit.
– Așa mult…, m-am mirat, imaginând ovulele pline de apă, în iminența formării de cristale, care ar fi știrbit structura acelei grămăjoare de celule. Totuși, voiam să aflu cum a reușit să scoată un copil luminos, dintr-o lume de cristal. În ce a stat?, am întrebat cu buzele strânse.
– Oz al meu vitrificat?, a zâmbit Jade amintirii, umplând farfuriile noastre cu mâncare.
O relaxau îndeletnicirile ușoare. Pe peretele de sticlă se împrăștia aburul din oalele de pe foc, din jetul rapid de apă de la robinet, de la răsuflările noastre și chinul omulețului de a se ridica în piciorușe. Cireșul își creștea frunzele tot mai înfoiate, mai dornice de verde. O jucărie fusese uitată pe masa de lemn din grădină. Cerul strângea la sine plăpumi de nori și peste toate palpita curiozitatea de a pipăi și alte căi. Am fluturat în aer un ursuleț de pluș, ca să-l atrag pe Oz către mine. Stăteam pe un pled, direct pe podea, între masa transparentă și cele zece sertare închise cu cheia ale dulapului de aluminiu.
– Azot lichid. 196 grade sub zero.
L-am privit. Carnea rozalie. Se foiește de zor după borcănașele cu omogeneizate și pleoscăie în apa din vană ca o albinuță, Oz, care polenizează de dragoste respirările întretăiate ale lui Jade, a fost odată un ovul, ce încă nu știa că va învinge. Alături de altele, văd cum a fost scufundat rapid într-o mare extinsă la infinit de ger și de alb, o cristelniță de somn pregătitor. Un fel de ruletă rusească, în care pe trăgaci și-a pus gheara doar timpul, nu și omul. Tic-tac, ferestrele mai orbesc uneori, iar cea a fertilității stă o scurtă perioadă deschisă. Când e boala care o închide, atunci angoasa pictează soarele cu umbre și strânge și presează dorința de viață prin altul, până la a-ți sfâșia carnea, până la a-ți înnebuni sângele, care nu-ți mai vorbește limba și se înstrăinează prin gânduri deșarte.
În mâine este ceva din astăzi. Prin ceas, în ceas te sărut din vârful buzelor, doar să nu îți pierzi speranța, Jade; îți ating virtual creștetul, să nu văd cum suferința își scutură mantaua de catifea, infestând tot mai puținul tău aer de tulbureală otrăvită. Licărul din străfundul cerului tău se stinge, atunci când fire din norii pufoși îți intră în ochi și adevărul te oprește să exagerezi, pentru că este el însuși prea plin.
Ne-am așezat alandala ca să mâncăm: ea la un colț de masă, cu ochii în televizor, iar eu, de pe canapea, îl legănam pe Oz în cărucior. Cu cealaltă mână luam din farfuria de pe genunchi. Mă uitam ca la o glumă bădărană, ca la un tablou grafic. Ești, treptat, golit de lumină și fără puls. Nervii încordați îți șoptesc: „Șterge-o de aici repede!”. Cuvintele cad sterpe prin mintea ta, la fel de gri și-n umbre precum tușul. Diafanie din pete colorate, în realitate, tu. Hoinarul rămâne fericit în hoinăreala sa, cea nesfârșită. Îl poți vedea pășind, ca o enigmă sfioasă prin parcurile neumblate decât de gândurile sfinților ipotetici. Cum din vorbe se scurge ceea ce le face trăitoare, n-ai decât să le rostești. Să știe și Jade că îți e greu la ei.
Dar am tăcut chitic. Cel ce știe că știe prea puțin din colosul lumii, bâjbâie nehotărât, cu capul și brațele arse de preaplinul aflării.
– Îmi faci favoarea de a mă ajuta să-l îmbăiez pe Oz, te rog?, a întrebat. Jade îmi arăta cât aprecia prezența mea acolo, prin fiecare întrebare. Nu era lucrul pe care-l doream, să stau după nevoile unui mucos, de altfel spilcuit mereu, de parcă mergea să întâlnească nepoțeii reginei. Eram acolo pentru Jade: să-i împrumut temporar brațele mele.
– Desigur, momente de rememorat mai târziu. Cui nu-i place un mic delfin, ce se scălâmbăie în apă?, am spus ca pe un clinchet.
L-am luat pe sus, ca pe un pachețel zâmbitor și, în brațe, pe scări până la baie, i-am avut fălcile ca de unt întărit aproape de mine. Mirosul său de piele, ce a lăsat doar câteva luni în urmă uterul celeilalte mame, mi s-a izbit de nările amândouă, cu puterea ce doar viața, în năvala ei, deține. Lui nu-i plăcea să îl dezbrac. Scutura din mâini să se elibereze, se mișca, minuscul cum era, cu iuțeala unuia cu veleități ascunse de luptător de karate. Jade roia pe lângă noi, neputincioasă. Îi apuca un degețel, trăgea de mânecuță să-i scoată brațul din bluză, verifica cât era de fierbinte apa.
Când a ridicat ligheanul să-l așeze în vană, a început să respire din greu. Oricât inspira, îi rămânea o colosală foame de aer, cu care strâmtora atmosfera din casă. Mă limita, știind-o acolo, blândă, în reflecția lamei de cuțit de pe muchia căruia nu putea să sară. Umbra invizibilului, dincolo de care își continuă desăvârșirea Universul, se prezenta în conștiința lui Jade, ca stropi pulverizați dintr-o lumină intensă, dar care nu răzbate prin perdeaua de vibrații prea dense, prea bădărane. Ceva din imensul fricii i se unduia pe chipul perfect, îi răvășea privirile, pe care se îndârjea să le strunească.
– Îi speli tu părul, Jade?, am întrebat cu delicatețe, ca să nu-i deranjez sensibilitatea de persoană ce obosește doar stând în picioare.
– Îți mulțumesc Aurora, a rostit blajină. Îl atingea ca pe un dar ceresc, de neegalat. A început să tușească încet, tot mai horcăit, până ce a trebuit, scuzându-se, să se precipite spre măsurătorul de oxigen.
M-am grăbit să-l șterg pe Oz, de care instantaneu mă îndrăgostii. Îi sclipeau privirile umede, abia scos din apa, ce îi accentua cârlionții. L-aș fi mâncat. Dolofănel, se transformase în heruvim cărnos, ce răspândește bucurie prin simplitatea faptului că există. Chinul grotesc, ce, hoțește pe Jade o locuia, a deschis ritul de trecere. Un tunel atemporal, din care Oz a ieșit, căzând în brațele-mi, brusc mai puternice. Avea chipul pruncului universal, proaspăt îmbăiat în primordialitate, iar eu fui catapultată printr-un salt ce-mi modifică gândul sărăcit de bunăstare.
Ca să-l adorm, am început să îndrug în neștire despre niște bătrâni, vorbitori într-un loc deschis, îndepărtat, cu un colț de flori odorante, alături de o grămadă de pești vii, ce se zbat sub lumina lunii. Bolboroseala distantă față de tot ce reprezenta Oz, ca limbaj sau mediu, m-a iritat, nu pentru că el nu înțelegea, ba mai mult, chiar adormise de la zăpăceală; mi-a încurcat elanul. Refuzam să mă atașez de el. Era contagios micuțul. Aluatul ființei, ce răsufla diafan, ca după munci chinuitoare de peste zi, mirosea, încă, a flori fructifere, pe crengi de copac, așezat la hotar între timp friguros și vreme călduroasă. Un copil e un mesager al lumii, de dincolo de pietre. Și aici asumă doar o culoare prin care ne privește, până crește.
Oz a incendiat viața lui Jade, înainte de a sosi prin nașterea ce a cerut un sacrificiu. Ani de căutări. Dar Oz, ia-l de unde nu-i! Dormea în gheață, jumătate aici, jumătate înapoi, așteptând un cuptor de carne vie, care să-i primească facerea, preț în sânge, în bucăți de inimă revărsate prin răbdare în abisala simțire umană. Dragoste imaculată, câteva luni de puritate. Facerea de carne și de oase. Atât cerea. Și s-au gândit și mult și bine Jade și Merv. și cei de pe lângă, cuvintele se duc departe, iar gândul străbate toate coridoarele minții. Uterul lui Jade era încărcat, plin-ochi de dorința de a-l primi pe Oz. Ar fi putut să murmure întruna de activitate, dar plămânii i-au pus o piedică definitivă. Tocmai lui Jade, pasăre albă, ce sfâșie cu un țipăt mut chipul de nisip al vremelniciei.
Înfiorător, precum negația vieții, când viața se află peste tot. Vorbind, gândind, simțind, într-un final-început de poveste, cuvintele acelor căutători de sensul trăirii, de cunună de lauri, podoabă dragostei, ce-i zdrobea în nenoroc. Cuvintele s-au prins de mână. Fermecător, au încins o horă bătută în țărână, de-a sărit praful în jur dens și pufos. Argilă spongioasă, ce expandează la infinit precum o amintire acoperitoare a memoriei întregi. Au alergat peste continente chemările lor, dar Oz nu auzea: parcă dinadins își înfunda urechile. Rugămintea și-a răspândit vorbele diamantate, căzând în cuvinte, de pe buze drept în centrul frunții unei femei, rudă de sânge.
Viața te stârnește, te stârnește năvalnic; și tu nu te duci doar pentru că o frunză, un fir de iarbă și-o tulpină nu-ți pot promite o ordine prestabilită? Cumnata lui Jade a acceptat. A oferit un „Da” cu tărie, lui Oz, un da, vieții. Și-a deschis uterul, în chip de căsuță. Celule străine i-au fost scufundate în oceanul vitalității de femeie sănătoasă, care, șugubețe, știindu-se în formare spre viitoarea mamă Jade, s-au agățat temporar de carnea solidă a Keirei. L-a nutrit cu sângele ei. L-a făcut părtaș trăirilor sale interne și interioare, iluminându-i drumul cu reverberațiile inimii, căreia Oz deja îi știa numele: într-un bun final, viață caldă!
E anevoios să te păstrezi în tine. E simplu să te pierzi. Dar când îți înfrunți misterul, ce îți pune bețe-n roate, întunecându-te, e mană cerească pentru mersul tău prin lume. Cu câtă sudoare șiroindă în dâre groase, de sar tâmplele și oasele spatelui, îți străpunge stratul de piele, cu atât greutatea unui fapt îți revelă cine ești. Om. Sau bufon. Caricatură umană a ceea ce ai tânjit, dar îți este prea somn, încât să te ridici din mâzgă.
Mi-am întins vreascul trupului pe jos. În loc de covor, blana unui urs întreg, care, răstignit, și-a uitat luptele sălbăticești în urmă. Îi aveam căldura de la moliciune asupra, rostogolindu-mă pe o parte, pe alta. Pe pereții aprinși de bleu-ciel se învârteau niște căluți, reflectați de pe abajurul pus pe pervaz. Cântecul de leagăn pentru Oz ar fi adormit până și schimbarea anotimpului în curs; pe mine însă, acolo, mă reținea, sporindu-mi răvășeala. Umbre de degete pe geamul nopții: așa reale, dar era doar ramura mai înaltă a bradului, ce mă curtează dincolo de larga mea de împrumut fereastră.
Ce căutam acolo, întâmplarea știe. Eu, nu. De obicei, când îți asculți conștiința, înțelegi. Eu, nu. O felie din timp, două ore pe zi, Jade își făcea tratamentul. Un ritual de inhalări, prin care să purifice mucul din plămâni, împiedicându-l astfel să se lipească de țesut. Desprinde câteva pastile din blistere divers colorate și le înghite chiar și fără apă: ca pe bombonele, dar care n-au îndulcit-o nici pe când era o fetiță. E un desert sadic, un cărăuș ce scoate afară, ca un pitic magic cu căldărușa lui, mucul dens. Abundentă cascadă de lavă. Îi eliberează căile respiratorii, care perpetuu, de o viață întreagă se înfundă din nou și din nou, cu tot mai încăpățânată înverșunare. Jade tușește. O tuse lungă tușește. Îi zguduie corpul de sus până jos. Se sprijină de obiectul, pe care-l găsește la îndemână, atunci când tusea dă peste ea. Tusea e un cutremur marin. Valurile ce se ridică de mai multe ori pe zi, o zdruncină din liniștea aparentă, copleșind-o. Îi traversează viscerele, prin reverberațiile, ce se extind dinspre plămâni, printre restul organelor. Las orice fac în acel moment, care congelează viața, datorită încremenirii lui Jade, și o privesc cum se transformă. Din albă, pielea îi devine roșie, globii oculari îi strălucesc nelumește de lacrimi; tremură ca zgâlțâită-n friguri febrile și, dacă ești aproape de ea, poți să o miroși. Sarea din sudoare îi răsare din epidermă, ca ghiocei într-o toamnă uscată.
– Pot să te ajut, Jade?, întreb și golul din stomac se răsucește asupra lui însuși, iar în gât am un ghem de mărăcini, de alge aruncate de mare pe o plajă pustie. N-am de ce să fug. Plaja aceasta îmi aparține, că am căutat-o sau nu.
– Sunt bine!, răspunde.
Un astfel de „bine” îmi scurtcircuita gândirea. Starea lui Jade era inocența de suflet, pângărită de un tragism colosal, în care doar inima ar fi putut să intre ca să înțeleagă. A mea, cum se cerea deschisă, își scutura fără clinchet lăcățelul ce-i decora intrarea. Era efectul cauzat de Jade. Și-n zgomotul pe care aparatul, al cărui tub îl ține în gură, îl face, nu îi mai disting respirația șuierătoare. Când furtuna se îndepărtează, o lasă într-un stand-by, pe care-l cred pace, dar pace nu-i. E o falsă pauză, intervalul dintre o rupere de certitudini și o schingiuire de spirit frumos, ca a lui Jade. Frica o urmărea persistent, ca o umbră ce i se lipise de spate. Imediat după ce tusea mușca din ea, frica îi desena pe chip noi trăsături.
O priveam pe furiș, ca din greșeală, să nu-i jignesc intimitatea sa năucită de boală. A ridicat fața din șervețel. Era plin cu lichidul vâscos, ce-i stagna în bronhii. L-a controlat. Din cauza lui, bronhiile i se dilatează. Se uită o clipă la mine, care stau cu ochii pe ea. Are buzele cusute de durerea nemărturisită, pe care totuși, corpul o exprimă indiferent de reținerea sa politicoasă.
– fragment de roman –

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg