“…there is still calmness, pure harmony, and music inside me”
Vincent Van Gogh

 

 

Vincent van Gogh este unul dintre cei mai celebri pictori dat ca exemplu de geniu în lupta sa cu „nebunia”. Diagnosticele atribuite lui Van Gogh variază de la anxietate până la psihoze și sunt bazate pe numeroasele scrieri care ne-au rămas de la el și pe imaginația celor care l-au analizat – unele diagnostice sunt evident forțate, folosindu-se exclusiv de texte și întâmplări povestite, nu de anamneză. Chiar el spunea în scrisori că și-a pus tot sufletul și toată inima în ceea ce lucra, pierzându-și, în proces, mințile. A trăit sărac (atât de sărac încât își mânca vopselele de ulei), izolat, deprimat, neînțeles și a devenit celebru abia după moarte; doar atunci picturile sale au fost descoperite și analizate, doar atunci și-a dat seama lumea că în spatele tușelor groase de vopsea zăcea nu doar ciudățenia unui suflet chinuit, ci și un geniu greu de egalat. Unii psihiatri afirmă că suferea de boală bipolară, alții că avea schizofrenie, cert este că de la 15 ani apăreau deja primele semne de boală. Cât era în viață, oamenii îl ocoleau și le era teamă de ciudatul pictor care umbla neîngrijit pe străzi. Azi, puțini își permit un tablou de-al său. Toată lumea știe că și-a tăiat o ureche (deși există și aici versiuni diferite ale întâmplării), chiar dacă unii nu îi recunosc lucrările, dar suferința lui era reală, accentuată de insomnii severe, de alcool și de sărăcie. Azi s-a propus chiar diagnosticul de sindrom Van Gogh pentru acele situații clinice în care un bolnav psihic se automutilează frecvent. Nu este un diagnostic inclus ca atare în clasificarea internațională a bolilor, dar numele este folosit de unii medici în descrierea unor cazuri extreme de automutilare non suicidală.
Edgar Degas a fost un morocănos singuratic, agresiv chiar și cu amicii, cu un simț ciudat și foarte acid al umorului. A avut probleme grave cu vederea (accentuate dramatic de la 50 de ani) și era văzut adesea cutreierând singur, noaptea, pe străzile Parisului. Există, cu certitudine, un contrast între felul său de a fi și temele din multe dintre tablourile sale diafane, în special dansul clasic. Pe de altă parte, contururile impresioniste, cețoase, din anii 1900, net diferite de cele mai vechi, sunt și rezultatul retinopatiei severe de care suferea; la fel și lipsa peisajelor și a scenelor de exterior, atât de caracteristice curentului impresionist (cu care, de altfel, Degas nu era foarte încântat să fie identificat). Absintul lui Degas a fost ținut ani de zile într-o magazie, aspru criticat de victorienii din Londra, unde fusese expus (tratament de care avea parte din plin școala de la Barbizon pe atunci), și considerat urât și imoral. Critic de artă cunoscut pe atunci, George Moore a recunoscut, ani mai târziu, că regretă felul în care a văzut tabloul prima dată – ca pe un semnal de alarmă împotriva absintului și a francezilor în general și a admis că este o operă de artă incredibilă și un tablou social expresiv. Absintul era o băutură la modă care ducea, într-adevăr, foarte rapid la dependență și producea un fel special de beție, cu halucinații și multe alte efecte.
Norvegianul Edvard Munch s-a luptat toată viața cu anxietatea și depresia, dar și cu halucinațiile și insomnia severă. Cea mai cunoscută pictură a sa, The scream/Skrik – Strigătul, a apărut după o plimbare în natură, la apus. Chiar el însuși a scris că acea lumină roșie, foarte puternică, a apusului de soare pe care îl privea i-a indus o stare puternică de panică și a simțit un strigăt intens, violent ce străbătea toată natura. Omul contorsionat din tablou simbolizează anxietatea umanității întregi, ne explică el, angoasa lumii moderne simțită de Munch ca extrem de oprimantă. A suferit pierderi mari în familie, încă din tinerețe (reprezentate și în picturile sale, de exemplu copilul bolnav pe patul de moarte este, în fapt, sora sa care murea de tuberculoză). A avut o moștenire genetică serioasă de boli psihice, el însuși fiind adesea grav bolnav, internat pentru perioade lungi în sanatorii și dependent de alcool. Era agresiv și violent în relațiile personale. Spunea, totuși, că aceste suferințe îi sunt deja familiare, le simte ca făcând parte din ființa lui și ca fiind absolut necesare creației. „From the moment of my birth, the angels of anxiety, worry, and death stood at my side, followed me out when I played, followed me in the sun of springtime and in the glories of summer. They stood at my side in the evening when I closed my eyes, and intimidated me with death, hell, and eternal damnation. And I would often wake up at night and stare widely into the room: Am I in hell?”
Mark Rothko era alcoolic și s-a luptat cu depresia toată viața lui adultă. Admiratorii săi afirmă că privitul unei lucrări pictate de el este cu adevărat o experiență mistică ce nu trebuie ratată. Din nou acest contrast între tablouri colorate, vibrante și personalitatea întunecată a celui care o creează – poate în acest fel artiștii își asigură propria terapie prin artă (Vasiliu O. et al, Between creativity and death: abstract expressionists and alcohol use disorders, 2017). La fel ca Van Gogh, s-a sinucis și a lăsat în urmă o colecție impresionantă de artă abstractă expresionistă.
Nu în ultimul rând, Michelangelo suferea de anxietate, depresie, tulburare obsesiv-compulsivă, era izolat, singuratic și urâcios. Probabil cel mai mare sculptor al tuturor timpurilor, Michelangelo uita adesea să se hrănească sau să se spele, muncind ore în șir. Știm multe detalii din scrierile și scrisorile sale păstrate până în ziua de azi. Era atât de morocănos, încât a privat posteritatea de învățăcei care ar fi putut, poate, să îi ducă mai departe tehnica și talentul incredibile. El însuși scria că duce o viață mizerabilă, că nu dă doi bani pe onoruri sau averi, că este măcinat de sute de anxietăți și de probleme, zi de zi.
Bolile mentale își pun amprenta asupra întregii vieți a celui care suferă – cu atât mai mult în trecut, în vremurile în care se știau puține lucruri și tratamentele constau în dușuri reci. De-a lungul secolelor, s-au făcut numeroase speculații despre conexiunea dintre boala psihică și creativitate. Faptul că cineva suferă de o anumită tulburare mentală, mai mult sau mai puțin severă, îi modifică, cu certitudine, percepția asupra lumii înconjurătoare. Deci, logic, îi influențează și opera. Există chiar și în ziua de azi o imensă neclaritate și un mare haos în felul în care sunt percepute aceste probleme, persistă tabu-urile, se evită discuțiile deschise pentru a nu jigni. The Tortured Artist este un stereotip clasic aplicat în toate artele, o figură de stil menită să transforme suferințele în ideal romantic. Pentru privitorii de azi stelele tremurătoare și distorsionate din noaptea lui Van Gogh sunt o realizare artistică, un simbol, un mesaj – pentru el, atunci, ar fi putut să fie doar rodul unor halucinații. Poetul deprimat, pictorul nervos și agitat, scriitorul abuziv și dependent de alcool – sunt cele mai frecvente asocieri folosite de-a lungul timpului. De aceea se creează un cerc vicios și mulți artiști cred că este necesar să fie într-un anumit fel ca să poată scrie, picta sau compune muzică, astfel încât refuză tratamentele unor boli care sunt, adesea, foarte grave. Exemplele sunt numeroase (nu doar în pictură) – Bukowski era un alcoolic narcisist violent – dar acest lucru era corelat cu talentul său și privit doar în acel context; societatea are tendința să scuze sau să justifice comportamentul abuziv și adicțiile dacă este vorba despre artiști. Iar ei înșiși cad în această capcană pentru a-și asigura existența în memoria colectivă, după moarte (Mental Illnesses Through Artists’ Eyes – How Mental Health Shapes Our Perception of the World, 2022, mellow app).
Hyeronimus Bosch în celebra sa Cutting the stone (sau The cure of folly)/De Keisnijding pictează o tehnică mult folosită în acele vremuri și care a dăinuit până în secolul 20 – trepanația. Prin gaura creată astfel în cutia craniană se credea că se poate extrage piatra (sau bulbul, sămânța, kei/keye are dublu sens în olandeză) nebuniei. Tabloul are multe simboluri mai mult sau mai puțin evidente, cei care făceau trepanațiile mergeau prin țară în adevărate turnee, iar rezultatele erau, după cum ne putem imagina, dezastruoase. Michel Foucault spunea că doctorul din acest tablou este cu siguranță mai nebun decât pacientul său, iar cunoștințele sale false nu fac decât să accentueze consecințele acestei nebunii, acceptată, de altfel, de cei din jur.
Creativitatea are nevoie de o paletă mai mare de emoții – de aceea artiștii sunt adesea „nebuni”. Dar trebuie făcută distincția între excentricitate și bolile reale, grave și tratabile. Mai degrabă acești oameni au devenit mari artiști în ciuda problemelor cu care s-au chinuit ani de zile și și-au transformat angoasele în opere de artă. Este o formă de Art-terapie, după cum spuneam și mai sus, făcută tocmai în beneficiul celui ce o creează. Despre Goya am mai scris (Umorul lui Goya în România Literară, 29/2022) și se pot scrie râuri. El spunea că fantezia fără rațiune produce monștri absurzi; dar cele două împreună dau naștere artelor și tuturor minunilor izvorâte din ele. Dincolo de portretele și tablourile de interior făcute la comandă, cu Goya poți coborî ușor în iad (The Madness of Goya, 2013, Meer.com). De pe urma tablourilor istorice și a portretelor, și-a câștigat ușor traiul. Era un burghez spaniol al secolului 18 cu o viață ce părea comodă, lină. Dar apoi a fost lovit de o boală ciudată la o vârstă tânără, boală care l-a lăsat, printre altele, fără auz și cu halucinații, depresie severă și episoade similare cu cele psihotice. Poate tocmai aceste suferințe și îndepărtarea de familia regală au dat lumii creațiile sale geniale precum Capriciile și seria neagră. Chiar el afirma că munca la un tablou numit Yard with Lunatics (Corral de locos) l-a ajutat să își ocupe mintea și să nu se mai gândească la boală. Arthur Danto spunea că prin această lucrare micuță Goya a trecut de la lumină la întuneric; lucru vizibil și în mai târziul Madhouse (Casa de locos/Manicomio), în care trupurile oamenilor nu mai au rațiune, ci doar mișcări haotice, într-un spațiu întunecat, sumbru. Pe vremea când Goya picta curtea lui cu lunatici, azilurile erau găuri negre în care bolnavii psihici puteau fi aruncați fără cea mai mică tentativă de înțelegere medicală (dacă nu umană) și fără nicio grijă pentru evoluție sau tratamente. Mai aproape de noi, William Utermohlen a creat, înainte de moartea sa, o serie de autoportrete impresionante, care au fost folosite și drept studiu în facultățile de medicină – și-a pictat expresiile faciale căzute pradă demenței, în diferite stadii, pe măsură ce boala progresa. Rezultatul este tulburător pentru că figurile desenate se transformă dintr-un chip luminos cu privirea limpede și desenat cu precizie într-o mască contorsionată cu trăsături amestecate, abstracte, aproape mâzgălite.
Iată cum boala și arta se împletesc mereu, întotdeauna, iar bolile psihice, cu suferința lor complexă și care zdruncină însuși miezul ființei umane în moduri încă greu de înțeles, deschid porți altfel nebănuite.