Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Copilul

Copilul

Ce de-a mai cotrobăit Zgrumbir văile și coastele de munte! Uneori trebuia să se cațere pe brânci, în coate și genunchi, de-și ferfenițea hainele. Sau se prindea numai în degete de câte o rădăcină, ce ieșea din stâncă, și se aburca mai cu sârg, să se salte. Îi reușea. Alteori se rostogolea în câte o râpă, din care scăpa atât de anevoie, că-l ajungea seara stors, fără puteri. Și doar avea forță din destul. Alunecase pe frunziș, straturi-straturi de frunze adunate cu anii, cu zecile de ani, de nu puteai avea habar ce ascund dedesubt. Câteodată cobora spre văi, seara, cu hainele și părul îmbâcsite de licheni, din cei atârnători ca păianjenii. Care se zăresc doar când îi răzbat razele de soare. Altminteri sunt nevăzuți și lipicioși, cleioși. Se leagănă ușor și trebuie să-i înlături mereu de pe față. Par capcane ale pădurii bătrâne. Par vii. Par niște brațe subțirele învăluitoare, tentacule care se înfășoară pe tine. Te rețin cu o tandrețe veninoasă. Te păcălesc că nu-s piedici, că poți liniștit înainta și când colo, te-au prins. Până te descâlcești, te prinde și noaptea.
Voia să dea de Cipriana, asta era.
Întâi și întâi fiindcă ea îi trimitea, când și când, veste. Prin te miri cine. Cum a făcut și cu mine, numai că eu nu înțelesei nimic. Prost mesager. Deci exista, viețuia, anunța asta, dar nu-și încurca pașii cu cei ai oamenilor normali, decât atunci când ea voia. Se dovedise că știa să-ți iasă-n cale, dar și să dispară fără urmă. Se topea parcă-n văzduh. La început, Zgrumbir o căutase pentru ea pur și simplu, s-o afle. Apoi, pentru el, fiindcă se temea că n-o mai știe cu adevărat, că i s-a destrămat din amintiri și, dac-o fi ajuns „alta” acum, s-ar izbăvi de dor. Și-o compunea în gând, dar poate era himera lui, alcătuirea lui, nu o ființă reală. Și cea reală chiar devenise o nebună, pe care aveai neapărat a o ocoli, spre binele tău. N-o pârai autorităților, s-o vâre la vreun zdup, că nu făcea rău nimănui și, dacă asta era voința ei, el ar fi respectat-o. Dar să știe clar. Nu știa decât ce i-am transmis eu.
O percepea ca pe o… lapoviță. Schimbătoare. Când dădea-n ninsoare, când în ploaie curată. Putea fi și grindină, măzăriche, fluidă ca orice apă. O ceață, o pâclă, asta era.
Ori eu îi spusesem că Fata își dorea… mâna lui. Pur și simplu așa rostise. Mâna.
Căușul palmei lui, muncite, aspre, poate și mânjite de uleiuri și catran, ce dacă, atât cât să-și culce obrazul în el, în căuș. Puțin. O mică vreme. Ș-apoi să se ducă bărbatul pe calea lui.
Ducă-se! În Italia, Australia, oriunde i-ar fi tunat. Dacă tot i-ar fi ars să hălăduiască peste granițe. Să muncească „afară”… Îi dădea oare plecarea asta vreo împlinire, în afară de bănuți ceva mai mulți? Fugea de el însuși?
Fetei i-ar fi rămas o amprentă, o căldură pe chip. Dar și interioară. Pe veci, așa părea să creadă în mintea ei zăludă. Plus că, odată culcușită în căușul palmei bărbatului, s-ar fi odihnit în sfârșit, și-ar fi amorțit toate neliniștile, ar fi visat Visul…
Asta era una. Alta și cea mai de seamă, ar fi fost aceea că-și dorea să-l pună la treabă, să-l mâne la drum. Să-i găsească neapărat… copilul. Numai pe el, pe Radu, îl credea în stare să-i răstoarne cumva soarta, să-i îndrepte greșeala fără margini, că-l înstrăinase pe cel prea mic. Și dăduse scris, semnase că nu-l caută pe ploduț, că nu-l vede, că nu vrea să știe de îi e bine. Ori ea voia. Voia cu toată ființa. Ce limpede îi era acum că fusese nesăbuită! Să zămislești un prunc și apoi să-l lepezi altora, era cumplit.
Apoi auzise ceva și mai cumplit. Că se iau copii, cu acte întocmite fals pentru adopție, pentru… a le vinde organele! Pentru transplanturi sau recoltare de celule stem de la un organism tânăr și foarte sănătos. Pentru experimentare de vaccinuri… Atunci i se rupsese filmul Fetei. O vreme n-a mai știut cum o cheamă. Pe bune. Bântuia cu pași ritmați, zi și noapte, înainte și înapoi, fără oprire. Săptămâni întregi… Ce se întâmplă cu oamenii? Cum de-și fac unii altora asemenea grozăvii? Pentru bani?! Mai cu seamă unor copii. Apoi Cipriana a fugit în pădure.
Cum de gândea Zgrumbirul întocmai și la fel m-a uluit. Cum și-au transmis dorința, aceeași, pe nevorbite, pe nevăzute? Așa îmi spusese și el, c-o caută pe Fată, să-i dea ea câteva lămuriri, de unde să înceapă, să încerce să afle un fir cât de cât. Un capăt de fir. Ori să i-l înapoieze cei ce l-au înfiat pe copil, ori să vadă el cu ochii lui că îi merge bine micuțului. Că, la ea, se îndoia că acum i-ar mai putea fi bine…
Găsise, chiar găsise, urme ale locuirii ei în câte o colibă părăsită, cu vatră de foc sau fără. Peste tot însă, pereții din blană de lemn erau scrijeliți cu desene. Făcute cu un briceguș sau cu un lemn ars, care devenise tare de tot și se putea încrusta cu el. Ca-n peșterile primitivilor. Și descoperise chiar grote, găvane de piatră, mâzgălite cu siluete de copil. Asta reprezentau picturile. Copil în somn, în mers, în joacă. Cu piciorușe zbânțuite, cu mâini în sus, ca un țipăt. Ba apărea și un nume – Ionuț. Scris cu majuscule, cu litere de tipar, cu litere de mână. Ionuț pe dreapta, pe stânga, în sus și în jos. Ba și de-a-ndăratelea, Țunoi, de rămâneai trăsnit. Oi, oi Țunami-Țunoi scria în continuare…
Cel mai ciudat era că-i ieșea-n cale de la o vreme, ca un străjer, Cerbul. Îl cerceta, clătina coarnele și sărea înapoi în pădure. Radu a ajuns să creadă că are vedenii și să se teamă. Ba odată i-au scăpărat copitele animalului. Lovise vreo piatră de cremene și-au sărit scântei. De atunci tânărul privea împrejur bine de tot…
Abia când a dat, în pădure, peste un copilaș dormind, s-a speriat. Devenise grav. Cipriana îl furase? Ciobănașul, puiul, că așa părea, se rătăcise, adică fusese uitat undeva? Era înfofolit într-o blană destul de mițoasă de oaie, zâmbea liniștit, dezarmant de dulce, roșu-n obraji, părea a suge în vis, morfolea din buzișoare. Scotea tot felul de sunete, vedea, vedea ceva în lumea lui, hotărât vedea. Scosese o tălpiuță afară și o rotea încet, de parcă pipăia aerul cu degețelele. Visul îl lumina, însă avea și semne de suferință. Dâre de mucișori și lacrimi uscate, mânjite pe obraz. Avea lângă el un măr auriu, un cocean de porumb fiert, o bucățică de caș mozolit și o sticlă mică de coca-cola, pe jumătate plină cu lapte. Mirosea dulce și acru în același timp… Ba, uneori se ridica din blană un abur cam urât mirositor. Se vede treaba că… S-a pus la pândă Zgrumbir și a înmărmurit. Îi bătea inima așa de tare, că se temea că i se aude bubuiala din piept, mărită, amplificată de respirația gâfâită.
Dintr-o scorbură de alături, de la baza unui stejar bătrân, unde, era clar, cineva săpase o vizuină cu ghearele, au ieșit patru-cinci lupani miculuți. S-au zbenguit la soare, s-au mârâit, și-au prins unii altora când urechile, când cozile-n dințișorii ascuțiți și atât au tras până ce s-au pus pe chelălăit luuung. Boticuri supărate, ridicate-n sus. Și, da, a apărut. Lupoaica sură, cam bătrâioară, cam rebegită, cu blana rărită și colți cam tociți. Tot fioroși însă. Până să iasă el de unde se pitise, ca să privească fără să fie văzut, ea s-a trântit jos și, fără grijă, s-a răsturnat pe spate. Și-a oferit sfârcurile țâțelor pline și tari. Lupanii iute s-au rânduit cuminți, își cunoșteau locul, aici nu era dispută, era întipărit de la prima sugere. Iar din blana de oaie a răsărit încet și pruncul. S-a târât în patru lăbuțe cu trudă. Cum se prelingea ușor, șira spinării îi părea un mic șarpe ce înainta șurubărit, arcuit. S-a pus și el la supt, că mai era o țâță liberă. Iar lupoaica nici vorbă să-l alunge sau să-l considere pradă. A întredeschis ochii alene, ușor, și a ațipit. Somn superficial, veghetor, dar plin de aroma tihnei.
Ce era de făcut? Sigur, trebuia să nu tulbure scena, dar nici să rămână pasiv. Iar ea, Cipriana, unde era? Unde se învârtea? Amurgul începea să se răspândească, să se furișeze și mama nu se arăta. Oare nu se temea deloc pentru mica ființă? În coliba prăpădită, adăpost provizoriu, a dat peste câteva răvașe. Erau misivele acoperite cu plastic ale cuiva ce-o căuta pe Fată și-i scria – „Unde ești?” A întors pe dos foaia, era albă, cu loc mult de scris și, cu un creion de tâmplar, nimerit demult într-un fund de buzunar, a notat mesajul lui ferm, atât de ferm c-a zgâriat coala apăsând-o:
„Să duci copilul înapoi imediat, plec să-l caut pe al tău.”
Când să se semneze, lupoaica a mârâit spre el. S-a răsucit și-a văzut cum lupanii intrau înapoi în vizuină. Soarele se ascunsese într-un nor aprig, negru, și mititelul plescăia în gol. Îi fusese retrasă țâța. Când să se facă forte și să-l ia de spate binișor Zgrumbir, să-l vâre la loc în blana lui, a încremenit pentru a doua oară. Lupoaia îl lingea pe față pe prunc și el se pusese pe gângurit! Sunete atât de dulci, că păreau un ciripit, un „ciprinit”, s-a trezit singur că-și zice zâmbind. Hotărât, se tâmpise și el. Prea erau multe întâmplările neverosimile.
Lupoaica s-a ridicat alene, s-a arcuit, și-a întins membrele, și coada și-a îndreptat-o băț. I-a aruncat lui o ocheadă indiferentă, dar conținând avertizare. Se simțea, o percutase. Și, dintr-un salt, a dispărut în pădure. Bărbatul a pus plodul la loc, l-a învelit bine, cu grijă să nu-i răsară afară tălpiuțele și, după ce a așezat la vedere biletul ce-l scrisese, a plecat de-a-ndăratelea. N-a mai semnat biletul. Oricum, în dreptul acela, hârtia se boțise, se rupsese.

Ce zi, ce poveste! Nu cumva a visat? Nu cumva Cipriana și-a așezat bârlogul ei lângă cel al lupoaicei, ca să-și asigure o veghe? Să-i fie păzit pruncuțul ăla oploșit la ea? Îi venea să se întoarcă, să verifice dacă vine, oricum s-o aștepte. Numai că-și luase o slujbă. Urma să fie paznic de noapte la un drum în lucru. Și tura lui stătea să-nceapă. Nu putea întârzia, că era prima zi. Sub nicio formă, nu putea.
S-a rostogolit la vale pieptiș, repeziș, de-a-n boulea, a stârnit roiuri de pietre, nu s-a oprit până jos. Doar s-a zgâriat bine în crăci și rugi de mure. Însă i se părea că, printre sunetele de grohotiș, se aude chemat, strigat. Taci, că-i bine, o fi revenit la colibă. Dar cum se oprea un pic, liniște. Fusese vântul, doar vântul… Și, parcă, muget de cerb.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg